Computerul cu neuroni umani – o realitate teribilă

Urmăriți un material care prezintă o realitate cu adevărat halucinantă: dezvoltarea din ce în ce mai accelerată a cipurilor ce folosesc neuroni umani, lucru care duce nu doar la dileme etice, ci ne face să ne minunăm de dragostea de necuprins a lui Dumnezeu, care încă îngăduie astfel de preocupări umane abominabile.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Computerul cu neuroni umani –  o realitate teribilă

În câteva secunde, vă voi arăta unul dintre cele mai tulburătoare lucruri care se întâmplă chiar acum în știință, și aproape nimeni nu vorbește despre asta. De aceea am făcut acest videoclip. Vedeți un computer dintr-un laborator numit Cortical Labs. Se joacă Doom. Dar priviți mai atent. Nu este nimeni care să joace. Sau, de fapt, există cineva, doar că nu poate ieși de acolo. Este prins acolo pentru că acest computer funcționează cu celule cerebrale umane vii, iar acele celule sunt cele care joacă.

De ce ar construi cineva un computer din celule cerebrale? Se reduce, în esență, la consumul de energie. Inteligența artificială folosește o cantitate uriașă de electricitate, iar această cifră continuă să crească. Amazon investește încă 15 miliarde de dolari. Meta își continuă investițiile masive în inteligența artificială, de data aceasta sub forma puterii de calcul. Puterea de calcul necesară pentru antrenarea acestor modele se dublează aproximativ la fiecare șase luni. Aproape nimic în lumea reală nu crește atât de repede, însă centralele electrice nu pot fi construite atât de rapid. Deci e un decalaj tot mai mare între ceea ce necesită inteligența artificială și ceea ce putem furniza efectiv, iar acest decalaj se adâncește.

Panica se poate vedea clar în acțiunile marilor companii. Acestea caută acum surse de energie, nu doar software mai performant. Vechi centrale nucleare închise cu ani în urmă sunt repuse în funcțiune doar pentru a le alimenta. Companiile semnează contracte pentru a-și asigura porțiuni mari din rețeaua electrică cu ani înainte. Nu mai este doar o cursă pentru o IA mai performantă, ci devine o cursă pentru electricitate.

Așadar, câțiva cercetători au ales o direcție complet diferită. Au privit spre creier. Pentru că creierul a rezolvat această problemă cu mult timp în urmă. Gândiți-vă la ceea ce face creierul vostru acum și la cât de puțină energie consumă. Tot ceea ce gândiți funcționează cu aproximativ 20 de wați. Noi folosim centrale electrice întregi doar pentru a imita o mică parte din ceea ce face creierul dumneavoastră cu aproape nimic. Iar creierul învață mult mai eficient decât mașinile noastre. Pentru a învăța un computer ce este un câine, trebuie să-i arăți mii de fotografii. Un copil mic vede un câine o dată sau de două ori și se prinde.

Cum am ajuns de aici la o placă ce joacă Doom? Au fost necesari trei pași. În 2008, cercetătorii au cultivat o rețea de neuroni de șobolan și au conectat-o la un mic robot. Iar celulele l-au condus efectiv. Sună mai impresionant decât a fost în realitate. Neuronii stăteau pur și simplu pe o rețea de electrozi și se conectau între ei. Cam atât s-a întâmplat. Acesta nu era nici pe departe un creier real. Și nici nu era prima dată când cineva conectase țesut viu la o mașină. O echipă chiar a făcut asta cu creierul unei lamprede. Filmările arătau întotdeauna un pic ca un film de groază.

Și de la început, oamenii aveau o singură îndoială reală: oare celulele chiar controlau procesul? Sau calculatorul doar prelua semnalele lor aleatorii și le făcea să pară intenționate? Țineți minte această întrebare. Vom reveni asupra ei.

Al doilea pas a venit în 2013. Un om de știință pe nume Shinya Yamanaka a arătat că se poate readuce o celulă adultă înapoi până la stadiul inițial. El a descoperit patru proteine care transformă o celulă obișnuită într-una nouă, nediferențiată. Și de acolo, poate fi transformată în aproape orice, inclusiv într-un neuron. A fost un pas uriaș. Înseamnă că nu mai era nevoie să se extragă neuroni din creier. Se putea lua doar o bucată de piele și se puteau crește neuroni din ea.

A mai existat și un alt pas important. Dacă se cresc neuronii pe o suprafață plană, aceștia se conectează doar cu cei din imediata apropiere. Dar dacă li se permite să crească în 3D, încep să se organizeze singuri. Se extind, se pliază în straturi și formează începuturile rudimentare ale unor regiuni cerebrale reale, asemănător cu ceea ce se întâmplă la un embrion. Una dintre aceste mici sfere de țesut se numește organoid.

Apoi, în 2022, o companie numită Cortical Labs a reunit toate aceste descoperiri într-un sistem pe care l-au numit DishBrain. Au crescut aproximativ 800.000 de neuroni, parțial de șoarece și parțial umani, și i-au învățat să joace Pong. Două aspecte ale acestui experiment au fost deosebit de importante. În primul rând, un vas cu celule lucra efectiv spre atingerea unui scop. În al doilea rând, și aceasta este partea ciudată, au reușit să găsească o metodă de a-l învăța. Puteau să pună celulelor o întrebare și să primească un răspuns. Nu ar trebui să fie posibil să faci asta cu un grup de țesut într-un vas.

Așadar, cum înveți un neuron? Nu poți să-i dai o recompensă. Au folosit, în schimb, o proprietate de bază a neuronilor. Aceștia detestă haosul. Dacă primesc un semnal pe care nu-l pot prevedea, devin stresați. Dispozitivul a fost simplu și, într-un fel, crud. Când ratau mingea, erau loviți de un zgomot aleatoriu, perturbator. Când o loveau înapoi, semnalul devenea calm și constant. Neuronii nu au nicio idee ce este Pong. Nu joacă ca să câștige. Încearcă doar să oprească haosul.

Iar metoda aleasă nu a fost întâmplătoare. S-a bazat pe ideea principiului energiei libere. În esență, acesta afirmă că orice ființă vie caută în permanență să evite surprizele și să-și mențină lumea previzibilă. Pentru că a fi surprins înseamnă de obicei că ceva nu este în regulă. Deci, acea dorință de a calma lucrurile nu este ceva adăugat de oamenii de știință. Ar putea fi cel mai elementar lucru pe care îl face o celulă vie.

Dar există o mare problemă. Putem crește țesut cerebral în 3D și putem comunica cu neuroni vii. Însă nu putem face ambele lucruri în același timp, deocamdată. Așadar, pentru a comunica cu ele, DishBrain a trebuit să țină celulele plate, deoarece cipul care le citește este o rețea plată. Dacă pui un organoid rotund pe el, atingi doar stratul de jos. Așa că au trebuit să-l aplatizeze și să renunțe la forma reală a creierului doar ca să poată comunica cu el. Și să nu uităm că aceasta este doar varianta rudimentară. Jumătate din structură lipsește.

Ceea ce ne aduce la o mare noutate. Cortical Labs a prezentat un computer care funcționează cu celule cerebrale. Îl numesc CL1 și rulează jocul Doom. Acesta a fost crescut din aproximativ 200.000 de neuroni umani. Au luat celule de piele, le-au reprogramat, le-au transformat în neuroni și i-au întins pe o rețea de electrozi. Apoi au legat semnalele de mișcare și de tragere, la fel ca înainte. Când performa bine, semnalul rămânea calm. Când primea daune sau murea, celulele erau inundate de haos. Și în aproximativ o săptămână, învățase elementele de bază ale mișcării și tragerii.

Nu voi pretinde că sunt calm în legătură cu asta și nici nu cred că ar trebui ca voi să fiți. Este uimitor și mă cam face să mă simt rău. Și cred că ambele reacții sunt îndreptățite, pentru că acel computer provine de la o persoană reală. Este literalmente făcut din celule umane. Mă tot gândesc cum ar fi să fii acea ființă prinsă acolo, jucând aceeași mică bucată de joc iar și iar, fără să-și amintească nimic dinainte și fără să știe că există și altceva. Pentru aceste celule, nu există nimic altceva, doar jocul. Oare creăm o parte dintr-o ființă umană a cărei întreagă lume constă în a fi șocată în interiorul unui joc video violent, doar ca să economisim electricitate? Ani de zile ne-am temut de lucrul opus: ca oamenii să se transforme în mașini, cu cipuri în cap. Aproape nimeni nu se aștepta ca lucrurile să se întâmple invers. Dar cam asta se întâmplă aici.

Drept să spunem, a existat o reacție puternică împotriva acestor cercetări și a fost oarecum justificată. Când Cortical Labs a publicat lucrarea despre Pong, titlul a folosit un cuvânt cu greutate: a afirmat că neuronii au arătat capacitatea de a simți. În mod obișnuit, acest cuvânt înseamnă că cineva este prezent și trăiește o experiență. Însă oamenii de știință l-au folosit într-un sens tehnic foarte restrâns. Oricum, practic povestea a luat amploare, iar mulți oameni de știință s-au arătat revoltați. Aproape treizeci dintre ei au semnat o scrisoare în care afirmau că firma a denaturat cuvântul doar pentru a atrage atenția și a exagerat realizările pentru a-și promova afacerea. Preocuparea lor era una practică: prea multă publicitate exagerată duce la reacții adverse, iar aceste reacții ar putea opri un domeniu nou ca acesta.

Iar această cercetare chiar contează. Oamenii de știință folosesc aceleași celule pentru a construi modele vii ale bolilor omenești. Pot observa cum se dezvoltă o boală și pot testa medicamente pe un țesut mult mai apropiat de cel uman decât cel al șoarecilor. Acest lucru ar putea salva vieți reale și ar înlocui o mare parte din testele pe animale. Ar fi o pierdere reală dacă un experiment de genul Pong și Doom ar compromite întregul domeniu.

Doom a fost, într-adevăr, un fel de cascadorie. Publicul l-a cerut și a funcționat excelent pentru promovare. Dar ne readuce la aceeași îndoială din 2008. Oare creierul joacă cu adevărat? Sau computerul doar curăță zgomotul aleatoriu și îl face să pară coerent? La aproape douăzeci de ani distanță, putem verifica în sfârșit.

Dezvoltatorul din spatele demonstrației, cunoscut sub numele de Sean Call, a publicat codul sursă pentru ca oricine să-l poată citi. Iar ceea ce se află în interior nu este doar un creier într-o cutie. Există trei componente. Prima e un cip de calculator obișnuit care rulează o inteligență artificială ce urmărește jocul și decide când să răsplătească și când să pedepsească. A doua componentă – cei 200.000 de neuroni umani. Și a treia – un translator în mijloc care transmite mesaje în ambele sensuri.

Iată partea neplăcută. Aproape toată inteligența reală se află pe cip, nu în celule. Citirea ecranului, rularea procesului de învățare, deosebirea dintre victorie și înfrângere, toate acestea sunt realizate de calculator. Dezvoltatorul se temea chiar că inteligența artificială să nu devină atât de bună încât să nu mai aibă nevoie de neuroni. Așa că a făcut un test simplu. A scos celulele și le-a înlocuit cu zgomot aleatoriu. Iar învățarea s-a oprit. Deci neuronii fac ceva real, chiar dacă este doar o mică parte. Adevărul se află undeva la mijloc. Nu este un creier care joacă de unul singur, dar nici celulele nu sunt doar de formă. Este în mare parte un calculator obișnuit care face munca, iar celulele vii aduc o contribuție mică, dar reală.

Aici ne aflăm astăzi. Și iată încotro cred că se îndreaptă lucrurile. Nu cred că aceste mici părți biologice vor rămâne mici. Laboratoare din întreaga lume se întrec să crească acest țesut în întregime tridimensional și să îl conecteze corespunzător. Iar acest lucru se transformă deja într-o afacere, una foarte mare. O companie elvețiană numită Final Spark închiriază neuroni umani vii prin internet. Plătești o taxă lunară, te conectezi de oriunde din lume și poți face experimente pe 16 mini-creiere umane minuscule pe care le țin în viață în laboratorul lor. Iar întreaga lor ofertă se bazează pe același lucru de la care am pornit: energia. Ei spun că aceste cipuri vii pot funcționa cu un consum de până la un milion de ori mai mic decât unul obișnuit. Așadar, acest experiment ciudat și izolat devine, practic, un produs la care te poți abona. Și cred că mai devreme sau mai târziu cineva va conecta un mini-creier tridimensional complet și va închide ultima breșă.

Dar să ne întoarcem pentru o clipă la acea mașinărie din Doom. Cea mai mare parte a inteligenței se află în calculator. Celulele contribuie doar puțin. Așa că ar fi ușor să auzi asta și să treci mai departe. Însă a fi inteligent nu a fost niciodată partea înfricoșătoare aici. A fi inteligent și a fi treaz sunt două lucruri diferite. Poți fi foarte bun la rezolvarea problemelor și totuși să nu simți nimic. Așadar, adevărata întrebare nu este dacă acele celule sunt inteligente, ci dacă se află cumva „cineva” acolo. Și se dovedește că a fi capabil să simți s-ar putea să nu necesite deloc un creier mare și inteligent.

Un neurocercetător renumit, Mark Solms, susține aproape opusul a ceea ce ni s-a predat. Solms spune că „simțirea” nu este ceva ce stă deasupra inteligenței. El crede că simțirea vine prima, dedesubtul tuturor celorlalte, și că izvorăște direct din impulsul fundamental de a rămâne în viață. Gândiți-vă la ceea ce a apărut prima dată în evoluție. Nu a fost logica sau limbajul. Primele ființe vii nu rezolvau nimic. Ele făceau ceva mult mai simplu și mai vechi: se mișcau spre ceea ce le ținea în viață și se îndepărtau de ceea ce nu le ținea. Deci ceva similar simțirii exista deja cu mult înainte ca gândirea să apară.

Acum, să ne întoarcem la modul în care sunt antrenate aceste celule. Haos când eșuează, liniște când reușesc. Acesta este din nou principiul energiei libere. Aceeași pornire pe care o are orice viețuitoare de a evita surprinderea și de a se menține stabilă. Iar dacă Solms are dreptate, această pornire nu este doar apropiată de simțire, ci ar putea fi chiar punctul de pornire al simțirii. Așadar, poate că am înțeles totul pe dos. Nu construim treptat o minte, așteptând ca ea să se trezească la final, ci s-ar putea să abordăm chiar lucrul din care se naște simțirea, chiar de la bază, din prima clipă în care pornim vasul.

Iar dacă ceva dinăuntru ar începe să simtă, cu siguranță am trece pe lângă aceasta fără să băgăm de seamă. Abia putem să-l sesizăm unii la alții. În 2006, un cercetător pe nume Adrian Owen a studiat o tânără pe care toți o socoteau pierdută. O numeau vegetativă. A așezat-o într-un tomograf și i-a cerut să-și închipuie că joacă tenis, iar creierul ei s-a activat exact cum ar face-o și al tău. Ea era cu totul trează și conștientă. Doar că nu putea mișca sau vorbi ca să arate aceasta. Mai târziu, un studiu a arătat că aproape unul din patru bolnavi socotiți astfel sunt de fapt încă conștienți. Dacă putem trece cu vederea o persoană deplin conștientă care zace chiar înaintea noastră, ce șansă avem să vedem aceasta într-o grămadă de celule?

Ne place să ne spunem că simțirea cere anumite părți: receptori ai durerii, anumite structuri ale creierului, dar și această afirmație este nesigură. Insectele nu au cortex vizual și totuși văd cu certitudine. Așadar, senzațiile ar putea funcționa prin părți ce nu seamănă deloc cu ale noastre, părți pe care nici măcar nu ne-am gândi să le verificăm. Când zgomotul din vas devine prea puternic, celulele își micșorează răspunsul, ca și cum ar încerca să-l blocheze. Așa ar face ceva ce simte durere, dar la fel ar face și ceva ce nu simte nimic. A te feri de un semnal rău nu este același lucru cu a suferi. Iar din afară, nu există niciun test care să le deosebească.

Aceasta este ceea ce filosoful David Chalmers a numit problema dificilă: putem cartografia fiecare celulă a unui creier și totuși să nu știm cum se preface aceasta într-o senzație reală.

Așadar, să fiu cinstit cu amândouă fețele acestui lucru. Gândiți-vă ce ne-ar putea aduce această cercetare: ne-ar putea ajuta să înțelegem în sfârșit bolile, ar putea înlocui o mare parte din experimentele pe animale. Și toate acestea vin din câteva celule așezate într-un vas, jucând un joc mai vechi decât cei mai mulți dintre oamenii din laborator. Pare să nu fie nimic, dar ar putea fi începutul a ceva uriaș.

Aproape toată istoria universului a fost doar materie și nimeni în jur care să simtă ceva. Apoi, la un moment dat, o parte din acea materie s-a aranjat într-un mod care a făcut ceva cu totul nou: a început să simtă. Am crezut întotdeauna aceasta ca fiind lucrul cel mai rar, ceva pentru care a fost nevoie de miliarde de ani de evoluție. Iar acum încercăm, în esență, să o facem din nou, într-un laborator, intenționat. Luăm câteva celule, le conectăm, le antrenăm cu liniște și cu haos și urmărim să vedem ce se întâmplă. Și să nu uităm de unde au provenit aceste celule: au început ca piele obișnuită de la un om viu, care este și acum printre noi. Niciodată n-am căutat cu adevărat să copiem gândirea omenească. Nu aceasta a fost partea înfricoșătoare. Partea înfricoșătoare este că undeva în acel vas, o bucată din acea persoană ar putea începe să simtă ceva. Și nimic la exterior nu s-ar schimba. Jocul ar continua pur și simplu și nimeni n-ar ști vreodată.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!