Învierea și fericirea – p. Teologos

Urmăriți un cuvânt despre Învierea Domnului ca țel al nostru și ca și sursă a fericirii noastre. Un cuvânt folositor nu numai în preajma sărbătoririi Învierii.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Hristos a înviat! Moartea și veșnicia

Hristos a înviat și este cu adevărat un prilej de mare bucurie pentru noi… …însă dacă stăm puțin să ne gândim vedem că lucrurile sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. Întâi de toate, omul este o ființă veșnică și, deci, moartea nu reprezintă dispariția omului ci doar o trecere dintr-un stadiu într-altul al vieții noastre veșnice. Dincolo de asta, vedem că au mai fost și alte învieri făcute și de Iisus precum și de alți oameni cum ar fi Ilie și Elisei. În cazul lui Elisei chiar moaștele acestuia au înviat un mort care fusese aruncat din grabă peste ele.

Duminica, Învierea și creația

Atunci de ce sărbătorim cu atât de mare fast învierea Domnului o dată pe an și, dincolo de asta, o sărbătorim și în fiecare duminică?

Pentru a putea înțelege, trebuie să ne amintim faptul că Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa și ne-a suflat suflare de viață astfel încât să fim vii. Această viață este viața duhovnicească și este mai presus de existența biologică pe care o au și animalele. Trăim viața duhovnicească în clipa în care suntem părtași la energia necreată a Duhului Sfânt și prin intermediul Acestuia ne unim între noi. Chipul lui Dumnezeu în om este o taină pentru că Dumnezeu este o taină, însă cel mai clar lucru pe care îl știm despre Dumnezeu este că Acesta este un singur Dumnezeu în trei Persoane unite perfect prin iubire, fără ca Acestea să se contopească sau să se amestece și fără ca acestea să se separe în trei Dumnezei.

La fel și noi, dacă nu exista căderea lui Adam, trebuia să fim uniți între noi, să ne cunoaștem gândurile, trăirile, sentimentele, experiențele prin energia necreată a Duhului Sfânt. Am fi conlucrat cu toții fără ezitare și fără neînțelegeri pentru desăvârșirea noastră ca entitate unică, după chipul lui Dumnezeu cel unic.

Din păcate, Adam a ales ruperea de Dumnezeu prin neascultare de Acesta și prin încercarea găsirii desăvârșirii de unul singur în materie și nu în duh și astfel, energia necreată, harul lui Dumnezeu s-a retras și noi ne-am rupt și între noi și în interiorul nostru. Astfel, acest Adam global creat de Dumnezeu este spart și fărmițat în indivizii constituienți. Pentru că lipsește harul unificator al Duhului Sfânt oamenii se chinuie în singurătatea lor și se despart din ce în ce mai mult între ei și în interiorul lor până când părțile componente ale omului, trupul și sufletul, se despart prin fenomenul numit moarte. Moartea înseamnă despărțire, adică despărțirea sufletului de trup care este moartea trupească și mai avem și moartea duhovnicească, adică despărțirea sufletului de energia necreată a lui Dumnezeu, adică de Dumnezeu. Aceasta este mult mai gravă decât prima pentru că dragostea, bucuria, pacea, bunătatea și hrana sufletului sunt această energie care vine de la Dumnezeu și dacă sufletul nu o are în clipa morții trupești atunci se chinuie veșnic pentru că moartea trupească are ca efect stabilizarea sufletului pe direcția existențială pe care o are în clipa despărțirii sale de trup.

Salvarea din chinul morții

Până la Hristos, toți oamenii se chinuiau și înainte și după moarte, indiferent ce ar fi făcut, pentru că erau lipsiți de harul lui Dumnezeu care să-i unifice și care să-i scape de distorsiunile existențiale dobândite ca urmare a păcatului lui Adam și generate prin păcatele personale.

În clipa în care Dumnezeu S-a întrupat, Acesta a intrat sub timp și a surpat despărțitura dintre Adam cel global și El. Pentru că Sfânta Treime nu calcă în picioare libertatea umană, Cuvântul lui Dumnezeu a venit ca Învățător pentru a ne arăta cum trebuie să ne deschidem, dacă dorim, bineînțeles, față de energia necreată a lui Dumnezeu, față de harul Duhului Sfânt care urma să fie dat, astfel încât să scăpăm de chin. Vedeți că învățătura era atât de importantă încât Mântuitorul nu a fost numit „Iisus făcătorul de minuni”, ci toți L-au numit „Învățătorul” pentru că Domnul a venit ca învățător și nu ca scamator. El ne-a arătat ce să facem pentru a ne vindeca de formele de ură față de aproapele și de iubire de sine, care sunt toxice pentru sufletul nostru și ne-a spus că dacă facem ceea ce ne spune El, atunci vom face și noi faptele pe care le face și mai mari decât acestea vom face.

Înainte de Hristos, moartea trupească era groaznică pentru că odată cu despărțirea sufletului de trup, sufletul se chinuia din cauza sigurătății veșnice, a toxicității păcatului de care sufeream și bineînțeles, din cauza morții duhovnicești care stăpânea asupra tututor. Ura era de fapt atotprezentă chiar dacă porunca iubirii era dată în Vechiul Testament. Iadul cel veșnic era prezent într-o măsură chinuitoare chiar de pe pământ. Vedeți că până astăzi ateii, nihiliștii consideră că iadul lor este celălalt, după cum spunea J. P. Sartre. De ce spun acest lucru? Pentru că aceștia au iadul înăuntrul lor și îl văd pe celălalt prin prisma lentilelor urii pe care le poartă, prin prisma rănilor provocate de păcat. De exemplu, dacă cineva este plin de răni, de arsuri, atunci aproape orice ar atinge celălalt din existența celui traumatizat va provoca acestuia din urmă dureri. Scena este dramatică pentru că cel traumatizat ar dori vindecarea, însă când dorește cineva să i-o dea, el începe să urle și să fie agresiv cu vindecătorul.

Un caz despre trauma păcatului

Să vă dau un caz: vine un tânăr de 18 ani la mine și mă întreabă ce să-i spună și cum să se comporte cu o fată, care i-a spus că ea se desfrânează mult ca să se distreze. I-am spus tânărului să o lase și să nu se amestece, la care el mi-a spus destul de dur că nu poate, fără să mă lase să termin ce am de explicat, chiar dacă am repetat de mai multe ori, încercând să-i explic că nu are puterea să o întoarcă din drum.

Îmi cerea încontinuu o soluție magică la problemă, soluție care nu exista pentru el. Într-un final i-am spus că n-are nicio șansă și că de vreme ce pe mine nu mă ascultă, care nu numai că puteam să-i fiu tată, ci eram și monah când el nu era născut, cu atât mai puțin o să asculte și o să fie ascultat de o fată de vârsta lui. Într-un final mi-a spus „părinte, mă doare!” lucru care m-a impresionat pentru că arăta cât de mare era trauma voii proprii de care suferea, cât de mult se iubea pe sine. Astfel de oameni vor fi foarte singuri în viață și se vor chinui și-i vor chinui și pe alții dacă nu învață să-și taie voia atunci când li se arată voia lui Dumnezeu.

Cum este distorsiunea noastră

Chiar astăzi, după 2000 de ani de creștinism, este foarte greu de găsit cineva care să aibă conștiința și experiența practică, trăirea că este un mădular al lui Adam cel global, un mădular al Bisericii și să știe că Biserica este trupul tainic și foarte concret al cărei cap este Dumnezeu Cuvântul. Cu atât mai mult această trăire mântuitoare nu exista pe vremea Mântuitorului. Oamenii nu știau și, de fapt, cei mai mulți până astăzi nu știu cine sunt, de unde vin și încotro se duc și sunt atât de distorsionați încât doresc fericirea care vine de la Dumnezeu, luptându-L pe Acesta.

În aceste condiții, coborârea Dumnezeului perfect iubitor în groapa cu fiarele distorsionate care am devenit – fiecare dintre noi – este dovada celei mai mari iubiri posibile din Univers. Desigur însă că întunecarea noastră este atât de mare, încât Dumnezeu a trebuit să vină și să ne arate concret întâi prin exemplu personal și mai apoi prin cuvânt ceea ce trebuie să facem, astfel încât să ajungem în Cer, acolo unde ne este locul.

Învățătura Sa era atât de contrară patimilor noastre încât ne-am răsculat împotriva Lui și am încercat să-L omorâm. De fapt, Crucea este rezultatul necesar pentru oricine urmează porunca iubirii la maxim după exemplul lui Hristos. Urmând viața lui Hristos ne unim cu Hristos Dumnezeu care este Calea, Adevărul și Viața. Deci Învierea este rezultatul evident al vieții lui Hristos cel Crucificat. Hristos a înviat ca să ne arate și în exterior această realitate interioară a Sa, că El este viața. A înviat ca să ne arate practic că moartea nu are ultimul cuvânt. Ne-a arătat că binele învinge răul, chiar dacă răul pare mai puternic prin brutalitatea sa. Răul nu este sustenabil pentru că este distorsiunea binelui, știrbirea acestuia și din cauza asta este chinuitor și nu are existență prin sine.

Pedagogia Învierii

Desigur că un alt motiv pentru învierea Sa este ca să ne arate că într-adevăr învățătura Sa este valabilă. Că această terapie de vindecare a personalității umane chiar funcționează și ne vindecă de moarte. Era absolut necesară această dovadă practică pentru că nimeni dintre noi cei iubitori de plăcere egoistă și neascultători față de Dumnezeu nu am fi pornit pe drumul durerii implicate de smerenia și dragostea lui Hristos.

Importanța capitală a învierii lui Hristos provine și din faptul că Hristos a biruit moartea; a înviat ca să nu mai moară. A trecut dincolo de moarte, dincolo de limitări. Mulți oameni nu cred până azi că există ceva dincolo de moarte, cu toate că există nenumărate dovezi în acest sens, asta dincolo de faptul că însăși conștiința noastră ne spune că nu se poate termina totul în zidul morții.

Eu personal cunosc destui oameni care au văzut raiul, au văzut iadul, oameni care au înviat – este adevărat că toți cei care au înviat, în afară de Hristos, au înviat iarăși pe acest plan existențial ca să moară definitiv câțiva ani mai târziu. Aceste învieri, însă, sunt foarte importante pentru că arată că sufletul există și fără trup.

Țin minte că, la un moment dat, murise cineva și după toată rânduiala cu citirile și slujba de înmormântare, l-au dus la groapă ca să termine înmormântarea. Când au ajuns acolo, s-a trezit mortul și a cerut un duhovnic. I-a spus ceva la ureche – s-a spovedit – după care iarăși a adormit somnul drepților. Se mai întâmplă astfel de cazuri din când în când, să știți. La un moment dat am întâlnit pe cineva care văzuse raiul și tot timpul se gândea cum să facă să nu mai plece de acolo și când săraca – că era o femeie, în lume am întâlnit-o – s-a întors în trup a simțit cea mai mare tristețe din viața sa.

De fapt, în toată istoria omenirii a existat și există sub diferite forme informația că omul trăiește și după moarte. Numai ateii încrâncenați, îngroziți de perspectiva continuării chinului lor existențial în veșnicie, refuză această realitate, rămânând astfel în chinul lipsei de nădejde. Raiul și iadul însă există indiferent dacă dorește cineva sau nu, oricât de încrâncenat ar fi, și Învierea lui Hristos, dimpreună cu efectele ei în istorie și este esențială ca să ne dovedească acest lucru.

Dacă vedem că Hristos a biruit moartea atunci ne avântăm cu zel, cu credință și nădejde pe drumul Crucii pentru că dacă pornim pe acest drum atunci, după durerea frângerii cornului mândriei din noi, va veni pacea prin blândețea și smerenia hristică. Am crescut duri și avem ca țel împlinirea noastră în direcția contrară unității și întrepătrunderii dintre noi în Adam cel global și de aici, chinul nostru.

Chinul nostru în afara învierii

Toți credem că reușita este împlinirea la maxim a egosimului singurătății noastre, a puterii depline prin forță aspura celuilalt. Noi ne gândim că trebuie să ajungem în vârful piramidei mândriei, fraților. Așteptăm un Mântuitor, ca și Conan Barbarul, ca să snopească în bătaie odată pentru totdeauna pe toți cei pe care îi considerăm dușmanii noștri și noi să fim bine mersi. Desigur că pentru omul căzut toți sunt dușmani pentru că, de fapt, războiul este starea omului păcătos și omul păcătos este plin de ură.

Prezența lui Hristos ca blând și smerit cu inima este totala anihilare a acestui model prin inversarea completă a piramidei mândriei în piramida smereniei la baza căreia stă Hristos. Dacă piramida mândriei duce la moarte, în mod necesar piramida inversată, a smereniei, duce la viață. Hristos nu a fost poetic când a zis că El este Calea, Adevărul și Viața, ci a fost cât se poate de concret. Învierea lui Hristos este efectul natural al acestei realități. Dacă oamenii își sparg crusta egoismului care le acoperă diamantul inimii, atunci această lumină iubitoare a învierii va intra în acest diamant și va lumina minunat toată existența lor și, dincolo de aceasta, această iubire luminoasă va fi redirecționată în afară unind toate mădularele lui Adam cel global. Fraților, viața vine din altă parte, vine de la Dumnezeu și nu dinăuntrul nostru.

Trebuie neapărat să avem smerenie pentru că prin smerenie coborâm podurile peste prăpăstiile care ne separă și astfel vom ajunge la unirea deplină în Hristos care este starea Raiului.

Mucenicii martiri și încrederea în înviere

Toți mucenicii au pornit pe această cale și au învins și ei distorsiunea, ajungând la fericirea veșnică. Vedem câte minuni fac Sfinții până astăzi. Dacă Mesia ar fi fost ucis definitiv, atunci mișcarea pornită de El s-ar fi destrămat și nimeni nu ar mai fi murit pentru faptul că Domnul a zis că El este viu în veci, pentru că acest lucru ar fi fost o minciună.

Vedeți că toți martirii au murit pentru că au știut din experiență că Hristos este viu în veci, biruind moartea și pentru că au știut că dacă mor și ei pentru Hristos atunci o vor birui și ei prin Hristos. Până astăzi există astfel de experiențe după cum vedem la Sfinții români din închisori sau chiar la o scară mult mai mică atunci când persoanelor care se află în diferite ispite li se arată Domnul cel viu. Țin minte că la un moment dat, Hristos S-a arătat unuia în lumină răstignit pe Cruce și i-a zis că „Așa trăiesc cei care spun Adevărul!”

Vedeți că în clipa în care cei morți au răstignit viața, zidirea s-a cutremurat și pietrele s-au despicat pentru că toate existențele nu își au existența din sine ci și-o trag de la Dumnezeu, Cel ce este. Toate existențele stau ca pe un pod de aur al energiei necreate a lui Dumnezeu. În clipa în care se dorește omorârea celui care generează această energie necreată, atunci toate cele care stau pe acest pod cad în neantul distorsiunii existențiale. Tot Universul are existența de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu își oprește energia Sa necreată, atunci tot Universul ar dispărea în inexistență.

Grija lui Dumnezeu față de creație

Dumnezeu nu este numai Creator absolut, ci și Proniator. Adică se îngrijește în continuu de existențele pe care le-a creat. Aceasta s-a văzut și în clipa în care au încercat să-L prindă pe Iisus în grădina Getsimani, când au venit gărzile cu fariseii conduși de Iuda. Mântuitorul le-a ieșit în cale și i-a întrebat „Pe cine căutați?” iar ei au răspuns „Pe Iisus”. În clipa respectivă a ieșit energie necreată de la Domnul și i-a împins în spate și i-a răsturnat la pământ. Le-a arătat în mod foarte practic că poate să facă ce vrea cu ei, inclusiv să-i treacă în neființă. Desigur, însă, că cei de față nu au înțeles, dovadă că au fugit și că Petru dorea să lovească cu sabia.

Slavă lui Dumnezeu însă că Acesta este nemuritor și atotputernic în iubirea Sa și astfel, în loc să ne piardă pe toți, ne-a oferit tuturor posibilitatea vieții celei adevărate prin învierea Sa, care a depășit moartea. Domnul cel atotiubitor le-a oferit și celor din iad această posibilitate prin pogorârea Sa la iad. În clipa în care a ajuns în mijlocul celor care se chinuiau veșnic – adică în iad – Domnul le-a făcut oferta iubirii Sale și care dintre cei de acolo așteptau lumina iubirii lui Hristos au ieșit din întunericul chinului veșnic, din singurătatea veșnică, unindu-se cu Hristos dătătorul de viață. Domnul i-a înviat și trupește pe acești drepți care s-au arătat celor din Ierusalim ca mărturie a iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu și a faptului că Hristos este viu și lucrător chiar și în moartea Sa, coborârea Sa la iad.

Atotputernicia Domnului arătată la Înviere

După cum vedem, Dumnezeu este atotputernic și prin întruparea Sa îl face și pe om părtaș acestei atotputernicii. De fapt, învierea lui Hristos înseamnă depășirea oricăror limitări, inclusiv a morții. Domnul a avut putere să-și dea sufletul, pentru că dacă Domnul n-ar fi voit, nimeni nu ar fi putut să-l ia și, iarăși, Domnul și-a pus sufletul înapoi în trupul Său, înviindu-l. Domnul a murit fix când a dorit. Vedeți că Sf. Ioan Evanghelistul scrie că Mântuitorul Și-a plecat capul și Și-a dat duhul. Orice om întâi își dă duhul și după aceea îi cade capul. Domnul fiind însă perfect stăpân pe Sineși, S-a pregătit pentru moarte, Și-a plecat capul și după aceea Și-a dat duhul în perfectă rânduială.

De asemenea, vedeți că Hristos S-a înviat singur, nu a avut nevoie de nimeni altcineva pentru asta, fiind pururea suveran. Și-a pus sufletul înapoi în trup după care a trecut prin giulgiuri și prin piatra de mormânt, vindecându-și trupul de toate rănile pe care i le făcuseră soldații romani, în afară de semnele cuielor din membre și rana din coastă, ca să ne fie nouă de folos ca dovadă pentru învierea Sa și pentru creșterea dragostei noastre față de El. Când S-a arătat Mironosițelor și Apostolilor desigur că avea haine, iar în cazul Apostolilor a trecut de două ori prin ușile încuiate. Mântuitorul însă nu a fost o fantomă, fraților, ci a avut trupul Său din carne și oase după cum a dovedit-o atunci când a fost prins de picioare de către Maica Domnului după ce a înviat și atunci când a mâncat pește și un fagure de miere, fără ca să fie nevoie să mănânce pentru că trupul înviat nu mai are nevoie de aceste lucruri, fiind incoruptibil – nu mai este supus stricăciunii.

De fapt, prin înviere, Domnul scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înalțând-o la o stare a cărei bogăție, plenitudine și fericire nici nu ne-o putem închipui, așa cum nu-și poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. De fapt, această stare este țelul nostru și nu atât efectele secundare exterioare ale acestei stări. Din dragoste pentru noi, Domnul ne-a dat și aceste efecte secundare exterioare pentru că această stare este perfectă și este imposibil de descris în cuvinte pentru noi cei care suntem în umbra morții. Și deci starea aceasta de perfecțiune nu ne atrage, cu toate că starea de rai este de fapt țelul nostru. Dar dacă vedem semne exterioare, atunci e mai ușor.

Învierea este esențială aici pentru că este actul vertical în cenușiul orizontal al istoriei, afișarea omului perfect și în suflet și în trup sub timp, în istorie și după aceea, ridicarea întregii umanități unite cu Hristos pe planul fericirii veșnice întru cele înalte.

Crucea

Crucea ca și deschidere absolută către durere din iubire este cheia Cerului. Iubirea desăvârșită este cea care ne scoate din iad și ne urcă în rai, însă nimeni nu era în stare să-și iubească aproapele așa cum trebuia. A trebuit să coboare Hristos din Cer ca să ne arate cum să facem ca să ne unim cu El ca să ne ridice în rai. Domnul a făcut cel mai mare plonjon din istorie – din rai pe pământ și în iad și înapoi; după care, S-a înălțat iarăși la Cer. Un asemenea plonjon nici nu a mai fost și nici nu va mai fi. Numai Dumnezeu putea să facă acest lucru, numai Dumnezeu avea și are puterea necesară pentru a-l ridica pe Adam cel global din marea de smoală a păcatului, din melasa plăcerilor care îl țin pe om captiv.

Pentru că Adam nu a dorit să asculte de plăcerea cea adevărată care vine prin înțelepciunea lui Dumnezeu și continua să rămână prizonier sub imperiul întunecat al păcatului, din cauza asta Dumnezeu îi oferă ca și cheie către Cer nebunia mântuitoare a durerii Crucii, singura capabilă să-l scoată din păcat. Plăcerile păcătoase îi însingurează și îi coboară pe oameni, în timp ce durerea duhovnicească îi înalță și îi unește prin smerirea și înmuierea inimilor.

Cum sărbătorim Învierea

Ca să sărbătorim și noi Învierea nu trebuie să avem ca primă prioritate pregătirea materială, ci cea duhovnicească. Trebuie să ne pregătim pentru Învierea fericirii duhovnicești și pentru asta trebuie să urmăm indicațiile terapeutului Hristos care ne-a spus care sunt sursele fericirii. Întâi de toate Domnul ne-a spus că sunt fericiți cei săraci cu duhul pentru că a lor este Împărăția Cerurilor. Din păcate, vedem că foarte mulți oameni iau în derâdere chiar începutul fericirilor arătând că nu sunt vrednici de Împărăția cea Cerească pentru că nu se pot deschide către fericire prin sărăcia duhului și din cauza asta în mod necesar sunt foarte, foarte triști în mândria lor. Oamenii care nu sunt săraci cu duhul sunt foarte mândri și se cred bogați sufletește în sinea lor așa cum este o cetate mândră în singurătatea ei pe un pisc de stâncă bântuit de trăznete și furtuni.

Cum e cetatea măreață și impunătoare pe dinafară, însă înăuntru domnesc închistarea, întunericul, frigul, igrasia și singurătatea. Mari drame s-au petrecut și se petrec sub mantia întunericului între zidurile acestei cetăți. Dacă, însă, se deschid ferestrele ascultării, porțile acceptării și se coboară podul smereniei peste prăpastia mândriei, atunci intră lumina iubitoare a harului, intră fericirea ca și rod al energiei necreate a lui Dumnezeu și dispar tenebrele chinuitoare ale iadului.

Fericirile

A fi sărac cu duhul înseamnă să fim smeriți, adică să conștientizăm sărăcia extremă a duhului nostru – cu alte cuvinte că tot ceea ce avem bun este de la Dumnezeu. Acest lucru ne deschide ca un boboc de floare către Soarele dreptății care este Dumnezeu și atunci intră în noi și cresc dragostea, bucuria, pacea și toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt. Evident că omul nu poate să fie fericit dacă nu se deschide în inima sa față de Dumnezeu, pentru că sursa fericirii este la Dumnezeu și nu este un produs al nostru.

Următoarea sursă a fericirii provine din plâns, însă din plânsul duhovnicesc și asta pentru că noi păcătuim fiind atrași de plăcerea distorsionată pe care sursa de păcat o emite. Evident că pentru a ieși de sub stăpânirea patimilor care generează plăcere, avem nevoie de o durere orientată corect, o durere duhovnicească și expresia plenară a acestei dureri este plânsul. Este clar atunci de ce Domnul a spus că cei care plâng se vor mângâia, pentru că, ieșind prin plâns de sub influența energiilor demonice produse de plăcerea păcatelor, intrăm sub influența energiilor divine ale Duhului Sfânt Mângâietorul.

A treia sursă a fericirii este blândețea – contrar, desigur, a ceea ce se crede în societatea depărtată de Dumnezeu. Desigur că în clipa în care ne identificăm cu Hristos dătătorul de viață, cel blând și smerit cu inima, după cum El Însuși a spus, ne împărtășim prin har de viața Lui și deci de fericirea Lui și astfel vom moșteni toată Creația pentru că Hristos cel blând este Domnul Creației. Dacă cineva este dur, chiar dacă astfel pare că își impune voia și poate să dobândească bogății și să fie fericit, acesta nu se va bucura de ele, nu va fi fericit cu adevărat și va fi ca și cum nu le-ar avea din pricina tulburării patimilor din el.

A 4-a sursă a fericirii este zelul și asceza pentru dreptate, adică pentru eliberarea de patimi. Este evident asta pentru că în clipa în care mintea este prinsă și distorsionată într-una sau mai multe adicții, atunci patima, patimile respective chinuie pe om prin restrângerea parțială sau aproape totală a libertății. În clipa în care omul se nevoiește să iasă din acest prizonierat, Dumnezeu îl ajută și omul simte o bucurie din ce în ce mai mare, ajungând la o stare de împlinire duhovnicească pe care numai libertatea în Hristos o poate da, pentru că numai aceasta ne satură sufletul.

A 5-a sursă de fericire este milostenia pentru că, după dreptate, dacă noi miluim vom fi miluiți și noi de către Dumnezeu cel total nepătimaș. De fapt, asta experiem totdeauna în clipa în care facem milostenie bineplăcută lui Dumnezeu. Să nu ne ascultăm gândurile satanice care ne aduc o părere de rău că de ce am făcut milostenie. Fraților, nimeni nu a devenit sărac dăruind chiar dacă este necesar discernământ și luminare de la Domnul ca să știm cui și cât dăm.

A 6-a sursă de fericire este curățenia inimii. Cu alte cuvinte nepătarea ei de niciun gând. Gândurile sunt mișcările minții și dacă mintea nu mai are gânduri, atunci aceasta stă într-o contemplare nemișcată, ca o fereastră deschisă prin care intră Soarele dreptății când luminează la amiază și astfel ochiul sufletului se poate concentra pe vederea frumuseții lui Dumnezeu, contemplație care îi provoacă o fericire de nedescris.

A 7-lea izvor al fericirii este pacea și mai ales cel care face pace, care răspândește din pacea sa și altora pentru că pacea este starea sufletului sănătos. Desigur că nici aceasta nu vine de la noi, căci Hristos este pacea noastră, după cum spune Scriptura. Este esențial să căutăm pacea, în pofida unei victorii iluzorii prin impunerea voii noastre într-o problemă în care socotim că avem dreptate. Pacea e mult mai mare decât impunerea voii, fraților, să știți. Dacă se naște tulburare de regulă este mai bine să amânăm pentru că toate trebuie să se facă cu cuviință și după rânduială. Sf. Pavel care spune astea era foarte împotriva celor care umblau fără rânduială.

Desigur că sursa fericirii prin excelență este Crucea însăși – adică prigoana, ocara și tot cuvântul rău, ceilalți mințind din pricina Domnului și nu spunând adevărul din cauza păcatelor noastre pentru că dacă suntem păcătoși, atunci noroiul păcatului nu ne lasă să vedem lumina învierii, care ne duce în Împărăția Cerurilor la fericirea deplină.

În clipa în care ajungem pe ultima treaptă a Crucii, se deschide în fața noastră Învierea raiului pentru că Împărăția Cerurilor este prezența Împăratului în inima noastră. Să ne bucurăm, să ne veselim și să înaintăm cu zel pe acest drum pe care a mers ca deschizător de drumuri Domnul Hristos care a înviat.

Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!