Credință, credulitate, încrâncenare – p. Teologos

Care este diferența dintre credință și credulitate? Ce înseamnă încrâncenarea? Cum putem să ne creștem credința? Urmăriți un material care încearcă să răspundă la aceste întrebări precum și la altele legate de acestea.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. Credință și credulitate

Vedem că deși Iisus a înviat și Toma a auzit știrea aceasta de la oamenii pe care i-a validat Dumnezeu în fața sa, Toma tot nu credea. Astăzi oamenii au foarte puțină credință și sunt la extreme: sau foarte multă credulitate sau încrâncenați în necredință. 

Credința este un fenomen supralogic duhovnicesc pe când credulitatea și necredința animalică sunt fenomene sublogice și superficiale. Cel credul crede foarte ușor pentru că nu poate sau nu vrea să cerceteze mai amănunțit lucrurile. Crede foarte ușor pentru că îi convine să creadă informația care se potrivește cu patimile sale sau poate că îi este lene să cerceteze, sau nu are timp, ori i s-a atrofiat capacitatea de analiză din varii motive. Mass-media și postacii de pe rețelele sociale mizează pe acest lucru și construiesc un cadru foarte de încredere, prezentând o mulțime de știri adevărate de o importanță relativ minoră la nivel macro, cu un limbaj care generează foarte multă încredere și astfel sursa respectivă devine o sursă reputabilă. Ei știu că în cazul omului căzut, siguranța generează siguranță și din cauza asta unii vorbesc astfel de parcă ar deține adevărul absolut. Nu este așa, însă, și această stratagemă nu o să țină mult timp, pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă și dincolo de asta, pentru că harul pleacă, omul respectiv, postacul, nu mai simte pacea iubitoare a lui Hristos. O să-mi spuneți că unii posibil să nu o fi simțit niciodată – Dumnezeu știe.

În orice caz, această siguranță de sine aduce pe termen scurt și bani din reclame și putere de influență în rândul maselor, chiar dacă sufletul are de suferit și chiar dacă cei care au o gândire critică nu cred în ceea ce spune respectivul. Problema apare atunci când este vorba de nevoia de control și manipulare a oamenilor. Atunci, pe baza reputației câștigate înainte, se rostogolesc știri împachetate astfel încât să-i ducă pe oameni într-o anumită direcție, proces care ar fi foarte dificil sau chiar imposibil dacă oamenii ar avea o gândire critică, rațională și nu ar mai fi atât de creduli. Trebuie cu toții să știm că Adevărul este Hristos și că vom afla adevărul dacă Îl vom urmări pe Hristos și ne vom uni cu Hristos și nu cu mass-media sau cu internetul. Să nu uităm că nu există alt vindecător care a biruit moartea în afara lui Hristos.

Semnificația numelui Toma

În clipa în care omul este în adunarea oamenilor în Hristos atunci o să-L vadă și pe Hristos în mijlocul lor. Toma nu L-a văzut pe Domnul pentru că nu era prezent la ora rânduită în ceata apostolilor. Dacă era în rânduială, atunci Dumnezeu s-ar fi arătat în fața și în inima sa și atunci Toma, adică Geamănul, nu ar mai fi fost măcinat de îndoială. Nu știu dacă știți, Toma, sau mai exact aramaicul Te΄ōmá înseamnă „geamăn”. Demn de remarcat este faptul că Duhul Sfânt prin evangheliști repetă acest lucru și fac traducerea termenului aramaic în greacă astfel încât să înțelegem toți ce înseamnă cuvântul „Toma”. Desigur că la o primă vedere am putea spune că asta se întâmplă pentru că Sf. Apostol ar fi avut un frate geamăn. Posibil să fie așa însă nu avem niciun indiciu istoric nici în Sf. Tradiție că un astfel de frate ar fi existat și niciun Sf. Părinte nu a vorbit despre existența unui astfel de frate și, dincolo de asta, în mod normal nu e un amănunt atât de important încât să fie inclusă în Biblie și traducerea numelui din aramaică.

Bipolaritatea în atitudine

Singura explicație care apare la Sf. Părinți legată de acest lucru este faptul că Sf. Ap. Toma era geamăn cu sine însuși, adică era foarte schimbător – parcă erau doi într-unul. Era un tânăr mai degrabă al extremelor: când era foarte avântat, dorind să moară dimpreună cu Domnul înainte de învierea lui Lazăr, când era total necredincios ca în seria de evenimente legate de Duminica Tomii. Poate că la prima vedere pentru un om din afara Bisericii acest tip de comportament poate părea ca o afecțiune bipolară însă să știți că optica Bisericii este diferită. Biserica nu se concentrează atât pe catalogarea în sertărașe de genul „de aici și până aici este un comportament normal și mai departe este comportament bipolar”, lucru, care, de fapt, nu este posibil nici în abordarea științifică contemporană decât numai aproximativ. Biserica se concentrează pe oferirea soluției acestui tip de comportament, fie că este încă în cadrele normale ale echilibrului, fie că începe deja să fie deviant.

Iubirea lui Dumnezeu vindecă

Soluția este energia necreată a lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, energie a cărei principală expresie în cotidian este iubirea. Iubirea este jertfă și nedreptate, însă nu în favoarea noastră, ci în favoarea persoanei iubite. Vedeți că și Domnul a venit special pentru Toma și ca Împărat a suportat examinarea robului Său, chiar l-a invitat să pună degetul ca să se convingă de concretețea trupului Său și a învierii Sale. Desigur că îl mustră pentru a-l ridica pe un plan existențial superior, însă mustrarea vine după dovedirea practică a iubirii. Vedeți că Domnul nu i-a chemat pe ceilalți, ci numai pe Toma, arătându-i că este interesat în mod special să-i vindece necredința, că dorește o relație interpersonală cu el, chiar dacă acesta era necredincios, știut fiind că necredința e o formă de ură, de desconsiderare.

Încrederea în gândurile proprii poate fi înșelătoare

Vedeți că principala cauză a acestui tip de comportament este credința în propriile gânduri care îl limitează pe om în cadrele foarte strâmte ale propriei viziuni și astfel vrăjmașul îl va duce încet-încet departe de adevăr și de echilibrul iubitor al lui Dumnezeu. Primul țel al vrăjmașului este să ne facă să ne credem gândurilor, să nu primim sfat de la cel care ne poate povățui, pe baza a diverse motive: că nu ne înțelege, că nu zice bine, că face greșeli, că e prea dur sau prea moale – o mulțime de motive astfel încât să rămânem singuri și să ne credem gândului. Omul care pe sine se sfătuiește pe sine se dușmănește pentru că vrăjmașul folosește cumplit lipsa omului de experiență și înclinațiile omului către anumite patimi astfel încât să i le exacerbeze și să-l împingă în distorsiuni din ce în ce mai mari, în adicții, prinzându-l astfel prizonier.

Diavolul dorește ca noi să ne învoim cu gândul și să ne obișnuim cu un mod distorsionat de gândire și atunci poate să facă ce vrea cu noi. Ne aduce o mulțime de argumente să ne convingă de un lucru malefic, ne bombardează cu ele, ne chircește și ne distorsionează sufletul și astfel ne distruge pentru că diavolul știe că omul are tendința să primească doar argumentele care îi susțin poziția. Vrăjmașul știe că dacă omul nu are flexibilitatea smereniei care vine de la Dumnezeu, atunci omul are tendința să-și păstreze poziția indiferent dacă e corectă sau nu, indiferent dacă această poziție ne duce la mântuire sau nu, mai ales dacă este o poziție publică. Aceasta se întâmplă datorită cornului întunecat al mândriei din noi care nu ne lasă să fim duhovnicești și maleabili sub pecetea Adevărului Hristos. 

Sănătatea duhovnicească și psihică

Dacă omul se încrâncenează și nu ascultă, atunci poate să ajungă chiar și la boli de nervi. Este esențială ascultarea și spovedania pentru a ne păstra sănătatea duhovnicească și chiar și cea mintală. Dacă însă omul nu este învățat să se deschidă și să aibă flexibilitatea smereniei atunci poate ajunge foarte rău. Cunosc un caz în care cineva a căzut efectiv jos din cauza unei crize de nervi și se zbătea ca peștele pe uscat pentru că nu putea să-și taie voia într-o problemă în care el considera că are dreptate și, la o adică, oarecum și avea din punct de vedere rațional. Să avem grijă fraților că pacea este de 4 ori mai mare decât dreptatea. Dacă noi ne pierdem nervii, ce rost mai are dreptatea?

Este adevărat că cine are boli ale sistemului nervos se poate mântui totuși, după cum se poate mântui cine are boli ale sistemului digestiv sau osos. Problema este că dacă cineva este bolnav cu nervii este posibil să fie mai dificil să facă ascultare de un conducător duhovnicesc și atunci într-adevăr mântuirea sa este periclitată. Desigur că asta nu este o regulă.

Un caz despre fobii

Eu chiar cunosc un părinte foarte duhovnicesc care are rugăciunea neîncetată a inimii și care este puțintel stăpânit de anumite fobii. Ceea ce este impresionant la acest părinte mai în vârstă este faptul că, chiar dacă alții, îndeosebi frații mai tineri, mai aruncă câte o vorbă mucalită legată de fobiile sale, cu toate acestea când apare vreo ispită mai serioasă, mulți merg la el să-i ceară sfat și sprijin. Părintele a primit harisma rugăciunii datorită faptului că este foarte ascultător și se osândește pe sine, luptându-se cu sineși.

Fraților, oamenii nu vin perfecți la monahism însă pot deveni cu harul lui Dumnezeu. Biserica este spital pentru păcătoși și nu clubul perfecților. În afara Bisericii situația este foarte dificilă după cum se și vede că la ora aceasta avem mari pandemii – mai mari și mai periculoase decât COVID-19 – vorbim de pandemia singurătății și pandemia bolilor de nervi.

Salvarea lui Toma

Eu nu spun că Toma era bolnav cu nervii, ci am extrapolat lipsa lui de credință și caracterul lui schimbător la una din marile probleme cu care ne confruntăm azi ca societate. Ceea ce l-a salvat pe Toma a fost dragostea adevărată față de Hristos și faptul că s-a smerit și a acceptat adevărul chiar dacă acesta îi părea total de necrezut. Vedeți că Toma nu numai că nu s-a plecat în fața mărturiei comune a sinodului, a soborului Sf. Apostoli, ci s-a încrâncenat la maxim. Nu zice un simplu „vreau să vă văd și eu”, ci repetă cam același lucru de 3 ori, lucru care desigur că arată o dorință maximă și o poziție de neclintit, atunci când zice că până nu vede în mâinile Domnului semnele cuielor și până nu pune degetul în semnele cuielor și până nu pune mâna sa în coasta Domnului, n-o să creadă. Toma avea o poziție de stâncă, fraților.

Cu toate acestea, vedeți că Toma s-a smerit în clipa în care a văzut iubirea concretă a Domnului și nu neapărat când a pus degetul. La iubire, ne smerim și la smerenie, ne iubim. Evanghelistul nu ne spune dacă într-adevăr Toma L-a atins pe Domnul sau nu, concentrându-se pe smerenia concretă și fără margini a lui Hristos care S-a coborât la neputința ucenicului Său. Toma era tânăr și foarte probabil că vârsta era cauza comportamentului său care are tendințe extreme.

Dacă Toma ar fi fost un om echilibrat și înțelept ar fi crezut în clipa în care ceilalți apostoli, pe care îi cunoștea deja de destulă vreme, i-ar fi spus că Domnul a înviat, mai ales că și mironosițele susțineau același lucru.

Semnele Învierii

Dincolo de asta, însuși comportamentul Domnului arăta posibilitatea foarte concretă a învierii pentru cineva care avea o gândire atentă. Vedem că și-au dat seama de posibilitatea asta și Pilat și fariseii. Fariseii au venit la Pilat și i-au spus să pună armată la mormânt pretextând ca nu carele cumva ucenicii să-i fure trupul și să zică după aceea că a înviat. Dacă era vorba de un om cu un comportament obișnuit, nimeni nu ar fi crezut acest lucru, chiar dacă omul respectiv ar fi zis înainte să moară că o să învie a 3-a zi. Datorită, însă, comportamentului extraordinar al lui Iisus și a multitudinii de minuni pe care le făcea, conștiința oamenilor mărturisea că într-adevăr omul acesta poate să învie. Vedeți că Pilat a refuzat să se bage și a aruncat mingea înapoi la farisei spunându-le să folosească garda lor de corp cum doresc și să nu-i amestece pe romani.

Cu atât mai mult Toma trebuia să creadă acest lucru pentru că Îl văzuse îndeaproape pe Mântuitorul, văzuse câte minuni făcuse, văzuse cum înviase mai mulți morți, primise chiar el darul facerii de minuni de la Iisus, auzise profețiile lui Iisus despre Învierea Sa și fusese prezent la Cina cea de Taină în care Dumnezeu se descoperise apostolilor în toată splendoarea delicateții iubirii Sale, atât pe cât era cu putință atunci apostolilor să ducă.

Dorința de încredințare

Cu toate că Toma avea toate datele să creadă, el preferă să rămână în zona de confort a auto-suficienței cu toate că dorea să ajungă la desăvârșirea dumnezeiască, motiv pentru care a stat cu Iisus până la final.

Dorința de încredințare a lui Toma era foarte mare – vedeți că el nu își credea nici ochilor săi, dorind să pună mâna. Cu atât mai puțin nu dorea să creadă în ce spuneau ceilalți, chiar dacă erau mai în vârstă și mai respectabili decât el.

Există în mulți dintre noi acest conflict între iubirea de sine care ne trage în jos și iubirea de Dumnezeu care ne trage în sus. În această tensiune există un punct din viața noastră în care Dumnezeu ne spune să ne aruncăm în gol din avionul zonei de confort în care ne aflăm pentru că avionul se va prăbuși în flăcări și dacă sărim din avion, ne prinde El. Dacă noi avem credința să facem asta, atunci când vom cădea, Dumnezeu ne va mai da un imbold să zburăm mai departe înspre înălțimi și așa, din imbold în imbold, din lovitură în lovitură, din slavă în slavă vom învăța să zburăm cu ajutorul lui Dumnezeu către înălțimile luminii iubirii divine.

Dacă însă ne cramponăm de necesitatea unor dovezi științifice atunci ne vom prăbuși într-un labirint chinuitor și fără sens și nu vom mai simți iubirea interpersonală adevărată care ne hrănește sufletul. Desigur că lucrurile pot fi chiar cu mult mai grave.

Un caz despre limitele științei

Să vă dau un caz: la un moment dat într-un grup apare un mesaj de la o femeie disperată și care nu era chiar ortodoxă, din diaspora, care cerea ajutor. Pentru că soțul ei se ocupa cu tarot și cu tot felul de alte lucruri satanice, în casă se acumulase o energie demonică foarte mare și femeia suferea cumplit din cauza asta. Un părinte i-a cerut numele mic ca să se roage pentru ea și i-a dat un mic canon de rugăciune cu „Doamne Iisuse…” pentru a se putea proteja. Altcineva din grupul respectiv a început însă să spună că nu există demoni pentru că nu s-a dovedit științific și că ea este bolnavă cu nervii și trebuie îndopată cu pastile și sedată ca să-i treacă. Dacă nu mă înșel, chiar a luat câteva doze ca să-i treacă, însă nu-i trecea, ci, din contră, îi mergea din rău în mai rău, după cum era de așteptat pentru că era atac demonic. Femeia era terminată însă slavă lui Dumnezeu că a început să se roage așa cum putea și a fost mult mai bine. Dacă îmi aduc bine aminte, a fost o întreagă poveste cum au ajuns la femeia respectivă și cum au reușit să o ajute și i-au trimis și un metanier la un moment dat. În orice caz, am rămas din toată povestirea asta cu dovada clară a pericolului amestecului științei în problemele duhovnicești. 

Rolul lui Toma

Pentru că noi suntem căzuți, Dumnezeu S-a milostivit de noi și S-a coborât la nivelul nostru și a îngăduit ca prin Apostoli și mai ales prin Toma să ne convingem științific noi toți de concretețea Învierii Lui. Desigur că noi spunem că nu este bine ca cineva să fie necredincios, încăpățânat și neascultător pentru că acestea pot fi semne de mândrie, însă niciodată nu știm cum face Dumnezeu ca să scoată folos duhovnicesc din orice împrejurare. Este adevărat că întâmplările extraordinare necesită dovezi extraordinare însă în cazul acesta Domnul cel iubitor a avut grijă să ofere aceste dovezi de dinainte de moartea Sa și deci un om logic ar fi trebuit să creadă că într-adevăr Iisus ar fi putut să învie. Noi însă suntem întunecați la minte și din această cauză Domnul ne-a oferit ocazia să verificăm prin organele de simț ale Sf. Apostoli de mai multe ori faptul că El a înviat.

Învierea de obște

Foarte important aici este faptul că Mântuitorul a apărut trecând prin ușile închise cu trupul înviat deci perfect, incoruptibil și totuși, avea semnele cuielor și rana din coastă. Desigur că la învierea de obște oamenii nu o să aibă rănile lor și starea în care au murit ci, după cum spun Sf. Părinți, o să aibă un trup slăvit și incoruptibil în deplinătatea facultăților sale. Evident că un om care a fost infirm toată viața, ciung sau orb, ori a avut o boală grea și lungă înainte de a muri, nu o să învie cu infirmitățile sale sau cu boala respectivă, ci o să aibă un trup perfect. Mântuitorul, însă, a acceptat în trupul Său semnele cuielor și rana din coastă ca să ne arate în mod concret că El este și nu altcineva. Asta arată că omul hristic nu este supus niciunui proces automat care i se impune din afară, ci este liber și suveran pentru că este mai presus de orice limitare, unit fiind cu Dumnezeu cel atotputernic, deci poate să facă orice inclusiv să-și configureze și trupul precum voiește. Vedem asta și pe drumul către Emaus când Mântuitorul apare în alt chip, adică cu altă față, lui Luca și Cleopa. 

Semnele rănilor Mântuitorului

Referitor la răni, cu toate că erau reale, desigur că nu aveau și urmările pe care o rană o aduce în mod normal. Am putea spune că sunt ca niște cicatrici, însă fără a avea sensibilitatea specifică unei cicatrici. Mântuitorul era perfect, în timp ce un om cu o rană sau chiar o cicatrice provocată de o suliță înfiptă adânc în coasta Sa ar fi avut niște urmări foarte serioase, dacă nu mortale. Din acest punct de vedere, chiar dacă la o primă vedere pare oarecum îndreptățită cererea lui Toma, vedem că aceasta are și o doză de absurditate în ea – adică dacă Mântuitorul ar fi murit prin tăierea capului atunci, oare, Toma ar fi cerut să-L vadă fără cap? Nu prea ține, după părerea mea.

Desigur că pe Toma l-a îngăduit Dumnezeu pentru noi toți și pentru ca el să aibă încredințarea deplină să meargă ca apostol până hăt departe în India, și noi să știm clar că Mântuitorul a înviat. Însă noi să avem grijă să nu ne încrâncenăm și să cerem lucruri sau dovezi exagerate de la Dumnezeu. Era cineva care se certa cu Dumnezeu ca în 3 zile să-i arate foarte clar că există că dacă nu, el nu mai crede. Sau altcineva care avea foarte multă stimă de sine și din cauza asta nu dorea să se spovedească curat până când nu-i arăta Dumnezeu un semn concret că există. Acestea sunt extremisme care fac foarte mult rău. 

Ceea ce este trist este faptul că Dumnezeu ne dă foarte multe semne că există, însă dacă noi nu avem deschiderea smereniei ca să intre în inima noastră lumina harului dumnezeiesc, atunci nu o să putem să vedem fața blândă a lui Dumnezeu. Noi așteptăm o minune concretă, materială, aproape ca la circ, un înger cu trompetă și cu un papirus într-o mână pe care să scrie „Da, Dumnezeu există!” sau ceva analog. Asta nu e corect pentru că se distruge iubirea și libertatea. Dumnezeu nu face însă așa ceva pentru că asta poate fi strivirea libertății umane și a relației interpersonale cu Dumnezeu, iar pe de altă parte oamenii care au ajuns într-o asemenea stare, tot n-o să creadă și o explică prin tot felul de alte teorii. Astfel de apariții sunt foarte periculoase pentru că sunt de la vrăjmașul sau chiar dacă nu sunt, îi generează omului o stare ca să primească astfel de vedenii în care diavolul se amestecă și îl duce pe om pe coclauri foarte tenebroase.

Cu toate acestea, dacă omul se dedică lui Dumnezeu, precum Sf. Ap. Toma și are ca scop să-L atingă duhovnicește pe Dumnezeu, atunci Domnul cel milostiv o să-i împlinească această dorință. De fapt, acesta este și scopul omului în această a 2-a parte a vieții noastre veșnice. Adică să ne apropiem de Dumnezeu, să-L atingem în coastă adică la inimă și cum se face asta? Ieșind încet-încet din groapa existențială în care am căzut și într-un final să ne unim cu El. Numai acest lucru ne scapă de singurătate, de anxietate, de nesiguranța zilei de mâine. 

Este nevoie, însă, de timp și de hotărâre pe acest drum către coasta vindecată a Domnului celui înviat, coastă pe care tot noi am rănit-o. Este paradoxal, însă, faptul că îl rănim pe Dumnezeu cu indiferența noastră, cu păcatele noastre, însă nu ne sinchisim de vindecarea Sa, nu dorim să-L odihnim pe Domnul prin pocăința noastră și prin iubirea noastră.

Libertatea omului

Dumnezeu se exprimă în istorie, însă se autolimitează în această expresie acolo unde începe libertatea umană. Face tot ceea ce depinde de El pentru a ne arăta calea vindecării sufletului nostru astfel încât nimeni nu va putea spune la Judecata finală că „Doamne, n-am știut!” iar pe de altă parte, nu este atât de presant încât să poată să zică cineva „Nu m-ai lăsat liber să aleg!”. 

Din păcate, omul de astăzi alege depărtarea de Hristos și prin aceasta alege singurătatea iadului pentru că noi, oamenii preferăm să ne limităm la părerile, cunoștințele, tabieturile și, în general, la lumea din interiorul nostru decât să ne deschidem către Dumnezeu, chiar dacă această preferință ne chinuie. Nu ne dăm seama cu adevărat că doar Hristos ne mântuie, ne salvează de chin, de anxietate, de boli de nervi, de singurătate. 

Doar prin El putem să relaționăm corect cu ceilalți, iar relaționarea corectă cu Dumnezeu, cu celelalte persoane și, prin extenso, cu tot universul este esențială pentru existența noastră fericită și evitarea iadului, adică a chinului în care includem tot începând de la disconfort și terminând cu bolile de nervi. 

Noi însă vedem aceste lucruri ca abstracte și încercăm să ne rezolvăm problemele de unii singuri dând soluțiile noastre fără să acceptăm că problemele noastre se rezolvă prin cooperarea dintre noi și Dumnezeu și că soluția adevărată este voia lui Dumnezeu și nu voia noastră. Niciodată singuri și niciodată nu trebuie să ne deznădăjduim sau să ne facem că nu suntem în stare de nimic. Pe de altă parte, nici nu trebuie să zicem că de vreme ce nu suntem în stare de nimic să nu facem nimic. De ce?  Pentru că Dumnezeu dorește și aportul nostru chiar dacă este de 1%.

Trebuie să ne punem voia noastră în slujba voii și în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Este nevoie de deschiderea noastră, de angajarea noastră în relația interpersonală iubitoare dintre noi și Dumnezeu. Trebuie să facem și noi ceva pentru că dacă noi nu ne deschidem să devenim mai buni, Dumnezeu ia acest lucru ca și o dovadă concretă că nu dorim vindecarea și nu ne ajută. Ieșirea din cadrele foarte strâmte ale viziunii noastre egoiste este esențială pentru om și ar trebui să fie principala noastră preocupare.

Pentru a depăși aceste limitări trebuie să-I urmăm lui Hristos și pentru asta trebuie să ne lepădăm de noi înșine și să ne luăm Crucea, adică să renunțăm la omul cel vechi din noi, la ghemul de patimi construite în jurul iubirii de sine și a urii, a disprețului față de ceilalți, să ne smerim și să ne deschidem iubitor față de Dumnezeu și prin Acesta față de ceilalți. Așa vom reuși să ieșim din chinurile noastre, însă pentru asta trebuie să trecem prin Cruce, adică prin osteneală și ocară, pentru că de multe ori vrăjmașul încearcă să ne oprească să facem virtutea prin ispitele pe care ni le aduce prin oamenii de lângă noi. Noi trebuie să avem duh de ascultare și flexibilitatea smereniei ca să știm care este calea care duce prin Cruce către Hristos cel înviat dincolo de moarte.

Credința

Pentru asta este nevoie de credință. Credința adevărată pornește de pe planul logic și ajunge pe planul supralogic. Mai concret, văd pe Dumnezeu cum mă ajută direct sau prin oamenii pe care îi validează și atunci am credința că mă va ajuta și în viitor în aceleași probleme sau în altele. Totul este să accept că voia Sa poate să fie diferită de voia mea. Asemenea și cu poruncile lui Dumnezeu care, de fapt, nu sunt porunci ca expresie a puterii șefului față de subalterni, ci ca expresie a dragostei Tatălui și medicului față de copiii Săi preaiubiți și foarte bolnavi. Vedem că sunt porunci care sunt logice și porunci care sunt supralogice. Toată lumea înțelege ceea ce zice Domnul atunci când spune să nu apună soarele peste mânia noastră, chiar dacă nu facem acest lucru. Cu mult mai greu este, însă, să ne iubim vrăjmașii. Din cauza asta Dumnezeu a creat timpul ca interval al posibilității transformării noastre în mai bine.

Este însă nevoie de hotărâre, răbdare și constanță pe acest drum al credinței pentru că dacă ne limităm doar la ceea ce ni se pare că știm, atunci vom fi foarte limitați în cadrele strâmte ale egoismului nostru. Prin credința în Dumnezeu ieșim în sus de pe planul existențial pe care suntem, decolăm către Împărăția Cerurilor pe care să facă Domnul Dumnezeu să o dobândim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!