Sfinții, Biblia, Biserica – p. Teologos

Urmăriți un material în care vă prezentăm relația dintre Biserică, Sfinți și istoria Bibliei.

Este un material necesar pentru a demonta anumite percepții greșite care s-au format în anumite grupuri de oameni.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Sfințenia nu se poate defini

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri… Sfinților Părinților noștri… Este interesant faptul că Sfințenia este atât de prezentă în ortodoxie și cu toate acestea rămâne o taină. Nu se poate defini Sfințenia după cum nu se poate defini frumosul, după cum nu se poate defini Dumnezeu. De fapt, Sf. Dionisie Areopagitul în niște texte formidabile fundamentează faptul că în esența Sa, Dumnezeu este de necunoscut, mai presus de cunoașterea umană, însă este perfect comunicabil în energiile Sale – adevăr care va fi cristalizat de Sf. Grigorie Palama secole mai târziu.

Aceste energii necreate ale lui Dumnezeu care se revarsă peste creație sunt simțite de către aceasta într-o multitudine de fațete, însă toate au un numitor comun pentru că toate provin din aceeași sursă. Acest numitor comun se numește Sfințenie.

Vistiernicul și dătătorul prin excelență al acestor bunătăți este Duhul cel Sfânt. Dacă avem în vedere acest lucru, vedem că sfințenia este o creștere infinită către nesfârșitul sfințeniei lui Dumnezeu cel total transcendent.

Poruncă pentru a deveni sfinți. Cele 3 stări

Cu toate că nu putem defini Sfințenia, Domnul ne-a dat poruncă să fim Sfinți după cum El Sfânt este. Pentru că noi nu știm ce este, avem nevoie de cineva care trăiește cel puțin parțial Sfințenia și cunoaște acest drum pentru a ne călăuzi. Nu se poate doar pe baza cărților pentru că dacă s-ar fi putut atunci Hristos ar fi scris o carte și ne-ar fi parașutat-o din cer. E nevoie de exemplu personal.

Sfântul este cel care primește cât de mult se poate în inima sa acest șuvoi al energiilor necreate și sfințitoare. În Sfânt, distorsiunea umană este mult mai mică raportat la harul lui Dumnezeu și, deci, sfântul ajunge să se afle în starea mai presus de fire, rămânând totuși om. După cum fierul în clipa în care este băgat în foc, fierul rămâne fier și focul rămâne foc, însă fierul începe să capete proprietățile focului – adică să fie cald, luminos și roșiatic – la fel este și Sfântul care începe să capete proprietățile focului.

Desigur însă că fierul poate să fie în starea sa naturală, adică întunecat și dur și totuși să fie folositor. Aceasta este starea după fire, în care omul, totuși, se mântuie chiar dacă nu se desfătează de lumina iubirii duhovnicești dumnezeiești.

Trebuie să menționăm aici că omul nu a fost făcut să fie dur și întunecat, ci cald și plin de lumina dumnezeiască deci atunci când spunem că Sfințenia este mai presus de fire, ne referim la firea omenească așa cum este ea acum, după cădere. 

Din păcate, însă, există și starea împotriva firii, atunci când fierul ruginește, se corupe și se distruge. Aceasta este starea de iad.

Trebuie să menționăm că cei din starea împotriva firii și cei după fire nu pot să înțeleagă starea mai presus de fire, dacă nu o gustă – ba chiar este nebunie pentru ei, după cum spune Sf. Ap. Pavel. De fapt, chiar Domnul a fost răstignit exact din această cauză. Cei din starea împotriva firii sunt total împotriva căldurii iubirii dumnezeiești pentru că aceasta îi arde și le luminează hidoșenia distorsiunii de care nu vor să se despartă. Dacă însă se pocăiesc, atunci scapă de acest chin.

Este o mare dramă pentru cei distorsionați pentru că ei oricum se chinuie – sau din cauza distorsiunii de care suferă sau din cauza focului dumnezeiesc pe care nu sunt pregătiți să-l primească tocmai din cauza distorsiunii de care suferă. Asta este cea mai mare ratare din istorie: ratarea țelului nostru care este Sfințenia iubirii. De fapt, acesta este cel mai mare chin din iad: biciul de foc al iubirii lui Dumnezeu, o iubire la care nu mai pot să răspundă, o iubire în fața căreia nu mai pot să se deschidă pentru a intra în ei și a le lumina întunericul singurătății lor. Marea dramă. Această închidere chinuitoare a omului se realizează prin concentrarea sa pe egoismul său, pe dorințele sale de auto-îndumnezeire fără supunerea față de Dumnezeul cel comunitar care este iubirea cea desăvârșită.

Un caz despre moartea cuiva

Să vă dau un caz: un om a murit și după moarte s-a trezit într-o lumină imensă, fără margini, o lumină superinteligentă și iubitoare la maxim în centrul căreia stătea Hristos din care emanau toate acestea. Hristos îl trăgea către Sine cu toată atotputernicia iubirii Sale, însă omul se autocenzura cu o nesfârșită părere de rău pentru că se simțea cel mai murdar om din istorie, plin de murdărie, de fecale și de dejecții din cap și până în picioare.

În clipa în care era atras de Mirele Hristos, omul vedea dintr-o dată toate păcatele, toate formele de ură, de egoism pe care le experiase în viață, păcate care erau simțite ca niște vomă care îl împiedica să se apropie de Hristos cel imaculat.

Nu Hristos îl oprea – din contră, Domnul îl chema cu o iubire atotputernică, fără compromisuri, îl chema cu Sfințenia maximă pe care Hristos o emana. Omul însă se autocenzura pentru că nu rezista la acest foc iubitor al Sfințeniei. Atunci când Domnul a văzut că omul nu înaintează, S-a îndreptat El ca un milostiv către el. Când a ajuns foarte aproape, omul a izbucnit în lacrimi și a zis „Doamne, sunt cel mai mare păcătos!” și a căzut în genunchi plângând, la care Domnul i-a pus blând mâna în cap, a zâmbit smerit și dulce și i-a zis: „Nu-i nimic, copile. Totul e bine.” La care omul a răspuns „Doamne, nu pot!” și atunci Domnul cel milostiv i-a întors sufletul în trup ca să se pocăiască și astfel știm toată povestea.

Păcate și virtuți

Dacă cei care se află în starea împotriva firii fac păcatele, cei după fire fac mai mult virtuțile. Desigur că între cele două stări nu există o linie de demarcație ci mai degrabă o trecere de la aproape negru către un gri deschis prin diferite tonuri din ce în ce mai deschise. Dacă înainte omul se lupta să facă bine de frica chinurilor, acum deja începe să vadă folosul din avansul său duhovnicesc. Dacă înainte acționa ca un sclav, acum acționează ca un simbriaș. Este adevărat că este nevoie de conducător duhovnicesc pentru a arăta calea și a menține zelul pentru că altfel omul cade iarăși în mocirla patimilor care pot fi grosiere, însă pot să fie și mai greu de discernut. 

Adică cineva poate să nu comită păcate grave, însă să piardă timpul în discuții sterile care pot să degenereze în bârfe, poate să-și răspândească mintea în curiozități care să-i dea un aer de superioritate și satisfacție, poate să devină batjocoritor sau poate să cedeze în fața diferitelor plăceri așa-zis normale care, însă, îl opresc din drum și îi mențin duritatea și întunecarea fără să-și dea seama. Desigur că aici este și refuzul de a-i ajuta pe alții cu pretextul cititului sau satisfacerii curiozității personale.

Este adevărat că în această stare omul începe să simtă căldura dumnezeirii, însă în clipa în care este tras puțin mai mult către aceasta, dă înapoi sau se eschivează cu diferite pretexte, care toate au cauze mai rele sau mai bune mergând de la mândrie, iubirea de sine, întunecarea minții, lipsa de credință, lene până la neputința omenească și pedagogia lui Dumnezeu Care dorește să-l smerească pe om pentru a-i da și mai mult har atunci când omul este pregătit prin inima înfrântă și smerită.

Cum primim Duhul Sfânt

Dacă inima nu este moale atunci Duhul Sfânt nu-și poate pune pecetea pe ea așa cum brutarul nu poate pune pecetea pe aluat dacă acesta nu este moale. Pe de altă parte, dacă aluatul nu are o anumită fermitate, iarăși pecetea nu se poate pune. La fel și noi trebuie să fim fermi în fața păcatului și total permisivi în fața Duhului cel Sfânt. Pentru a afla însă unde este păcatul și unde este Duhul cel Sfânt trebuie să avem curajul smereniei să întrebăm pe cei pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne deschidă mintea ca să înțelegem care este iubirea adevărată și care este distorsiunea.

Omul duhovnicesc

Este adevărat că omul lumesc nu poate să înțeleagă cele ale omului duhovnicesc pentru că acesta se judecă duhovnicește și este pe un plan existențial superior la care omul lumesc încă nu accede, chiar dacă simte puțin existența acestui plan prin rarele radiații ale acestuia către cei mai de jos și din cauza asta în general omul duhovnicesc nu este foarte apreciat. Desigur că el nu caută asta ci își vede de drumul sfințirii sale. E păcat însă pentru noi ceilalți. Aici un rol esențial este exemplul personal al unui om duhovnicesc care prin prezența sa radiază frumosul tainic al Sfințeniei lui Dumnezeu.

Oamenii care au harul luminător al Botezului și se luptă pentru mântuire își dau seama de acest frumos al Sfințeniei din omul respectiv și încep să-l respecte ca atare. Din cauza asta, condiția necesară și suficientă ca să fie cineva Sfânt este evlavia poporului. Dacă Duhul Sfânt lucrează prin turma cea de Hristos iubitoare și spune că într-un areal mare de oameni și într-un timp îndelungat că omul respectiv este Sfânt, atunci el este astfel. Dacă Duhul Sfânt, dătătorul Sfințeniei vorbește prin oamenii luminați prin Sfântul Botez și spune că cineva este Sfânt, atunci respectivul este Sfânt. Desigur că sunt motive ca oamenii să accepte această insuflare a Sfântului Duh pentru că Duhul Sfânt nu calcă în picioare raționalitea oamenilor ci, din contră, o spiritualizează și îi înalță pe oameni mai presus de ea, în credință. Cu toate că sunt diferite semne ale Sfințeniei, nici unul nu este absolut în afară de evlavia turmei credincioase a Bisericii. 

Sfântul nu e perfect. Sursa sfințeniei

Cineva nu trebuie să fie perfect pentru a fi Sfânt. De fapt, nimeni nu e perfect, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos și Maica Domnului. Doar ei sunt de nota 10 și înaintează în mod negrăit în perfecțiune. Sfinții sunt de nota 8, 9 și se îndreaptă către 10. Cei mântuiți sunt între 5 și 7 și încearcă să ia o notă mai mare. Desigur că în realitate este altfel – lucrurile sunt mult mai line și mai complexe pentru că nu există neapărat o ierarhizare strictă pe verticală, însă v-am dat o imagine ca să înțelegem puțintel.

Pentru că sursa absolută a Sfințeniei sunt Persoanele Dumnezeirii și Sfințenia se odihnește în persoane, din această cauză nu există nicio lege scrisă care să fie absolută, mai presus de persoane, care să descrie drumul către Sfințenie. Persoanele sunt sfinte. Dumnezeu este comuniune sfântă între Persoane sfinte.

Vedeți că Domnul nu a scris nimic, cu toate că putea, de exemplu, să spună cu cuvântul ca pietrele din fața lui să se facă Sfinte Scripturi scrise în totalitate numai de El, după care să le binecuvânteze să se înmulțească precum a înmulțit pâinile și atunci – chipurile – s-ar fi rezolvat lucrurile. Nu este însă așa.

Biserica și sfințenia

Hristos nu a scris nimic ci a întemeiat Biserica pe mărturia lui Petru că este Fiul lui Dumnezeu. Biserica este condusă de Hristos care este Capul acesteia, prin consensul oamenilor duhovnicești sub luminarea Sfinților, consens căruia noi îi urmăm. Biserica este unitatea Sfinților în Duhul Sfânt, unitate către care ne îndreptăm și noi cei mulți. Mai presus de toate este Biserica vie ca și comuniune interpersonală între noi și cu Dumnezeu cel Sfânt care ne face vii și nu tirania literei care ucide. Sf. Ap. Pavel spune să urmăm învățătura lui Iisus din epistole ȘI din predaniile prin viu grai care sunt cu mult mai multe decât cele rămase în scris.

Biblia

Vedem că însăși Biblia validează Biserica și o pune mai presus. De fapt, Biblia a fost alcătuită și validată de către Sfinții din Biserică la peste 300 de ani de la Hristos iar criteriul de validare a Bibliei nu este altul decât că Sfinții au hotărât în consens că Biblia trebuie să fie astfel. Și în Biblie scrie că Biserica este stâlpul și temelia adevărului și nu Biblie. Nu există niciun criteriu în afară de sfințenie, de comuniunea sfinților. Nu există criterii oarbe.

Bilblia nu se bazează pe criteriul celor 12 apostoli. Cele mai mare corpus de scrieri din Noul Testament este al unui fost prigonitor care nici măcar nu L-a văzut pe Domnul pe pământ, ci doar în vedenie – Sf. Ap. Pavel. De asemenea, Sf. Luca și Sf. Marcu nu erau dintre cei 12 apostoli. De asemenea, Biblia nu se bazează pe criteriul autorilor. De exemplu, de la Sf. Ap. Pavel nu a fost inclusă cel puțin o epistolă către Corinteni – dacă nu două – și, probabil, Epistola către Laodiceni și o a 2-a epistolă către Efeseni.

De asemenea, tot legat de autori, astăzi este cunoscut că autorul Epistolei către Evrei este un super-Sfânt anonim sau măcar acesta a tradus-o, punându-și adânc amprenta asupra ei. Astfel cade și argumentul că punem în Biblie scrierile celor care L-au văzut și au vorbit cu Domnul când era încă pe pământ. Nu e vorba nici de criteriul autorilor. Cum spuneam, Sf. Pavel nu L-a văzut.

Desigur că cineva ar putea să spună că cele mai vechi scrieri au fost puse în Biblie. Nu este așa, însă, pentru că avem multe scrieri din acea perioadă care nu au fost incluse în culegerea numită Biblie. Poate chiar mai multe scrieri sunt în afara Bibliei decât incluse în aceasta. Unele din aceste scrieri au făcut temporar parte din Biblie până când corpusul Sfintei Scripturi s-a stabilizat prin acordul Sfinților ratificat de către turma Bisericii. Desigur că anumite scrieri sunt nocive însă destule sunt foarte bune, chiar dacă nu au fost incluse într-un final în Scriptură, cum ar fi Didahia celor 12 Apostoli, cele două epistole ale Sf. Clement Romanul și Păstorul lui Herma. De asemenea, amintim că sunt și texte care au fost adăugate mai târziu în cărțile Scripturii, cum ar fi comma Ioanneum sau sfârșitul mai lung de la Marcu.

Biblia – rezultat al sfințeniei

După cum vedem din toate acestea, nu există niciun criteriu de apariție și alcătuire a Bibliei fără numai Sfințenia exprimată prin autoritatea Bisericii adică autoritatea consensului Sfinților Părinți ratificat de către turma Bisericii care se nevoiește spre Sfințire. De ce? Pentru că Scriptura este culegere terapeutică și valoarea terapeutică a cărților din această culegere este dată de oamenii vindecați, adică de Sfinții prin care vorbește Duhul Sfânt. Trebuie să înțelegem că Sfințenia nu este o anumită capacitate rațională ci este un atribut al Dumnezeirii care își revarsă razele peste creație. Sfântul, având prin asceză sufletul mult mai deschis pentru primirea acestor raze luminoase decât noi, le primește în sine-și și acționează în consecință.

Noi le spunem energii necreate sau raze luminoase însă ele sunt tot Dumnezeu, însă nu Dumnezeu în esența Sa, în nucleul Său, ci în deschiderea Sa către noi. Astfel omul are dialog direct cu Dumnezeu și este ghidat de harul Acestuia înspre o unire din ce în ce mai înaltă cu Dumnezeu. 

Sfântul și sfințenia

Deci sfântul devine din ce în ce mai transparent, mai personal, mai comunitar, mai iubitor, mai înțelept după modelul lui Dumnezeu către care se îndreaptă. Sfântul reflectă această sfințenie în lume prin diamantul inimii sale și ceilalți oameni care au ochiul sufletului cât de cât sănătos, adică mintea, recunosc această sfințenie fără să poată să o explice, simțind că este ceva total dincolo de lumea aceasta și cu toate acestea ceva nespus de apropiat și de cald, de fapt, cel mai apropiat lucru de inima lor – singurul lucru care poate să odihnească sufletele oamenilor.

De fapt, Sfințenia este starea în care cantitatea de har este foarte mare și alungă cantitatea de energie demonică pe care o acumulăm în urma păcatelor. Este de fapt trăirea concretă a lui Dumnezeu în om, acesta devenind un Dumnezeu întrupat însă nu după fire precum Hristos, ci după har și, evident, nu la măsurile lui Hristos, ci fiecare până unde are credința față de Dumnezeu, dragostea față de aproapele și smerenia relativ la sine însuși. 

Prin credința în Dumnezeu omul își supune voia sa și logica sa, voii transcendente a lui Dumnezeu. Omul este limitat și vede doar în jurul său și chiar și pe această rază vede parțial. Dumnezeu le vede pe toate și le știe pe toate însă omul nu trăiește această realitate decât dacă se sfințește, adică dacă intră harul lui Dumnezeu în el.

Ascultarea și importanța ei în sfințenie

Ascultarea de conducătorul duhovnicesc este esențială în acest proces din mai multe motive: 1. Că nu știm încotro mergem și avem nevoie de călăuzitor ca să ne arate drumul. 2. Ne exersăm ascultarea față de un om ca noi astfel încât să ajungem să putem să ascultăm de însuși Dumnezeu. 3. Făcând ascultare de altcineva scăpăm de cel mai mare dușman al sfințeniei care este auto-îndumnezeirea, ascultarea de ego-ul propriu, facerea voii noastre.

Prin ascultare se restabilesc legăturile interpersonale și se readuce armonia și frumosul între oameni. Omul înflorește pentru că ascultarea este întruparea dragostei iar dragostea, harul lui Dumnezeu este hrana sufletului. Astfel reapare pacea și unitatea în Duhul cel Sfânt și se reface Adam cel global care acum este rupt în indivizi însingurați de păcatul care ne stăpânește.

Ascultarea o facem pentru noi și nu atât pentru ceilalți pentru că astfel ia chip Hristos Cel înviat în noi, Hristos Cel care S-a făcut ascultător până la moarte și moarte de Cruce. Numai așa putem să ne depășim orice condiționare, orice limitare impusă de optica noastră, de logica noastră. Numai așa vom ieși din cadrele foarte strâmte ale propriului egoism și vom descoperi frumusețea inefabilă a celuilalt și în ultimă instanță a lui Dumnezeu. Numai prin învierea ascultării ne vom satisface setea de victorie și vom învinge balaurii din noi. Adevărata victorie este atunci când ne vom învinge moartea din noi și nu când vom încerca să-i învingem pe toți ceilalți pentru că ceilalți sunt surse de iubire. De ce să-i stingem?

Raportarea la Dumnezeu

Sfințenia este legată de atotpuritatea și atotdelicatețea iubitoare a lui Dumnezeu care ne generează avânt iubitor, deschidere totală către transcendența unei uniri cosmice, dar și teama de a nu leza cu ceva această delicatețe atotputernică. Pentru asta avem nevoie de smerenie și atenție la noi înșine pentru că astfel vom avea conștiința a cine suntem și nu a cine credem că suntem.

Să nu uităm că pentru a ne urca la cer trebuie să fim cu picioarele pe pământ. Dacă omul are curajul să-și recunoască păcatul și să se pocăiască atunci e cucerit de lumina fără margini a iubirii înțelegătoare a lui Dumnezeu și de farmecul adevăratei sale ființe, căci descoperă în ea o dorință de curăție și o legătură cu Dumnezeu, atunci când apare în fața ei sfințenia Lui. Atunci ne simțim bine, căci Cel Sfânt ne-a cunoscut adevărata noastră ființă și prin aceasta nu ne respinge, chiar dacă suntem într-o stare de păcătoșenie, ci ne cheamă la curăție. Ne simțim fericiți, pentru că ne simțim despovărați și neîmpiedicați de a ne manifesta cu sinceritate față de Domnul; nu mai jucăm un teatru din cauza căruia până la urmă sfârșim prin a nu ne mai cunoaște pe noi înșine și a rămâne mereu cu teama că vom fi demascați. Numai așa, prin sfințenie, ne vom putea deschide cu adevărat, ne vom elibera pentru adevărata comuniune. 

De fapt, cei ce se simt curățiți în fața lui Dumnezeu cel Sfânt primesc o „îndrăzneală”, o deschidere a conștiinței, o sinceritate a comunicabilității, care nu are nimic temerar sau cinic în ea, ci e asemenea „îndrăznirii” copilului care nu știe de păcat, având în plus maturitatea conștiinței și bucuria înțelegătoare. De aceea, când ne simțim întinați, îi rugăm pe Sfinții care au „îndrăznire” la Dumnezeu ca să vorbească, să mijlocească ei pentru noi. Din cauza asta trebuie să ne curățim continuu având încontinuu amintirea lui Dumnezeu în inima noastră pentru că dacă stăm în afara amintirii și trăirii lui Dumnezeu vom deveni lipsiți de îndrăznire când vom intra la El. De fapt, îndrăznirea bună față de Dumnezeu vine din vorbirea continuă cu El și din multa rugăciune după cum spune Avva Isaac. 

Dacă nu suntem smeriți atunci ne însingurăm în auto-îndumnezeirea noastră, iar dacă ne smerim și mulțumim atunci ne deschidem față de Dumnezeu și prin Dumnezeu față de toți.

Un exemplu despre momentul împărtășirii

Țin minte că la un moment dat era cineva care avea o cruce și era singur în aceasta și s-a dus să se împărtășească. În clipa în care s-a împărtășit, a simțit cum se deschide un portal de lumină și s-a simțit în Dumnezeu și a simțit prin Dumnezeu că se deschide o lume luminoasă, iubitoare și bucuroasă unde erau toate sufletele Sfinților unite între ele în Dumnezeu care îl așteptau să se unească cu acestea. Asta nu este atât datorită vredniciei lui cât milostivirii lui Dumnezeu și a Sfinților pentru că îmi spunea că la un moment dat, l-a ajutat Dumnezeu cu ceva și, fiind puțin mai țicnit din fire, în semn de recunoștință, în clipa în care a trecut prin fața icoanei Mântuitorului din catapeteasmă L-a salutat militărește pe Domnul cu tot respectul și iubirea de care era în stare.

În clipa respectivă a simțit cum Domnul cel milostiv, s-a coborât la măsura lui, și l-a salutat înapoi pentru că a simțit în inima sa o undă bruscă și foarte puternică de lumină iubitoare dumnezeiască, ridicându-l din starea în care era. Chiar îmi spunea că s-a întors instinctiv către icoană să vadă dacă Mântuitorul S-a mișcat însă Domnul doar îi zâmbea cu ochii iubitori, binecuvântându-l din icoană.

Unitatea și sfințenia

Este foarte important să înțelegem că omul care merge spre Sfințenie se unește din ce în ce mai mult cu Dumnezeu și cu Sfinții și doar cu ajutorul lor poate să ajungă acolo unde sunt aceștia. Numai Satana și Adam au crezut că pot să ajungă de unii singuri la perfecțiunea dumnezeiască. Numai în comuniune ajungem la perfecțiune și numai prin comuniune ne împlinim firea și personalitatea noastră pentru că ne îmbogățim cu experiențele tuturor celorlați în noi. 

Știu părinți din Sfântul Munte care simt rugăciunile oamenilor din lume care se roagă pentru ei mai ales când în lume este o sărbătoare mare. Fenomenul este foarte vizibil pentru că în Athos este o zi obișnuită și părintele respectiv simte harul, aroma sărbătorii care este în lume și rugăciunile a multe suflete fără a fi cu mintea în lume.

Despre egoism

În cazul egoismului însingurat, personalitatea umană se stinge prin limitarea la un punct și așa-zisa îmbogățire a sa este doar un transfer de materie sau de date raționale crezând că astfel vom ajunge la complexitatea experienței celorlalți. Niciodată nu se va putea și vom rămâne captivi în iadul singurătății noastre, chiar dacă suntem înconjurați de lume. Suntem insensibili la ceilalți sau exagerat de sensibili relativ la noi înșine sau la ceea ce ne spune gândul că se întâmplă și nu ne mai găsim echilibrul în matricea lui Adam cel global.

Jertfelnicia sfântului

Sfântul este cel mai jertfitor, comunicabil și mai sensibil om din lume, și acesta pentru că le direcționează prin delicatețea și înțelepciunea lui Dumnezeu care îi asigură echilibrul și respectul pentru complexitatea persoanei celuilalt. Dacă noi în dorința noastră nesăbuită de a-i face bine celuilalt îl sufocăm cu impunerile noastre și cu optica noastră despre bine fiind opaci la starea lui, indiferent dacă avem dreptate sau nu, atunci foarte probabil că nu-i facem bine, indiferent de motiv – sau că greșim obiectiv sau că el nu poate să ducă deocamdată învățătura, comportamentul nostru. 

Se vede că totdeauna oamenii plăcuți și în mănăstire și în familiile care sunt împreună de mulți ani sunt oamenii care știu să tacă și să-l asculte pe celălalt ce are de zis și să vorbească smerit numai când are ceva de spus pentru a ajuta fără să monopolizeze discuția. Aceștia sunt oamenii plăcuți. Desigur că asta crește în timp până când se ajunge la măsuri mai presus de fire adică la Sfințenie când Sfinții nu răspund cu rău la rău, ci sting răul cu bine, ajungând să facă chiar minuni astfel. Sunt nenumărate cazurile de înmulțire a uleiului, a pâinilor și a altor produse într-o mănăstire după ce starețul a dat și ultima fărâmă ca milostenie celor nevoiași.

Biserica

De fapt, Biserica este exact asta: unitatea în Duhul Sfânt în care consensul oamenilor validați de Dumnezeu ne conduc prin Sfințenia lor în probleme duhovnicești și prin autoritatea lor administrativă în probleme administrative. Desigur că ne imaginăm că Biserica harică ar trebui să fie tot una cu biserica administrativă însă Dumnezeu toate cu înțelepciune le face astfel încât să fie potrivire, comuniune și consens. Nimeni să nu se mândrească cu faptul că el le știe pe toate pentru că numai prin smerenie ne mântuim. Ființa Bisericii este sinodicitatea, comuniunea în Duhul Sfânt care este validată de consensul turmei care se luptă pe drumul către creșterea Duhului Sfânt în inimile lor. 

Prin comuniunea cu Dumnezeu omul ajunge să fie luminos și transparent pentru că Dumnezeu este astfel și deci oamenii ajung să aibă comuniune între ei numai prin Dumnezeu. Dacă ne depărtăm de Dumnezeu devenim opaci, întunecați, închiși, nesinceri, fățarnici.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că lumina sfințeniei din suflet face și trupul transparent, însă pe pământ, aceasta se realizează numai în parte. Doar în viața viitoare vor fi și trupurile deplin transparente, adică vor fi complet spiritualizate. E o realitate eminamente duhovnicească și nu atât fizică. Ca să înțelegem trebuie să trăim acest lucru, trebuie să ajungem la măsura Sf. Ap. Pavel care spunea că nu mai trăiește el însuși, ci Hristos cel înviat trăiește în el. Așa depășim moartea și ajungem la fericirea veșnică și la Sfințenia în Hristos.

Concluzii

Să nu uităm însă că Hristos este în continuă stare de jertfă și Sfințenia este stare de jertfă. Întâi de toate ne jertfim lui Dumnezeu după cum El însuși S-a jertfit pentru noi mai întâi. Jertfa Sa este atât de mare că niciodată nu poate fi răscumpărată și noi totdeauna vom fi datori, pentru că El fiind Persoana absolută și perfectă S-a adus pe sine jertfă desăvârșită Tatălui fără să aibă alt motiv în afară de iubirea Sa pentru noi. Chiar El a spus că pentru noi S-a sfințit pe Sine Însuși astfel încât și noi să fim sfințiți întru adevăr. Sfințenia vine din predarea absolută a noastră Persoanei absolute. Numai așa putem să ne transcendem cu adevărat, să înaintăm pururea în perfecțiunea în care, prin jertfa față de Dumnezeu, ajungem la desăvârșirea, ajungem să fim la fel ca Dumnezeu, și prin Acesta față de ceilalți astfel încât să ajungem să refacem unitatea totală a lui Adam cel unic cu Dumnezeu cel unic.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!