Ieșirea din singurătate prin Dumnezeu și ceilalți – p. Teologos

Trăim o adevărată pandemie a însingurării, în care omul caută unitatea cu ceilalți și sfârșește tot mai singur. În acest material vorbim despre ieșirea din singurătate, despre felul în care singurătatea rea ne rupe de Dumnezeu și de aproapele și despre pașii mărunți, dar constanți, prin care ne întoarcem la comuniune. Vom vedea împreună de ce însingurarea rea este pregustarea iadului, ce rol au echipa, iertarea și cizelarea caracterului și de ce în rai mergem numai împreună.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Singurătatea ca o pandemie

Dragii mei, astăzi vă voi vorbi despre singurătate. Despre faptul că oamenii sunt foarte singuri, o întreagă pandemie pe tema asta. Și, culmea, nu este singurătatea care ar trebuie să fie, cea care duce către Dumnezeu, ci singurătatea care duce în iad.

De fapt, omul care se apropie de Dumnezeu, care se însingurează de lume și se apropie de Dumnezeu, prin Dumnezeu – care este comuniunea interpersonală pură, și o să revin la treaba asta –, omul, prin comuniunea interpersonală pură care este Dumnezeu, este unit cu toată lumea. Cum se întâmplă treaba asta? Dumnezeu este un Singur Dumnezeu, dar acest Dumnezeu este format, într-un mod negrăit, de Trei Persoane. Aceste Trei Persoane sunt întrepătrunse unele cu altele, sunt atât de unite încât formează un singur Dumnezeu, chiar dacă își păstrează identitatea lor nealterată ca Persoane distincte(de Celelalte), dar nu separate, în Sânul Sfintei Treimi.

De vreme ce în Sânul Sfintei Treimi, adică în Sânul lui Dumnezeu, fiecare Persoană cunoaște și identitatea sa, cunoaște și deplina comuniune cu celelalte două, din cauza asta Dumnezeu știe de comuniune și este singurul care poate să se unească cu noi în starea căzută în care suntem. Și dacă El se unește cu fiecare dintre noi, atunci și noi suntem uniți între noi prin Dumnezeu. Dumnezeu este liantul, energia necreată, care ne unește pe noi oamenii.

Cifrele acestei pandemii le-am așezat față în față cu realitatea duhovnicească într-un material anterior, Pandemia singurătății declarată în SUA, iar o privire pastorală asupra felului în care începe ieșirea din singurătate se află și în textul Singurătatea de pe crestinortodox.ro.

Sfânta Treime în 3 Persoane, niciodată Singur

Dacă nu există Dumnezeu între noi, dacă noi ne închidem în fața lui Dumnezeu, oricât de strâns l-am îmbrățișa pe celălalt, suntem tot în afara Lui. Pe când Dumnezeu are posibilitatea, are proprietatea, să intre înăuntrul nostru și, de fapt, noi pe Dumnezeu îl experiem prin excelență în inima noastră. Adică portalul prin care ajungem la Dumnezeu, la harul lui Dumnezeu, este inima noastră.

Care inima noastră nu mă refer aici, evident, la pompa de sânge, ci mă refer la nucleul existențial al omului, la suma părților iraționale, adică vorbim de partea doritoare și partea mânie­toare. Și din cauza asta trebuie să fim foarte, foarte atenți la dorințele noastre și la fricile noastre, la lucrurile pe care le urâm. Niciodată nu trebuie să urâm nicio persoană, absolut niciodată, ci doar păcatul, distorsiunea. Pentru că în lume avem foarte multe tentații și înspre a pofti și înspre a urî, din cauza asta este bine să ne retragem din lume, să ne depărtăm de lume, pentru că acești foarte mulți centri ne pulverizează mintea și evident că în clipa respectivă nu ne mai putem apropia de Dumnezeu așa cum ar trebui.

Despre inima ca nucleu existențial, despre partea doritoare și cea mânietoare, am stăruit pe îndelete în Părțile sufletului: definiție, boli, vindecări, fiindcă acolo se hotărăște dacă rămânem în singurătatea rea sau ne deschidem comuniunii.

Of, ecranele ce expun .. și adâncesc singurătatea rea

Ei, problema cea mare este astăzi că, din păcate, există ecranele și, prin ecrane, omul este expus acestui duh lumesc. Și pentru că el, fiind chipul lui Dumnezeu, dorește unitatea cu toți ceilalți, ecranele oferă himera unei astfel de unități, dar nu oferă o unitate reală. Și, din cauza asta, omul ajunge într-o singurătate pornind de la faptul că dorește să fie unit cu ceilalți, și, de fapt, sfârșește în a fi singur, pentru că ecranele nu iubesc, ecranele nu oferă harul lui Dumnezeu într-o măsură satisfăcătoare, astfel încât omul să se poată hrăni cu energia necreată a lui Dumnezeu, care, bineînțeles, tot Dumnezeu este.

Din cauza asta, astăzi vedeți că ecranele au dus pe oameni la o însingurare rea, o însingurare care depărtează și de Dumnezeu și, deci, depărtează și de ceilalți. Asta aduce la foarte multe lucruri foarte rele. Am vorbit pe tema asta, o să mai vorbim, dar acum n-o să mă concentrez atât pe distrugerile provocate de această singurătate care este pregustarea iadului, ci o să mă concentrez să încerc să ajut cum venim înapoi, cum reușim să ieșim din această singurătate rea, din această pregustare a iadului – pentru că iadul este singurătatea veșnică – și cum ne putem reconecta cu ceilalți și, în ultima instanță, cu Dumnezeu.

Felul în care ecranele fabrică o unitate falsă l-am cercetat pe larg în Însingurarea digitală: ecranele nu iubesc, iar o radiografie a acestei însingurări rele a credinciosului de astăzi ne dăruiește Suprema singurătate a credincioșilor astăzi.

Dumnezeu, începutul și finalul reconectării noastre cu realitatea și al ieșirii din singurătate

Am spus că pentru a ne reconecta cu ceilalți avem nevoie de Dumnezeu, deci Dumnezeu este și începutul și și finalul reconectării noastre cu realitatea, cu modul corect de a fi și, în ultimă instanță, cu perfecțiunea. Pentru că noi, în clipa în care suntem în singurătatea rea, nu știm cine este Dumnezeu de fapt, și avem doar o foarte mică adumbrire a acestui „generator” dacă doriți, acestei surse de iubire, acestei surse de energie necreată. Pentru că energia necreată are ca principală expresie în cotidian iubirea. Din cauza asta, la început, trebuie să avem, pe de-o parte, și foarte mult zel, să fim și foarte determinați, dar trebuie să începem cu pași mici și constanți.

Sursa de iubire despre care vorbesc aici, energia necreată, este temelia oricărei ieșiri din singurătate, iar dogmatic am desfășurat-o în Energiile necreate: harul lui Dumnezeu și scopul vieții.

Primii pași mici pentru ieșirea din singurătate

Întâi de toate trebuie să acceptăm că avem nevoie de ajutor. În clipa în care acceptăm acest lucru, deja vindecarea începe. Ar fi foarte bine, cum spuneam, cu pași mici să mergem la cealaltă persoană, la persoanele care sunt validate de Dumnezeu în acest sens, și să spunem: „Frate, știi, mă simt puțin cam singur, n-ai putea să mergem undeva sau să luăm o prăjitură sau să luăm ceva la o cofetărie sau să ne plimbăm prin parc sau să lucrăm împreună, să facem ceva împreună.” Foarte important lucrul ăsta. Nu este nevoie la început de un angajament mare, adică „hai să construim turnul din spate”, pentru că asta înseamnă un angajament mare. La început să-i oferim celuilalt doar o prezență plăcută, să-i oferim doar darul prezenței noastre, doar o bunătate din partea noastră, astfel încât să se obișnuiască întâi de toate celălalt cu prezența noastră.

Și, evident că, aici Biserica este esențială, pentru că, vedeți, Biserica nu putem să spunem doar că „are” unitate, ci Biserica „este” unitatea prin excelență în Duhul Sfânt. Și din cauza asta trebuie să învățăm să trăim în unitate. Și cum spuneam la început, ca să învățăm să ne comportăm cu celălalt, facem pași mici: la început o plimbare, după care o muncă în comun, un sport în comun. Sportul de echipă este extraordinar de bun. De ce? Pentru că sportul de echipă ajută și să evităm extremele, care extreme sunt întotdeauna de la diavol, adică ajută să evităm, pe de-o parte, mândria, pentru că în echipă îmi dau seama că nu pot de unul singur, că am nevoie de celălalt, și, pe de altă parte, evităm și deznădejdea. De ce? Pentru că în echipă văd că sunt și eu bun la ceva, sunt și eu util la ceva, mai dau o pasă, mai fac ceva acolo. Foarte important.

Trecerea de la moartea însingurării la viața unității este chiar lucrarea Botezului, pe care am tâlcuit-o în Botezul: din singurătatea morții la viața unității.

Sport, taraf, orchestră: pași concreți pentru ieșirea din singurătate

Și această echipă poate să fie, cum spuneam, și sportivă, dar poate să fie și artistică – nu? pot să fiu unul dintre cântăreți în formație, în taraf, în orchestră –, sau poate să fie chiar o echipă care să ajute la ceva, la un voluntariat, la o cauză care într-adevăr mă doare și o cauză la care într-adevăr subscriu. Foarte important acest lucru: să fim în echipe. Și am spus că oamenii trebuie să fie validați de Dumnezeu, adică trebuie să aibă harul lui Dumnezeu într-o cantitate cel puțin egală, dacă nu mai mare – ar fi mult mai bine într-o cantitate mai mare decât mine. Sigur că oamenii nu sunt perfecți și oamenii au și ei greșelile lor, au și ei minusurile lor, dar, fraților, să nu fim ca și viespile care văd totdeauna murdăriile și totdeauna neajunsurile celorlalți, ci să fim ca albina care vede nectarul, care vede părțile bune.

Dacă nu ne concentrăm pe părțile bune, răul va crește; dacă ne concentrăm pe rău, răul va crește. Din cauza asta este foarte, foarte important pe ce ne concentrăm. Dincolo de asta trebuie să fim atenți cum descoperim harul lui Dumnezeu și în ceilalți și în noi. Principalele semne ale harului lui Dumnezeu sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, milostivirea, bunătatea, facerea de bine. Trebuie să știți că diferența între bunătate și facerea de bine este o diferență relativ mică, dar totuși ea există. Adică cineva, de exemplu, poate să facă bine, dar să nu aibă o bunătate, adică poate să fie un om foarte dur, să spunem așa, oarecum mai brutal, dacă doriți, mai din topor, dar să poată să facă bine.

Deznădejdea este cealaltă groapă în care cade cel ce încearcă ieșirea din singurătate de unul singur, iar un cuvânt tare împotriva ei ne lasă părintele Spiridon Bailey în De ce trebuie să ne împotrivim deznădejdii.

Binele cu suflet sau fără? Roadele harului în ieșirea din singurătate

Sau, pe de altă parte, există un om care este foarte bun la suflet, dar nu face bine pentru că nu are posibilitatea sau caracterul lui nu îl ajută să fie un caracter mai eroic, dacă doriți, un caracter mai activ, astfel încât să poată să facă bine. Omul respectiv face bine doar prin prezența lui, care deja este un bine foarte, foarte mare.

Bineînțeles, dincolo de asta vorbim de înfrânare ca un alt aspect, un alt rod al harului Duhului Sfânt, o altă fațetă a harului Duhului Sfânt, care nu înseamnă numai înfrânarea de la patimile carnale – evident că și asta înseamnă un comportament respectuos, un comportament care lasă posibilitatea de expresie celuilalt, care respectă alteritatea celuilalt, respectă complementaritatea celuilalt. Și deci din cauza asta este foarte important să fim aproape de oamenii care au dragoste, au bucurie, au pace, îndelungă răbdare, milostivire, bunătate, facere de bine, înfrânare – toate astea. Și atunci, în clipa în care noi suntem apropiați de acești oameni, care sunt mai apropiați de Dumnezeu, atunci acești oameni ne trag în sus.

Bunătatea lucrătoare, aceea care scoate omul din singurătate fără vorbe multe, se vede limpede în cuvântul părintelui Pimen Vlad, Să facem binele neîncetat în jurul nostru.

Paza minții și credința lucrătoare, arme pentru ieșirea din singurătate

Mare atenție să avem grijă să nu-i tragem noi pe ei în jos, pentru că uneori se întâmplă și treaba asta. Dacă nu ne păzim mintea și nu suntem atenți să nu primim gândurile (adică să respingem gândurile), atunci în continuu, în continuu, în continuu îi vom toca pe ceilalți cu gândurile noastre, cu temerile noastre, cu fricile noastre, și asta poate să-i tragă pe ei în jos.

Dacă avem o atitudine defetistă, știți cum se spune că optimistul și omul lui Dumnezeu găsește o soluție pentru orice problemă, pe când pesimistul, omul căzut în deznădejde, găsește o problemă pentru orice soluție. Și asta este o mare problemă, pentru că Dumnezeu este viu, activ în cotidian, mai ceva activ, mai ceva ca o sabie cu două tăișuri, cum spune Scriptura. Adică Dumnezeu chiar ajută, chiar ajută, și din cauza asta trebuie să avem o credință simplă, lucrătoare, luptătoare în cotidian. Nu este de ajuns, cu toate că este esențial să spunem „Cred într-un Dumnezeu Tatăl Atotțiitor” și toate celelalte ale Crezului, ci trebuie în viața de zi cu zi: „Da, eu cred că Dumnezeu mă ajută să fac filmarea asta.

Și mă rog: Doamne, ajută-mă să fac filmarea asta, să transmit oamenilor ceea ce ei au nevoie.” Foarte important. Curajul este esențial, trebuie să știți. Și curajul provine din credință, nu atât din logică. Sigur că asta nu înseamnă că trebuie să ne călcăm în picioare logica. Până la un punct. Adică trebuie să folosim logica, dar trebuie să ne ridicăm mai presus de logică.

După ce începem prin acești pași mici, adică deschiderea unei discuții, plimbat împreună undeva, la o cofetărie, posibil la un spectacol de artă, dar de artă bună, fraților, artă bună, adică un film bun care îl apropie pe om de Dumnezeu, un concert bun care îi apropie pe oameni de Dumnezeu sau, mă rog, alte forme de artă, chiar o galerie de artă, de pictură, dacă e bună. Pentru că la ora asta vorbim de mari cancere culturale, vorbim de o estetică a urâtului care, de fapt, îl depărtează pe om de Dumnezeu și provoacă doar șocuri, care distruge omului sensul de a fi, îi distruge țelul, pentru că țelul omului este Dumnezeu, Care este întâi de toate bun, frumos și este și adevărat. Dacă noi distrugem binele, adevărul și frumosul, atunci omul are o imagine foarte strâmbă despre Dumnezeu, dacă o mai are.

Gândurile netăiate ne țin legați în singurătatea rea și îi apasă și pe cei de lângă noi, de aceea vă îndemn să străbateți Războiul de gând: despre paza minții și gânduri, alături de sinteza patristică Paza minții. Fără paza gândurilor, orice ieșire din singurătate rămâne șubredă.

Fațetele Sfintei Treimi: binele, adevărul și frumosul care ne scot din singurătate

Din cauza asta, totdeauna trebuie să fim atenți să ne expunem la lucruri adevărate, la lucruri bune și la lucruri frumoase. Acestea trei, cum spuneam, sunt fațete, trei fațete ale Sfintei Treimi. Mergând mai departe, după începutul acesta, cum spuneam, politicos – că de fapt politețea și noblețea și delicatețea asta înseamnă. Chiar Sfântul Isaac Sirul are un întreg capitol pe tema asta. Spune să nu intri ca o vijelie în chilia celuilalt. Să nu fii brutal cu celălalt. Chiar țin minte o expresie acolo, zice că „nu se deosebește fratele acela de porcul care nu are nicio creștere”. Trebuie să fim foarte atenți, să fim foarte delicați, nobili, astfel încât să construim relații. Pentru că orice gest brutal, orice gest golănesc, dacă doriți, celălalt poate să-l interpreteze ca pe o acțiune agresivă.

Chiar dacă nu ne face observații, el o înregistrează și atunci se poate răni, mai ales dacă are antecedente din familie – vorbim de certuri în familie, vorbim de bătăi în familie, vorbim de divorțuri, ferească bunul Dumnezeu –, atunci celălalt poate să înțeleagă lucrul ăsta, poate să îl primească, ca pe un lucru agresiv.

De regulă, la casele de copii sau acolo unde se tratează copii cu nevoi speciale, totdeauna terapeuții sunt instruiți să aibă grijă să nu se scarpine în cap, pentru că dacă fac gestul ăsta, copilul automat crede că o să-l lovești. Înțelegeți? Provine din traume. Deci mare atenție și în viața de zi cu zi: noi trebuie să avem grijă să fim delicați la adresa celorlalți, să apreciem celorlalți părțile bune, să respectăm părțile mai slabe, dacă doriți, să încercăm să le vindecăm în timp, încet-încet, desigur, și să nu fim batjocoritori la adresa lor.

Sfântul Isaac Sirul, pe care tocmai l-am pomenit, rămâne dascălul delicateței fără de care nu există ieșire din singurătate, iar viața și scrierile lui sunt adunate în Isaac Sirul; despre cele trei fațete ale Sfintei Treimi am zăbovit în Binele, adevărul și frumosul, pentru că frumusețea adevărată hrănește sufletul însingurat și îl scoate din singurătatea rea.

Acceptare cu particularități: constanța relațiilor și ieșirea din singurătate

Pe de altă parte, celălalt trebuie să înțeleagă că dacă este acceptat așa cum este, nu trebuie să rămână așa cum este, ci, din contră, trebuie să se schimbe. Toți trebuie să ne schimbăm din viermii care suntem în fluturii care am fost proiectați să devenim. Foarte important lucru ăsta. Și, deci, dincolo de începutul care trebuie să fie delicat, trebuie să existe constanță, constanță în întreținerea relațiilor. Este foarte important să avem grijă să nu apară ceea ce Sfinții Părinți numesc *parisia*. Parisia, adică îndrăzneala proastă, îndrăzneala rea, forme de obrăznicie, forme de aroganță, care sunt total distrugătoare. Să avem grijă ca nu cumva, cu pretextul că dorim să râdem, dorim să facem glume, suntem agresivi la adresa persoanelor.

Asta trebuie cu mare, mare discernământ și niciodată n-o să facem la adresa persoanelor, ci totdeauna la adresa unei patimi, dacă omul respectiv știm sigur că rezistă și dacă ne validează Dumnezeu. Adică dacă suntem instituțional superiori, vorbim de părintele față de fiu, profesorul față de elevi, duhovnicul față de ucenicii lui sau, mă rog, preotul, monahul față de mireni, dar și atunci trebuie cu mare grijă și totdeauna să fim atenți să nu rănim dragostea, că dacă se pălmuiește dragostea, se produc răni.

Și, iarăși, aici, foarte important să nu deschidem gura când suntem mânioși. Deci, totdeauna trebuie să avem grijă să fim blânzi. Blândețea nu înseamnă că suntem blegi, ci înseamnă că suntem nemișcați și la laude și la mustrări. Asta este blândețea. Și totdeauna, prin Dumnezeu, deci, fraților, trebuie să ne rugăm, da? Trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Prin Dumnezeu vom încerca să ne corectăm pe noi înșine și, după aceea, ca și efect secundar, dacă ne validează Dumnezeu încă o dată, atunci îl vom corecta pe celălalt. Este greșit să mă concentrez întâi de toate pe corectarea celuilalt și eu să fiu în halul în care sunt. Foarte important: trebuie să știți că cea mai bună corectură la adresa celuilalt este exemplul personal al meu.

Măsura discernământului, fără de care orice mustrare rănește în loc să vindece singurătatea celuilalt, am limpezit-o în Discernământul, iar rânduiala după care Sfinții Părinți au numit parisia îndrăzneala rea merită cunoscută de fiecare dintre noi, fiindcă delicatețea este cea dintâi treaptă a ieșirii din singurătate.

Model? noi personal, primul pas către ieșirea din singurătate

Dacă eu mă arăt că sunt nobil, sunt virtuos și așa mai departe, celălalt se schimbă. Dar dacă nu, eu spun celuilalt „fă aia” și eu nu fac, evident că celălalt zice: „Păi, inclusiv în Sfânta Scriptura scrie acolo, cum zice: tu care înveți pe alții, pe tine nu te înveți?” Clar. Doctore, vindecă-te pe tine însuți.” Sunt o mulțime de citate, spunea Scriptura, da? Și chiar Mântuitorul spune: „Hai să ne scoatem bârna din ochiul nostru și atunci o să vedem să scoatem și paiul din ochiul celuilalt”, da?

Exemplul personal rămâne cea mai bună propovăduire, iar odihna pe care o aduce smerenia am descris-o în Smerenia e odihna sufletului, pentru că omul smerit nu rămâne niciodată în singurătatea rea.

Cum primim mustrarea fără să alunecăm în singurătatea rea

Dar, pe de altă parte, dacă primim o mustrare, atunci să mulțumim în sinea noastră cu smerenie, să zicem: „Doamne, mulțumesc că, uite, fratele încearcă să mă vindece.” Și să avem grijă să nu exacerbăm durerea în clipa în care primim o mustrare. Să ne smerim și putem chiar să spunem: „Zice, dacă fratele ar fi știut cine sunt eu, atunci m-ar fi mustrat de zece ori mai mult. Dacă fratele ar fi știut pe cele ascunse ale mele, mi-ar fi dat și două dosuri de palmă.” Adică să ne smerim pe noi înșine, nu în continuu să fim răniți că vezi, Doamne, ce mi-a spus ăla în urmă cu cinci milioane de ani. Fraților, ținerea de aminte a răului este viermele neadormit din iad. Lasă să treacă apă sub pod e.

Ei, cunosc cazuri în care îmi aduce aminte că ce mi-o zis cutărescu, ce mi-o zis cutăreasca atunci și nu pot să o iert și așa mai departe. Și vezi că se chinuie degeaba, efectiv degeaba. Fraților, trebuie să iertăm pe celălalt, pentru că iertarea este eliberarea prizonierului și prizonierul suntem noi, nu celălalt. Pe celălalt îl judecă Dumnezeu. Înțelegeți? Foarte important.

Cum primim mustrarea fără să ne rănim și fără să ne retragem în singurătate am dezbătut împreună cu domnul Radu Dobriceanu în Cum să accepți critica: zidire, smerenie și vindecare, fiindcă o inimă care se smerește la mustrare este deja pe drumul ieșirii din singurătate.

Iertarea o facem în folosul nostru: cheia ieșirii din singurătate

Iertarea nu o facem în folosul celuilalt, o facem întâi de toate în folosul nostru. Noi ne chinuim. Din cauza asta să lăsăm să treacă, apă sub pod e. Lăsăm să se ducă mai departe. Sigur că dacă omul respectiv are un comportament agresiv la adresa noastră sau, mă rog, nu suntem compatibili cu el și așa mai departe, ne depărtăm. Dar ne depărtăm cu conștiința neputinței noastre. Nu cu faptul că „dacă eu sunt perfect, toți ceilalți nu sunt în regulă”. Băi, fraților, adică hai să ne liniștim. Nu e așa. Sigur, spun că da, Bobinel se comportă astfel și eu nu sunt în stare să am iubirea necesară astfel încât să pot să gestionez lucrul respectiv, să mă apropii de Dumnezeu. Sau iarăși pot să spun

să nu-i validez lui dorința de slavă, dorința de mărire, dorința de putere, dacă doriți. Pentru că, săracul, își face rău. Înțelegeți? Deci asta e foarte important. Să avem grijă să nu validăm astfel de comportamente, dar asta nu înseamnă că îl urâm pe om. Totdeauna trebuie să validăm pe om. Să spunem că, săracul, are o traumă din copilărie, a avut o mare durere, i-a murit tatăl, mă rog, Doamne ferește, toate lucrurile genul ăsta. E bolnav, nu e în stare, a alunecat, săracul. Mâine pot să alunec eu, ferească Dumnezeu. Înțelegeți? Trebuie să-l validăm pe celălalt și să ne concentrăm pe bine. Să ne concentrăm pe îmbunătățirea situației. Foarte important lucrul ăsta, da? Spun: „Bun, e situația asta. Ce fac eu acum să cresc dragostea între noi? Ce fac eu acum să aduc pacea, să aduc bucuria aici?”

Viermele neadormit al pomenirii răului este poate cel mai tenace lanț care blochează ieșirea din singurătate, iar despre el am vorbit apăsat în Ținerea de minte a răului. Câtă vreme purtăm ranchiună, singurătatea rea ne ține prizonieri.

„Eu nu pot”. Oare?

Nu în continuu: „Gata, imediat ce s-a întâmplat ceva gata, eu nu rezist, nu pot, nu știu” și așa mai departe; este inadmisibil asta, nu? Nu, fraților, e greșită treaba asta. Totdeauna trebuie să ne concentrăm pe cizelarea noastră, nu atât a celuilalt. Să nu fim duri ca piatră, să spunem că toți ceilalți trebuie să se fasoneze după modelul nostru. Nu, fraților, adică nu suntem noi dumnezei pe Pământ, chiar dacă ne credem astfel. Foarte important, da?

Pentru că, țin minte, la un moment dat eram pe chat-ul unei premiere și îmi scrie cineva: „Părinte, ce rugăciuni să fac ca să mă căsătoresc?” Era necăsătorit și avea, nu știu, o vârstă destul de înaintată. Și i-am spus acolo să se roage cu „Doamne Iisuse”, sigur, pentru că e cea mai puternică formă de rugăciune, și după care am spus: „Da’ știi, că trebuie să ne cizelăm și noi caracterul, trebuie să ne pregătim.” „Părinte”, zice, „da’ ce înțelegeți? Cum adică să-mi cizelez eu caracterul? Cum adică să mă pregătesc?” Păi, și-am spus: „Frate, adică stai puțin, adică tu aștepți de la parteneră – că era un bărbat – de la partenera ta, de la viitoarea parteneră de viață să facă tot posibilul să-ți fie pe plac și tu să nu faci nimic?”

Clar că e evident că toți trebuie să ne pregătim. Adică întâlnirea dintre două persoane se realizează la mijloc, se realizează în centrul umanității care este Hristos, se realizează în Dumnezeu. Dacă noi nu ne pregătim, dacă nu suntem colțuroși, atunci care cărămidă va putea să stea pe colțurile noastre? Evident că nimeni. Fachir să fii și la un moment dat tot te ridici de pe patul de cuie. Înțelegeți? Dacă noi nu suntem atenți la excrescențele noastre, noi nu îi păzim pe ceilalți de noi înșine și pentru asta trebuie să ne păzim noi pe noi înșine de omul cel vechi din noi, atunci clar că n-o să meargă, n-o să țină relația. Înțelegeți?

Cizelarea caracterului începe din copilărie și rămâne cea mai bună pregătire pentru ieșirea din singurătate, temă pe care am desfășurat-o în Educația duhovnicească a tinerilor: caracter și echilibru în Hristos. Un caracter șlefuit din vreme scurtează mult drumul vindecării singurătății.

Despre fachiri și harisme: caracterul rău duce la singurătate

E adevărat că unii spun că datorită unor anumite harisme naturale, harisme naturale pe care le dă Dumnezeu, adică vorbim de o voce frumoasă, o forță fizică, o prezență scenică, o anumită frumusețe trupească, chiar și o inteligență, dacă doriți, ceilalții o să facă răbdare cu un caracter rău. Nu o să facă răbdare cu un caracter rău pe termen lung. Și atunci omul respectiv o să rămână singur.

O să rămână singur și nu știe de ce, sau, mă rog, o să aibă o viață foarte chinuită, o viață foarte rea. Un om rău o să aibă o viață rea, indiferent câți bani, câte puteri sociopolitico-economică, câte plăceri trupești, o să aibă. O să aibă o viață rea. Un om bun o să aibă o viață bună, indiferent cât de nebăgat în seamă, cât de sărac, cât de lipsă de confort o să aibă. Omul bun va trăi bine, va avea o mare bucurie înăuntrul lui, care vine de la Dumnezeu și nu poate să o ia nimeni. Înțelegem. Asta trebuie căutat, fraților.

Din păcate, noi astăzi am călcat în picioare bunătatea, am călcat în picioare bunul simplu și ne concentrăm pe materie. Adică să avem de mâncare, să avem, ce să spun, haine, să avem o casă cât de mare posibil, hai și o mașină cât de mare posibil, sau, mă rog, cât de faimoasă posibil – că la asta mă refer prin „mare”, nu mă refer la camion, evident, sau la te miri ce din astea cu gabarit depășit. Ei, și hai și o carieră în viață. O carieră cât de bună posibil și cât de faimoasă posibil și cât de bănoasă posibil. Fraților, e greșit. Evident că trebuie să avem un minim de confort, trebuie să avem o farfurie pe masă. Dar pe primul plan este totdeauna cizelarea caracterului. Pe primul plan este totdeauna virtutea.

Că harismele naturale nu țin loc de caracter, iar omul rău sfârșește în singurătate, este o intuiție pe care o regăsim și în eseul Există singurătate? de pe crestinortodox.ro.

No.1: Cizelarea caracterului, temelia ieșirii din singurătate

Vedeți? Hristos a știut foarte bine că asta e problema pentru El, că Dumnezeu e Rai și este. Clar că putea să înmulțeasă averea și atunci vă dați seama că ăia Il puneau rege imediat. Și clar că au vrut să-l pună rege în clipa în care le-a înmulțit pâinile, fraților. Vedeți acolo Sfântul Evanghelist este foarte atent să spună că mureau de foame și erau de trei zile și așa mai departe. Pentru asta a înmulțit Dumnezeu pâinile. Dumnezeu n-a dorit și le-a spus oamenilor că trebuie să muncească pentru pâinea cerească, adică pentru harul lui Dumnezeu care transformă pe om, nu atât pentru pâinea pământească, care, desigur că, e nevoie și de asta. Dar de pâinea pământească, adică de stabilitatea trupească, este nevoie doar pentru înflorirea caracterului nostru, doar pentru înflorirea omului nou zidit după perfecțiunea lui Hristos.

Dacă noi nu facem treaba asta, dacă noi nu suntem atenți la comportamentul nostru astfel încât să-i odihnim pe ceilalți, să ne tăiem voia în fața celorlalți și să ne plecăm în fața tainei personalității celuilalt, n-o să reușim. Pentru că niciodată nu vom reuși de unii singuri. Chiar dacă noi credem că de unii singuri vom putea să nu știu ce să facem. Fraților, astea sunt toate manipulări. Ăștia care sunt la putere – și nu mă refer la cei care se văd, ci la cei care nu se văd, da? – manipulează și spun în continuu că poți de unul singur să ai încredere în tine, să ai stimă de sine și așa mai departe. Total greșit, fraților. Noi suntem zero, zero barat fără Dumnezeu și fără grupul nostru, fără familia noastră, fără comunitatea noastră.

Noi trebuie să punem pe primul plan pe Dumnezeu și, prin Dumnezeu, pe ceilalți. Nu trebuie să avem încredere în noi, trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Și întru Dumnezeu vom trece zidul. Așa au făcut toți cei din vechime marile realizări doar cu ajutorul lui Dumnezeu, Care este atotputernic, perfect și atotștiutor. Înțelegem treaba asta? Pentru că, altfel, omul singur este total manipulabil, este insignifiant și nu este puternic. În clipa în care omul se sfătuiește cu ceilalți și acceptă că celălalt e mai bun decât el în multe domenii și că el singur este lipsit de multe, în timp ce cei mulți le au pe toate, în clipa respectivă, omul devine foarte puternic.

Tocmai pentru că nu încrederea în sine, ci credința lucrătoare ne scoate din singurătate, vă invit la cuvântul Credința în Dumnezeu, nu încrederea în sine, iar despre tăierea voii proprii am vorbit în Voia lui Dumnezeu.

Sufletul are nevoie de energia necreată, nu de însingurarea rea

Și cum spuneam, forțele întunericului doresc să spargă această unitate între noi. Deci, fraților, haideți să lăsăm de la noi, să ne tăiem voile, să lăsăm după celălalt, și să vedeți ce frumos o să înflorim. Pentru că omul se hrănește, sufletul uman se hrănește cu energia necreată a lui Dumnezeu, care vine direct de la Dumnezeu și vine prin ceilalți. Dacă eu mă tai prin însingurarea rea de Dumnezeu și de ceilalți, atunci sufletul meu se atrofiază, se usucă și moare. Moare, sigur, pe cât este cu putință unui suflet veșnic. Și asta, de fapt, constituie și chinul veșnic. Asta constituie iadul, fraților. Deci trebuie să știți că în rai vom merge numai împreună, în timp ce în iad vom merge singuri.

Deci, din cauza asta, fraților, haideți să învățăm să ne comportăm, să ne comportăm cu Dumnezeu și să ne comportăm cu ceilalți astfel încât în clipa în care o să fim împreună în Rai să fim de-ai casei. Dacă nu suntem de-ai casei, atunci vom alege iadul.

Dacă omul se obișnuiește să fie singur cu tabieturile sale, cu egoismul său, cu voia sa proprie și are gânduri rele la adresa celorlalți, că toți sunt răi, că toți sunt ipocriți, sunt nu știu ce, toate lucrurile astea, e total greșit. Altceva boala și altceva bolnavul. Deci toți oamenii sunt foarte frumoși, e adevărat că toți oamenii sunt foarte bolnavi din cauza păcatului. Și deci din cauza asta, cu discernământ, trebuie să facem distincție între fapte și făptuitor, între păcat și păcătos. Pe păcătos totdeauna trebuie să-l iubim și fapta totdeauna trebuie să o judecăm: dacă este bună, să o ajutăm, să o promovăm, să o creștem; dacă este rea, să încercăm să o stingem, dacă ne validează Dumnezeu, dar niciodată să nu creștem ura și să creștem iubirea în noi, în ceilalți, cu ajutorul lui Dumnezeu. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Dacă în rai mergem numai împreună, atunci pregătirea pentru Judecată este însăși ieșirea din singurătate prin milostivire, așa cum am arătat în Judecata de Apoi: dreptatea lui Dumnezeu și mila care mântuiește.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!