Neascultare, Mustrare, Tiranie – părintele Teologos

Am vorbit despre ascultare și efectele ei benefice.
Acum vom vorbi despre neascultare și efectele ei distructive, despre gestionarea mustrărilor și din punct de vedere al celor ce mustră și din punctul de vedere al celor ce sunt mustrați.
Legat de aceasta, vom atinge și tema tiraniei și repercusiunile acesteia.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Neascultarea și efectele sale

Acum aș dori să vorbesc despre ceva foarte cunoscut pentru noi cei din secolul XXI. În seria noastră despre ascultare dacă am vorbit despre ascultare și efectele ei, acum o să vorbim puțin despre neascultare și efectele ei.

Bun – dacă efectele ascultării sunt pacea, iubirea, unitatea cu toți prin Dumnezeu și cu Dumnezeu – stare care se traduce prin abisul smereniei și nemânierea în fața ocărilor – o stare de fericire continuă, fraților, și de activitate odihnitoare, întru odihnă continuă, cum spuneam – odihna iubirii. O stare foarte activă.

Pe de altă parte neascultarea este exact contrariul: neascultarea este rupere, război, sfâșiere – schismă. În greacă cuvântul „schizma” înseamnă rupere, sfâșiere – „schizo” înseamnă a rupe, a sfâșia. Să nu ne rupem, oameni buni, de Biserică, de trupul lui Hristos! Înțelegeți? Ferească bunul Dumnezeu! 

Despre asta au scris toți Sfinții Părinți: neascultarea de Dumnezeu fiind ruperea de izvorul existenței, de izvorul iubirii, de izvorul unității care este Dumnezeu. Din cauza asta, înseamnă că cel care nu ascultă de Acesta nu este pedepsit în sens legalist – adică îl bate cu varga Dumnezeu și poliția Lui, să zic așa. Chiar există în popor expresia „Dumnezeu nu bate cu bâta”.

Ci e vorba de faptul că însuși omul, prin desprinderea sa de izvorul existenței, de modul corect de a fi, se chinuie. Ăsta e rezultatul neascultării. Dumnezeu este pur existențial și omul se pedepsește pe sine în clipa în care nu ascultă pe Dumnezeu. Acesta este iadul, fraților – ruperea de izvorul existenței, de izvorul unității, de izvorul iubirii. Deci cei care se rup de Hristos nu sunt capabili de iubire, de unitate, de acceptanță, de ascultare.

Sfântul Efrem Katunakiotul – unul din marii sfinți contemporani din Sfântul Munte – spune că ascultarea e viață, neascultarea este moarte. Așa este, însă noi, care am ajuns în halul în care am ajuns odată cu căderea lui Adam, fiind robi patimilor facem neascultare.

Libertatea înțeleasă greșit

Toți facem neascultare, fraților, pentru că toți suntem robi.

Ne folosim libertatea în mod greșit, adică pierzând-o pentru a deveni robi patimilor. De fapt, să știți că toată asceza Bisericii, toate poruncile lui Hristos sunt date pentru a ne asigura libertatea.

Deci Biserica este păstrătoarea și asigurătoarea libertății. Înțelegeți? Pentru asta sunt date toate poruncile, pentru libertate. Libertatea nu se obține să zic așa democratic, prin ieșire în stradă, ci prin scăparea de patimi. Desigur că uneori, mă rog, se poate ajunge și până acolo, dar asta e altă poveste. Este pe un plan total secundar.

Libertate și cruce

Deci legea libertății în Hristos, fraților, o învățăm din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Experierea acestei libertăți, însă, o trăim odată cu facerea poruncilor, cu aplicarea în timp a acestei terapeutici care se numește Ortodoxie, după cum spuneam.

Din păcate, nimeni nu este desăvârșit în facerea poruncilor și deci desăvârșirea se ascunde, în mod tainic, în Cruce. Fraților, toți avem nevoie de Cruce. Asta n-am zis-o eu, Avva Marcu a zis-o.

Deci toți avem nevoie de Cruce, toți trebuie să trecem prin necazuri. Nu se poate altfel. Toți păcătuim, toți simțim plăcerea păcătoasă deci avem nevoie de o durere analoagă pentru a se restabili echilibru.

Pocăința

Această durere și-o poate provoca omul singur prin osândirea de sine, prin spovedanie și prin faptul că ne cerem iertare – toate aceste fapte arată că ne pocăim. Dacă omul nu se pocăiește, atunci legea duhovnicească îngăduie să vină o durere din afară, analoagă pentru păcatul său, pentru neascultarea sa.

Pentru că durerea care vine prin legea duhovnicească este totdeauna mai mare decât decât durerea pe care omul și-o pricinuiește singur sau benevol, din cauza aceasta asceții sau conducătorii duhovnicești – stareții și chiar părinții trupești în trecut, da – generau durere.

Oamenii duhovnicești își generau singuri adică se mustrau pe sineși, se osândeau pe sine în cazul în care îi mustra conștiința, se mustrau pe sineși dacă îi mustra conștiința – adică, de fapt, conlucrau cu conștiința la mustrarea omului celui vechi. Îi mustra conștiința, se mustrau și ei pe sineși.

Despre mustrare

Foarte legat de aceasta, cu același mecanism, însă pe un plan paralel, avem mustrarea pe care conducătorii – adică stareții, părinții sau mă rog, chiar șefii ierarhici, directorii ne mustră. Înțelegeți? Superiorul.

Această durere are – sau, mă rog – ar trebui să aibă ca efect extirparea plăcerii păcătoase pe care am simțit-o în clipa comiterii păcatului  sau/și împingerea omului înainte din punct de vedere duhovnicesc. Am spus „sau” pentru că uneori e bine să ne mustrăm sau să fim mustrați chiar dacă nu facem păcate foarte mari, ci numai și numai pentru a ne împinge înainte. Înțelegeți? E nevoie și să ne împingem înainte, nu numai să ne pocăim pentru păcate pe care le-am făcut.

Da, ok, să știți că spun oarecum ezitant că „nu facem păcate foarte mari” pentru că autosuficiența, iubirea de  sine e un păcat foarte mare, fraților.

Ok, bun – deci cred că lucrurile sunt clare până acum. Mda, sunt și nu prea. Pentru că aici avem anumite probleme: este vorba, de fapt, de rezistența foarte scăzută a sufletului uman la ocări, la mustrări dacă acesta nu este susținut de un har special de la Dumnezeu. De regulă are nevoie și de susținerea oamenilor lui Dumnezeu, nu numai de har direct de la Dumnezeu. Pentru că harul direct de la Dumnezeu, păcătoși fiind, nu-l avem într-o măsură foarte mare. 

Deci din cauza aceasta, să ne mustrăm pe noi înșine cu toată sinceritatea și cu toată hotărârea pentru că o merităm, însă și cu mare atenție să nu cădem în deznădejde. Că nu rezistăm! Sfântul Siluan spunea „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui”. Mare, mare atenție aici fraților – sau, mai bine zis, surorilor pentru că, în principal, doamnele și, mai ales, domnișoarele se descurajează ușor. Să nu fie! Curaj! Curaj! Curaj! Nu aveți binecuvântare să vă pierdeți curajul! Nu aveți binecuvântare! 

Curaj!

Spune Sf. Ioan Hrisostom că dacă diavolul reușește să ne facă să păcătuim a câștigat o bătălie. Mai mare sau mai mică în funcție de gravitatea păcatului. Dacă a reușit să ne facă să ne pierdem curajul a câștigat războiul. Niciodată să nu ne pierdem curajul! Dacă vedem că îl pierdem, să căutăm ajutor la oamenii care sunt validați ca oameni ai lui Dumnezeu. Înțelegeți?

Adică să ne spovedim, să căutăm cuvânt duhovnicesc, să căutăm pe cineva pe care îl validează Dumnezeu în fața noastră.

Să nu uităm că Iuda este în fundul iadului nu pentru că L-a vândut pe Hristos. De fapt, spun Sfinții Părinți că păcatul lui Petru a fost mai mare decât păcatul lui Iuda pentru că Petru L-a negat pe Domnul nostru Iisus Hristos pe când Iuda numai L-a vândut. Iuda, însă, s-a deznădăjduit și s-a dus și s-a spânzurat pe când Sfântul Apostol Petru s-a pocăit. Adică nu și-a pierdut curajul, s-a întors și a plâns în fața lui Dumnezeu. A făcut cât a putut el în clipa respectivă. Și Dumnezeu i-a luat această mărturisire și l-a validat după ce și-a făcut canonul bineînțeles, după ce a experiat durerea analoagă pentru plăcerea lepădării.

Validarea

După cum vedeți ajungem în mod natural la mustrările pe care ni le fac alții. Întâi de toate cel care face mustrarea trebuie să fie validat de Dumnezeu, fraților, pentru acest lucru. Adică trebuie să aibă o poziție care să-i permită – adică să fie conducător duhovnicesc, părinte, șef ierarhic – SAU să fie validat de comunitate ca și cunoscător în domeniu: un avva, un specialist, un om de vază.

Noi ceilalți putem doar să spunem cu smerenie, un sfat și atât. Dacă vedem că nu suntem ascultați ne smerim și, după caz, mergem cu dragoste și informăm de situație pe cel care poate să o corecteze, fără însă să ne transformăm în „informatori de securitate”. Adică mișcarea noastră să fie din dragoste și nu din ură, din invidie, din răzbunare sau din dorința de a fi plăcuți, de a plăcea cu orice preț, de a ne linguși. Să avem grijă la inima noastră ce avem în ea. Dacă situația considerăm că e gravă, atunci cu multă smerenie și cu frică informăm pe cel care poate să repare problema.

Acum, dacă cineva este validat de Dumnezeu pentru a corecta pe ceilalți sau din cauza poziției sau din cauza acceptanței din partea comunității, nu înseamnă, fraților, absolut deloc că totul este rezolvat și poate să „intre orbește”. Niciodată, absolut niciodată nu se intră orbește în existența celuilalt – asta indiferent dacă la arătare poate să apară mai dur pentru a-l trezi pe celălalt. Cum spuneam, asta nu trebuie făcut orbește, ci cu multă trezvie și numai în cazurile în care îl cunoaștem pe celălalt și știm că rezistă. Când spun că știm că rezistă asta este legat întâi de toate de dragostea pe care celălalt o are față de noi și de Dumnezeu.

Cum mustrăm

Deci, dacă dorim să mustrăm sau să corectăm pe cineva, de exemplu, pe copii noștri sau pe ucenicii noștri, atunci întâi de toate să ne rugăm pentru ei și să le fim exemplu și să le oferim iubirea noastră. Adică timpul nostru pentru că dacă nu facem aceasta, ceilalți se vor depărta sau, dacă nu se vor depărta din cauza unor condiționări – din diferite frici – ale ostracizării, ale pierderii locului de muncă sau, mai rău, în inima celuilalt/celorlalți, sau chiar din frica de iad – atunci se nasc presiuni care la un moment dat vor exploda. O să fie foarte rău. 

Deci este nevoie de foarte multă trezive și de duhul blândeții, după cum spune Scriptura. Când vorbim, însă de duhul blândeții, nu vorbim de duhul cel bleg, adică să fim blegi. Altceva duhul blândeții, altceva duhul blegiei, când cineva este apatic, așa, bleg. Este o mare diferență.

Blândețea este o stare activă, trezvitoare care atunci când celălalt nu mai poate să-și revină din tirania patimilor, trebuie să știe cum să acționeze, fără însă să se pălmuiască dragostea și fără să se tulbure. Uneori este vorba de ridicarea puțin a tonului, de o avertizare a răului care îl paște, însă niciodată de pierderea cumpătului. Spunem: „băi, ai grijă!”. Înțelegeți? Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne tulburăm. Puțin așa… și dacă vedem că ne tulburăm să nu facem, mai degrabă. Lăsăm să treacă valul întunecat al mâniei.

Ca să putem face asta, însă, cum spuneam trebuie să-i ținem legați pe ceilalți cu lanțul iubirii, adică să le acordăm timp. Când spun timp, mă refer la atenție într-o relație interpersonală. Relațiile interpersonale sunt de neînlocuit, fraților. Desigur, că acestea, după cum am mai spus, sunt mult mai ușor de obținut în comunități mici: familii, obști monahale mici și așa mai departe, comunități mici, da…

Clevetirea

Lucrurile, însă se complică, dacă toate aceste condiții amintite mai sus nu sunt îndeplinite.

Cel mai greu caz este cel al clevetirii, fraților – adică mustrăm pe cineva pentru ceva care nu a făcut. Însăși Sfânta Scriptură spune „Ferește-mă de clevetirea oamenilor ca să pot să fac poruncile Tale.” Asta este foarte dificil, mai ales când nu ne putem spovedi și nu putem avea un dialog iubitor cu cel care ne clevetește sau cu cel care ne mustră. Atunci avem nevoie de susținere de la ceilalți, de la Dumnezeu prin rugăciune multă, de răbdare și de conștiința veșniciei noastre. Să nu uităm că suntem veșnici, fraților! Și să vorbim cu ceilalți, să avem răbdare și multă rugăciune! Am mai amintit de aceste mijloace.

Dincolo de clevetirea și de lipsa dialogului cu cel care ne clevetește, cu cel care ne mustră, mai ales dacă cel care ne clevetește este și cel care ne mustră, ceea ce iarăși îngreuiază lucrurile este atunci când mustrarea nu vine din iubire, ci din ură, ca o formă de atac, ca o revărsare a patimilor mele asupra celuilalt. Cu pretextul, bineînțeles, că „vreau să-l îndrept pe celălalt” sau „să fac dreptate” și așa mai departe.

Și ca să fie și mai rău, continuăm cu ura și după pocăința celuilalt – prin ținerea de minte a răului și încă și mai rău, continuăm cu ocara chiar dacă celălalt și-a cerut scuze. Continui și îi verși acolo, îi spui… Înțelegeți? 

Ocara

Apogeul greutății și al acestui atac crunt asupra celuilalt este atunci când cel ce ocărăște pe celălalt o face în public și își folosește acceptanța în comunitate – adică „renumele” ca să zic așa – astfel încât să atragă și pe alții să-l ocărască pe cel care deja este ocărât.

Unde mai pui că toate aceste forme de atac extrem de dur sunt făcute de oamenii care nu acționează după placul lui Dumnezeu, ci după îngăduința Sa. Adică Dumnezeu îngăduie, bunul Dumnezeu știe de ce. Înțelegeți? Și acesta o să judece, însă, desigur cei ce fac așa ceva o să dea răspuns. Mare răspuns fraților, în fața lui Dumnezeu. 

Cancel Culture

Acum, poate că ziceți că exagerez sau că vorbesc de cazuri izolate – de excepții – însă, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Nu stau deloc așa. În afara Ortodoxiei, trebuie să știți fraților că există o întreagă cultură bazată pe această formă de atac cu totul distrugător – se numește Cancel Culture. Pe românește cred că e Cultura Anulării, nu știu exact. Dar știu de Cancel Culture care ferească Dumnezeu! E distructiv oamenilor. 

Ce înseamnă, ce e Cancel Culture? E fenomenul în care oameni, mai ales tineri, însă nu numai, ascunși sub mantia anonimatului absolut sau relativ… adică nu știi cine-i celălalt sau doar bănuiești cine este  celălalt. Sunt nu numai unii, sunt chiar și, cum să spun, pe față, atacă pe net cu o ferocitate și o cadență care de departe nu ar fi făcut-o dacă ar fi fost față către față cu victima lor, în viața reală.

Pe net dispare persoana și celălalt este doar o grămadă de niște pixeli întunecați pe ecranul tău fără sentimente, fără umanitate pe care poți să-l avortezi foarte ușor din inima ta. Nu așa, fraților, nu așa!

Unde mai pui, că asta se viralizează și poate să fie un întreg război – dacă nu planetar, poate fi național sau comunitar sau mii, chiar sute de oameni mustrând un singur om pentru o vină reală, ori exagerată în mințile noastre sau pur și simplu imaginară – că socotim noi că… că am crezut noi că… sau pur și simplu sistemul nostru de valori este greșit. Și de cele mai multe ori, fraților, este greșit. Înțelegeți? 

Urmări

Aceste forme de extremă agresiune naște și forme de represalii extreme. Odată din partea oamenilor și după aia din partea lui Dumnezeu. Din partea oamenilor, a conducătorilor – care, culmea! – chiar ei au hrănit acest mod de gândire și de acțiune sub pretextul „libertății de expresie”. Adică fiecare spune ce i se năzare. Înțelegeți? 

Acești conducători astăzi chiar discută și se dorește și vor să implementeze cenzurarea postărilor online încă de dinainte de apariția lor pe internet cu ajutorul Inteligenței Artificiale și, bineînțeles, a unor oameni puși special pentru asta.

Desigur că acest lucru, teoretic, este bine pentru că astfel scăpăm de „hate speech” – de această vorbire agresivă – precum și de, după cum spun ei – de „misinformation” adică de dezinformare.

Toate bune și frumoase, teoretic – cum spuneam – însă cine hotărăște ce este și către cine este vorbirea agresivă și ce este dezinformarea? Ce-i hate speech, ce este vorbirea agresivă, către cine? Și la fel și cu dezinformarea. Înțelegeți? 

Dacă este să ne uităm bine în jurul nostru la aceste grupuri activiste – mai ales în zona, mă iertați, a plăcerilor carnale și a ateismului – vedem că acestea cu toate că sunt cele mai agresive, ele judecă și acuză pe toți ceilalți de agresivitate, de ură și de dezinformare.

Desigur că nici nu poate fi altfel pentru că păcatul mare în care aceste medii se află îi ține departe de Dumnezeu și, deci, de iubire. Aceștia trăind într-o continuă ură văd pe ceilalți că-i urăsc, că sunt agresivi, fără să fie de fapt așa. Și asta se întâmplă după cuvântul Domnului care a zis „Cu judecata cu care îi judeci pe ceilalți, cu aceea te voi judeca”. Înțelegeți? Pentru că ei sunt așa, îi văd pe toți că sunt la fel. 

Astfel, ei au trecut de la implorarea toleranței societății, la acceptare și acum la tiranie. Înțelegeți? Toleranță, acceptare, tiranie. O tiranie ideologică și culturală.

Bineînțeles, fraților, ca să fim foarte clari, noi iubim pe oameni însă nu putem să tolerăm păcatul. Trebuie făcută distincție între păcat și păcătos. Deci pe toți oamenii îi acceptăm, dar nu acceptăm păcatul, nu acceptăm tirania la care ei se dedau.

Dumnezeu îngăduie

Legat de aceasta, de Cancel Culture (fie vorba între noi, mă bucur foarte mult că, încă în română nu avem o traducere!) și nu numai, mai există și alte represalii extreme: de la Dumnezeu.

Fraților, este cea mai mare secetă în Europa de 500 de ani. Prețurile la carburanți și, în general, la toate produsele au sărit în aer. Peste ocean, știți la ce mă refer, la Statele Unite, e circul de pe lume. Fraților, asta e de la Dumnezeu – nu pentru că Dumnezeu se bucură de răutățile noastre și vrea să suferim, să ne pedepsească, bătându-ne „cu parul” – am spus că Dumnezeu nu bate cu bâta – ci că Dumnezeu ne lasă pradă patimilor noastre, ferocității din noi.

Dovada faptului că seceta asta care bântuie este lăsată de Dumnezeu, este și faptul că în multe locuri unde oamenii au ieșit cu preoții să facă rugăciuni pentru încetarea secetei, ploaia a venit. Slavă lui Dumnezeu! Și eu chiar cunosc cazuri, fraților. Înțelegeți? Chiar cunosc cazuri concrete, deci nu de la știri, că nu prea mă uit la știri.

Îndemnuri și concluzii

Deci, oameni buni, să nu punem piciorul în prag când nu trebuie, să nu ne îndârjim și să nu ne înțepenim în poziția noastră aceasta agresivă, a urii și să ne smerim că nu suntem noi mai tari ca Dumnezeu. Înțelegeți?

Și să avem tot timpul frica lui Dumnezeu și cu dragoste în clipa în care mustrăm și în clipa în care suntem mustrați, bineînțeles. Întotdeauna trebuie să fim cu dragoste.  Pentru că altfel, Dumnezeu e mai tare decât noi și Dumnezeu nu dă înapoi pentru că El întotdeauna dorește maximizarea iubirii pe pământ astfel încât să fim fericire veșnici.

Adică, întotdeauna să putem să rămânem în această unitate pe care Dumnezeu o dorește și a proiectat-o pentru noi. Asta este foarte important, capital. Deci nu la fiecare 5 minute să ne certă. Și din cauza asta fraților, în clipa în care suntem mânioși să nu deschidem gura, să avem grijă să nu deschidem gura! Lăsați-o să treacă, fraților! 

Și cu foarte mult discernământ vom corecta după aceea dacă este nevoie. Și întotdeauna această mustrare să fie efect al iubirii și să nu validăm Cancel Culture. Haideți să nu apară în cultura românească și să rămână doar un fenomen extern și trecător și să dispară în negura istoriei.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!