Învierea minții – p. Teologos

Urmăriți un material în care descoperim pe baza Sfintei Scripturi cum Hristos ne înviază mințile și cum putem să-L lăsăm să facă acest lucru.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

„El’azar” înseamnă în ebraică „cel care a fost ajutat de Dumnezeu”. Dumnezeu nu lasă nimic la întâmplare și deci și numele lui Lazăr are semnificația sa în cazul lui Lazăr cel înviat a 4-a zi. Este foarte interesant că Lazăr, adică cel ajutat de Dumnezeu, era bolnav. Sf. Părinți spun că Lazăr este icoana minții, iar surorile lui, Marta și Maria reprezintă viața practică – Marta, și viața contemplativă – Maria. În greacă, această analogie este mult mai evidentă pentru că mintea, νούς, în limba greacă, este de genul masculin ca Lazăr. Mintea, chiar dacă este ajutată de Dumnezeu, este bolnavă din cauza alegerilor sale păcătoase din trecut. Păcatul este boală existențială. Pentru că omul este rațional, trebuie să fie și liber, însă binomul raționalitate-libertate implică și posibilitatea apariției răului, a chinului, a distorsionării existenței.

Cele două surori, viața practică și viața contemplativă, trimit mesaj la Hristos care se află departe de mintea pe care o iubește că aceasta bolește. Mintea care păcătuiește se depărtează de Dumnezeu, care este dătătorul modului corect de a fi, și atunci mintea intră în distorsiune. De fapt, păcatul se dezvoltă în patimă printr-o reacție în lanț: la început mintea păcătuiește puțin și atunci harul se retrage puțin. Mintea ar trebui atunci să se pocăiască imediat, folosind luminarea și puterea pe care încă o mai are de la har. Dacă nu se pocăiește, adică dacă nu încearcă să părăsească imediat păcatul, atunci mintea se întunecă și mai mult și păcătuiește din ce în ce mai grav, apropiindu-se de moarte, până când se obișnuiește astfel. Este nevoie de Hristos, dătătorul de viață, pentru a o ajuta.

Marta și Maria

Remarcabil este faptul că, încă înainte de a spune că surorile au trimis la Hristos vestea că Lazăr este bolnav, Sf. Ioan Teologul amintește că Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul și I-a șters picioarele cu părul capului ei. Este remarcabil că Sf. Ioan amintește aici acest episod care urma să se întâmple după învierea lui Lazăr pentru că este important să arate că dispoziția vieții contemplative este dispoziția de jertfă, de iubire și de smerenie față de Hristos. Cu această dispoziție Maria și Marta trimit mesaj la Domnul și Îi spun „Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav”. Este important de remarcat aici smerenia maximă a surorilor care nu îi dau nicio poruncă, nu-i adresează nicio rugăminte, să vină să-l vindece sau să facă ceva, ci îi lasă Domnului totala libertate de acțiune, să-și facă voia, precum în cer așa și pe pământ. 

Cum își face Domnul voia Sa

Vedeți că dacă avem credința să îi lăsăm lui Dumnezeu totala libertate de acțiune, atunci Domnul va acționa nestingherit de neputințele noastre și își va arăta slava Sa ca Fiu al lui Dumnezeu, care este, de fapt, slava Sfintei Treimi atât pe cât este cu putință oamenilor să o primească. „Slava” – δόξα în greacă – înseamnă „adevărata credință, adevărata poziție, adevărata vedere”. În clipa în care Domnul spune că o să-și arate slava Sa înseamnă că o să ne arate cine este pe cât putem să cuprindem, astfel încât noi să credem cine este Domnul cu adevărat. Credința adevărată este o cunoștiință mai presus de logică și care nu este demonstrată atât prin raționamente, cât mai degrabă prin experiența colectivă a membrilor Bisericii pe măsura curățirii lor de patimi.

Vedem că datorită faptului că Domnul a fost lăsat liber să acționeze prin credința celor două surori, El a rămas două zile în locul în care era. Dacă omul are credință în Dumnezeu prin viața sa practică și contemplativă, atunci de multe ori Hristos nu se arată pentru ca omul respectiv să capete experiență în ispite și să se smerească prin înfrângerea sa temporară de care este nevoie uneori.

Vedem că Sf. Ap. Pavel, vasul alegerii, a avut un înger al lui Satana ca să-l bată peste obraz ca să nu se trufească cu măreția descoperirilor. De 3 ori l-a rugat pe Domnul ca să ia de la el, însă Domnul nu a vrut, ci i-a spus că îi este de ajuns harul și că puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune. Sf. Ioan Hrisostom spunea că Dumnezeu preferă o înfrângere cu smerenie decât o victorie cu mândrie. Din cauza asta Hristos nu s-a dus să-l vindece pe Lazăr, ci l-a lăsat să moară. Înainte, însă, ca să ne spună acest lucru, Sf. Ap. și Ev. Ioan ne spune că Iisus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr. Ne spune asta nu carele cumva să ne scandalizăm de comportamentul Domnului, crezând că este o formă de ură, de neglijență, de egoism, de iubire de sine din partea Mântuitorului. Nici vorbă! Domnul a făcut asta intenționat, știind că o să-l învie pe Lazăr. 

Viața practică și viața contemplativă

Legat de asta, trebuie să menționăm aici faptul că Sf. Ioan este și foarte exact din punct de vedere ascetic. Vedeți că zice că Iisus o iubea pe Marta, adică Domnul se apropie de om dacă are întâi o viață practică după rânduială. Dacă omul nu face fapte bune după putere, nu se apropie Mântuitorul de el. După aceea, evanghelistul spune că iubea pe „sora ei” – adică viața contemplativă este direct legată și răsare din viața practică. Cunoașterea fără Dumnezeu, cunoscut prin viața practică de ascultare, de tăiere a voii și de împlinire a poruncilor smeritoare, duce la înșelare și la iad. Nu trebuie să uităm niciodată celebra profeție a Sf. Kosma Etolianul care zice că „Marele rău va veni de la cei învățați”, referindu-se desigur la oamenii cu multe cunoștințe raționale, însă fără trăirea autentică a lui Dumnezeu cel blând și smerit cu inima.

Aceasta este o mare, mare problemă după cum spunea și Sf. Maxim Mărturisitorul că cel mai scurt drum către înșelare este teoria fără practică. Asta vine din faptul că omul își iubește gândurile așa cum își iubesc părinții copiii.

Din cauza asta, în mănăstiri de regulă se încearcă trecerea ucenicului prin cât mai multe ascultări pentru ca să vadă concret că lumea este mult mai complexă decât crede el teoretic și că alte ascultări pot să fie chiar mai importante decât mica pătrățică în care se află. Dacă nu are această experiență practică, începătorul crede că ascultarea sa este cea mai importantă și celelalte ascultări nu există sau există numai pentru a-i satisface lui nevoile. Poate părea de neconceput la prima vedere lucrul ăsta, însă am văzut de nenumărate ori cazuri de genul ăsta și îi prindea pe începători în flagrant delict. 

Rolul smereniei în vindecarea minții

Revenind la planul simbolic al Martei și Mariei, abia după ce viața practică și viața contemplativă sunt iubite de Domnul vine rândul ca mintea să se curețe în timp și astfel să fie iubită și ea de Dumnezeu pentru dorința ei de vindecare. Pentru vindecarea minții, Mântuitorul nu se arată astfel încât să ne smerim, comportament care, după cum am spus, este caracteristic în destule cazuri. Țin minte acum că Sf. Antonie la începutul vieții sale monahale era foarte războit de vrăjmași care îl chinuiau cumplit și când acesta nu a mai putut, i s-a arătat Hristos în lumină și atunci toate ispitele au dispărut. Atunci Sf. Antonie i-a spus „Doamne, dar unde ai fost până acum, pentru că diavolii m-au făcut praf. Dacă erai aici nu s-ar fi întâmplat acest lucru!” la care Mântuitorul a răspuns „Aici eram, lângă tine, însă vroiam să văd lupta ta pentru a-ți da cunună!”.

Toate la timpul lor

Vedem că Mântuitorul așteaptă plinirea vremii și în cazul lui Lazăr. Așteaptă moartea acestuia după cum așteaptă grădinarul coacerea rodului pentru a-l culege spre viața veșnică. Desigur că noi nu putem să lăsăm pe cineva să moară pentru că noi nu știm când respectivul este pregătit pentru veșnicie și din această cauză noi oamenii încercăm să prelungim pe cât posibil timpul celuilalt pentru că timpul ne este dat pentru pocăință, pentru îmbunătățirea noastră duhovnicească. Dumnezeu fiind atotștiitor, știa când este plinirea vremii pentru moartea lui Lazăr precum și pentru ridicarea sa din morți. Desigur că ucenicii nu știau toate acestea și din cauza asta, mânați de o iubire omenească față de Mântuitorul cârtesc atunci când Acesta le spune că trebuie să meargă iarăși în Iudeea. Cârtesc pentru că nu văd niciun sens ca Domnul să-și pună viața în pericol mergând iarăși acolo.

Mântuitorul însă le spune printr-un cuvânt cu mai multe sensuri că binele este armonios, înțelept și cu rânduială. Când Domnul spune că „sunt 12 ceasuri într-o zi” spune că cel care face binele are de la Dumnezeu o completitudine, o frumusețe și un fir logic în viața sa, dacă se menține în voia lui Dumnezeu. În timp ce cel care este în întuneric, văduvit de lumina voii iubitoare a lui Dumnezeu, se împiedică la tot pasul și nu realizează armonia simfoniei pe care o execută Dumnezeu pentru mântuirea veșnică a omenirii.

Noi avem acest simț al armoniei drumului vieții chiar în interiorul nostru. Ca să vă dovedesc, imaginați-vă un film de lungmetraj în care eroul principal este un sportiv care se pregătește ca să ajungă cel mai bun din lume. Îl vedem cum se antrenează asiduu, cum ajunge pe locul 2 pe țară, după care campion național, după care campion european, după care se califică la campionatul mondial și vedem că are în curând cursa pentru titlul mondial unde este favorit dimpreună cu un alt sportiv și când este să intre pe stadion se oprește filmul. Ei, nu toată lumea este convinsă că filmul continuă? Că urmează un nou episod? Nimeni nu își poate imagina că filmul se oprește fără finalitate.

Finalitatea vieții

Totdeauna există o finalitate care este sădită în ADN-ul nostru spritual și aceasta este victoria împotriva morții, a decadenței, este ajungerea la perfecțiunea personală veșnică prin unirea cu Hristos în iubire totală. La fel și în realitate pentru că dacă suntem cu Dumnezeu realitatea bate filmul.

Există un nou episod al vieții noastre veșnice după moarte – toți simțim asta în inima noastră – însă nu avem acces și din cauza asta ne apare moartea ca absurdă. Este absurd să acumulăm, să acumulăm, să avansăm și toate acestea să se lovească de zidul morții. Slavă lui Dumnezeu, însă, că S-a întrupat și ne-a ajutat să trecem acest zid și să avem acces la viața veșnică care este net superioară planului existențial ambiguu și mai degrabă chinuitor pe care ne aflăm. Aici pe pământ trăim o realitate gri în care ura și dragostea se împletesc datorită naturii căzute și schimbătoare pe care o avem după cădere.

Vedeți că Mântuitorul accentuează ucenicilor faptul că Lazăr este prietenul lor pentru a nu crede apostolii că l-a lăsat să moară din nepăsare sau ceva asemănător. De asemenea, Mântuitorul le spune că Lazăr a adormit și că merge să-l trezească, arătând că odată cu Hristos, moartea devine somn pentru om, adică un lucru nepericulos și chiar de dorit – o trecere către o stare mai bună, către o lume mai bună. Ucenicii care încă nu erau trasformați de focul harului lui Hristos care biruiește moartea, nu puteau încă să-și imagineze că cel ma groaznic dușman al omului – moartea – va fi învins și din cauza asta îi spun Domnului cu dragoste, însă, de pe planul lor că „Doamne, dacă doarme atunci se va face bine”.

Forțat de limitările ucenicilor, Mântuitorul le spune pe față că Lazăr a murit și, de asemenea, făcând aluzie tot la limitările lor le spune că se bucură pentru ei pentru că ei știu că nu a fost de față și deci credința lor va crește și vor vedea că El este cu adevărat Dumnezeu în clipa în care se adeverește că El cunoaște fără să fie de față nu numai lucurile prezente – adică știa că Lazăr a murit – ci și cele viitoare: că Lazăr va învia – și, mai ales, că El este Stăpânul creației, vieții și a morții fiind capabil să-l recompună pe Lazăr și să-l învie. 

Iubirea Domnului față de oameni

Este extraordinară răbdarea și pogorământul Domnului la neputințele noastre și cu toate astea noi tot nu-L iubim, tot nu-l acceptăm. De fapt, Domnul i-a ales pe apostoli tocmai pentru că ei erau cei mai potriviți ca să răspândească în toată lumea iubirea Sa perfectă. Cu toate acestea, unul dintre ei era împotrivitor – διάβολος, diavol în greacă – și nu a dorit iubirea de Dumnezeu și de semeni, ci iubirea de sine, lucru care l-a și pierdut.

În cazul de față se vede iubirea, dar și limitarea Sf. Ap. Toma care, cu toate că nu înțelege deplin mesajul Mântuitorului, le zice fraților să meargă cu toții să moară dimpreună cu Domnul. Temerea lor era întemeiată pentru că Ierusalimul unde se aflau fariseii, principalii dușmani ai Mântuitorului, se afla la aproximativ 160 metri distanță de Betania, după cum ne spune Sf. Ioan. Pentru că Betania era așa de aproape de Ierusalim și pentru că tatăl lui Lazăr era un om cunoscut în Ierusalim, mulți dintre iudei veniseră acolo, transformând condoleanțele pentru moartea lui Lazăr într-un eveniment public cu destulă lume prezentă.

Avanpremiera Învierii

Sf. Ioan amintește, însă, mai întâi de faptul că l-au găsit pe Lazăr de 4 zile în mormânt. Acest lucru este foarte important pentru că dacă era de 4 zile în mormânt înseamnă că a început deja să se descompună, deci Hristos nu numai că urma să-l învie pe Lazăr ca pe fiul văduvei din Nain, ci îi va și recompune trupul, adică va fi o previzualizare, o avampremieră a învierii din morți așa cum va fi la a 2-a venire a lui Hristos la sfârșitul veacurilor.

Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm atunci când apare Hristos acolo, este faptul că Marta, când a auzit că vine Iisus, a venit în întâmpinarea Lui, în timp ce Maria ședea în casă. După cum spuneam, este calea bătătorită pe care omul se întâlnește cu Hristos, care vine să-i învieze mintea moartă de păcat: întâi îi merge în întâmpinare viața practică, în timp ce viața contemplativă stă ascunsă în casa inimii noastre.

Viața practică fără har este goală

Cu toate că viața practică, ascultarea practică, dreptatea are marele merit ca să-L întâmpine pe Hristos, ea nu poate să realizeze în totalitate cine este Domnul, de fapt. Ea crede că Hristos este un om extraordinar, vasul ales al lui Dumnezeu care dacă era de față și cerea de la Dumnezeu ca să nu-i moară mintea, să nu moară Lazăr, aceasta s-ar fi întâmplat. Oamenii care au doar viață practică au nevoie de prezența practică a omului lui Dumnezeu, astfel încât să se întâmple binele. Harul lui Dumnezeu, însă, poate să lucreze și nevăzut, fără ca noi să-l simțim și, dincolo de asta, să lucreze în moduri misterioase, de neînțeles pentru noi în clipa ispitei.

Vedeți că Mântuitorul îi spune Martei că El este învierea și viața și că cel care crede în El, chiar dacă va muri cu trupul, va trăi în veșnicie cu sufletul, adică va exista plenar cu mult deasupra existenței biologice care se apropie de regnul animalic.

Marta își mărturisește credința cu dreptate, cu o relativă despătimire, însă ea rămâne pe planul practic, neștiind, de fapt, ce spune în clipa în care îl mărturisește pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, pentru că dacă ar fi știut, nu ar fi vorbit cum a vorbit, manifestându-și limitările în credința sa. Vedeți că Marta nu credea că Domnul o să-i învie fratele chiar atunci, ci doar la Învierea din morți sau, duhovnicește vorbind, noi nu credem că Dumnezeu ne poate învia mintea. 

Viața contemplativă

După această mărturisire, în mod natural o cheamă în taină pe Maria, adică pe înțelepciunea vieții contemplative, cea mult dorită de Hristos. Vedeți că Marta îi trimite mesaj că Învățătorul este aici și o cheamă, chit că nu avem nicio dovadă concretă că Domnul a chemat-o. Evanghelistul notează însă acest lucru ca să arate că înțelepciunea dumnezeiască atrage cu nesaț capacitatea contemplativă omenească pentru că numai acolo omul își poate satisface într-adevăr nevoia și setea de cunoaștere adevărată. Din cauza asta continuă evanghelistul spunând că Maria s-a sculat degrabă și a venit la Învățătorul.

Odată cu viața contemplativă vin și iudeii, adică gândurile depărtate de Dumnezeu pentru că în viața practică mintea este concentrată pe ceea ce avem de făcut, pe obiectul de activitate. Vedeți că iudeii o mângâiau pe Maria pentru pierderea fratelui – adică gândurile ne tulbură puterea contemplativă în clipa în care ne moare mintea din cauza păcatului.

Starea căzută și fără Dumnezeu

În această stare de întunecare, înțelepciunea contemplativă reprezentată prin Maria cade la picioarele Domnului și îi spune că dacă ar fi fost acolo, mintea nu s-ar fi distrus din cauza păcatului – de fapt îi spune ceea ce i-a spus și Marta, adică în starea de întunecare viața contemplativă nu se deosebește semnificativ de viața practică. Deosebirea principală este faptul că viața contemplativă cade la picioarele lui Iisus plângând, în timp ce viața practică nu are această smerenie. De fapt, acolo toți plângeau fără speranță pentru pierderea lui Lazăr, simbolul minții noastre. Când Domnul cel atotputernic a văzut această deznădejde generală a suspinat cu Duhul și s-a îndârjit întru Sine împotriva duhului întunericului morții care îi stăpânea. Mântuitorul era omul perfect, care își folosea perfect toate părțile sufletești și deci și partea mânietoare, pe care și-o folosea fără compromisuri doar împotriva păcatului și a efectelor sale. Ura Domnului față de păcat, față de distorsiunea existențială și iubirea Sa față de persoane era atât de mare că Domnul S-a tulburat întru Sine și a lăcrimat.

Întunecarea minții și primirea gândurilor. Plânsul lui Iisus

Iudeii, întunecați fiind la minte, considerau că lacrimile lui Iisus sunt pentru moartea lui Lazăr. Așa pățim și noi cu gândurile pe care le considerăm logice, motiv pentru care le și primim, însă de multe ori adevărul este altul și este nevoie de o minte luminată ca să-l descopere. În acest caz, adevărul era că Hristos, dătătorul de viață nu plângea pentru Lazăr pe care avea să-L învie în câteva momente, ci suspina pentru iudei și prin extenso pentru tot Adam cel global, pentru toate persoanele care erau în umbra morții.

Mântuitorul îi întreabă „Unde l-ați pus?” pentru a nu intra foarte impetuos și a-i zgâlțâi și mai tare, dincolo de puterea lor de acceptare, pentru că toți cei prezenți erau zdreliți și limitați de păcat. Evident că Mântuitorul știa unde este pus, fiind Dumnezeu atotștiitor. Știa că murise, după cum spusese apostolilor, știa că o să învie, după cum spusese Martei și, deci, știa și unde este pus. Vedeți că mai întâi viața practică, ascultarea practică, aceasta află că îi va învia mintea, chiar dacă nu înțelege cum și când o să fie asta. Viața practică trebuie doar să continue să-și facă slujirea cu credință și exactitate pe drumul de la moarte la viață, fără să-și pună foarte multe întrebări.

Să continuie astfel prin credință până când Domnul va spune cum ar fi de așteptat și, paradoxal, pe neașteptate să-i fie ridicată piatra de pe mormântul minții sale. Vedeți că Marta, având doar o viață practică, cârtește din dragoste și delicatețe și îi spune „Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” Dacă punem gândul bun și încercăm să fim iubitori, atunci Domnul nu ne va lepăda de la fața Sa chiar dacă ne va dojeni cu dragoste pentru lipsa noastră de credință pe care încă o avem în pofida multor sfătuiri și atenționări pe care ni le-a spus Domnul prin oamenii validați de El sau prin conștiința noastră. Cum i-a spus Domnul Martei: să crezi. 

Ascultarea

Dacă, în cele din urmă, ne călcăm pe logica egoistă și începem să credem în Dumnezeu atunci într-adevăr vom vedea lumina iubirii dumnezeiești cum o să intre în mormântul minții noastre și ne va învia ochiul sufletului care zace stins în mormânt. Trebuie însă să avem credință neclintită și să fim tari pe drumul duhovnicesc al luminării noastre, pentru că dacă ascultăm de logica noastră căzută și nu de conducătorul nostru duhovnicesc, mintea noastră nu va mai învia.

Din cauza asta și Mântuitorul înainte de a-l învia pe Lazăr se arată pe Sine ca ascultător față de Dumnezeu Tatăl precum arată și credința Sa mai presus de orice îndoială pentru că vedeți că înainte de a face minunea, Hristos vorbește deja la timpul trecut: „Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat.” Face asta intenționat pentru noi ca să-L avem model de comportament și să credem că într-adevăr Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu și nu ca și cum s-ar fi pus problema ca Tatăl să nu-L asculte pentru că, după cum știm, Fiul și Tatăl una sunt.

Vedem că Iisus dă poruncă mortului ca Domn al firii zicând „Lazăre, vino afară!” și în clipa aceea se întâmplă un adevărat spectacol mai presus de fire, spectacol pe care nimeni nu își putea imagina că este posibil: întâi de toate îi recompune trupul lui Lazăr care începuse să se descompună, după care îi pune sufletul la loc în trup, îl învie și îl teleportează afară din mormânt pentru că Lazăr fiind legat la mâini și la picioare nu se putea mișca. După care le zice iudeilor necredincioși „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă” ca să se convingă ei cu mâinile lor că l-a înviat și l-a restaurat complet ca om capabil să meargă fără să mai sufere de nicio boală, nici măcar de boala care l-a răpus. Era complet.

Mulțumirea adusă Domnului

În clipa în care mintea este sănătoasă atunci ea dimpreună cu viața contemplativă și cu cea practică Îi fac cină Domnului, adică Îl hrănesc pe Acesta cu frumusețea iubirii lor, cu transformarea înțelegătoare a energiei necreate pe care tot de la Dumnezeu o au. În timp ce Marta, adică viața practică, slujea la masă, Maria, care închipuie viața contemplativă face un gest de o mare smerenie, jertfă și iubire față de Domnul, ungând picioarele Domnului cu mult mir de nard curat foarte scump – vă amintesc că planta care produce nardul crește doar în Himalaya între 3000 și 5000 m. Cu alte cuvinte viața contemplativă dă tot ce are Mântuitorului și îi spală picioarele cu părul capului ei într-un gest de extremă smerenie și supunere când vede mintea înviată. Și trebuie să știți că acolo ajunge omul.

Nu știu dacă știți, în vremea respectivă doar desfrânatele și roabele își aveau părul desfăcut, scos din batic în public și din această cauză acest gest era socotit degradant. În cazul de față, era de o extremă smerenie. Maria, rupându-se de toate cele lumești și dedicându-se total vieții contemplative, a ajuns să trăiască iubirea necesară, a lăsat totul pentru Hristos și numai așa a ajuns să facă acest gest sublim care însă era văzut de către mintea întunecată a lui Iuda ca un gest scandalos din cauza risipei de bani pe care îl implica.

De fapt, mintea întunecată nu vede nimic altceva decât pe sine-și ca idol și interesul propriu aferent. La fel a fost și în cazul fariseilor care s-au hotărât să-l omoare pentru că le era teamă că o să-și piardă puterea politico-religioasă, cu toate că Mântuitorul le spusese oamenilor să asculte de ei, chiar dacă nu trebuia să facă după faptele lor. Fariseilor, având mintea complet întunecată le păsa doar de ei înșiși, și nici măcar nu dădeau preț pe faptul că Mântuitorul a înviat un mort de a 4-a zi care începea să se descompună și l-a făcut complet sănătos. Cu adevărat noaptea minții că numai pe sine se vedeau.

Dacă persoana are dispoziția de ascultare, de luminare, chiar dacă este încă pe planul practic, precum Marta, atunci Mântuitorul o dojenește cu dragoste și o ridică pe un plan superior, spunându-i să lase grijile temporare și nefolositoare și să urmeze exemplul vieții contemplative reprezentate de Maria, viață care este fericită și veșnică.

În clipa în care Domnul îi restaurează mintea omului urmează intrarea Domnului în pacea adâncă, în pacea cea sfântă a inimii, căci așa se tâlcuiește Ierusalim. După curățirea minții vine și curățirea inimii, a dorințelor și a fricilor, a mâniei și a poftei astfel încât omul să redevină complet așa cum l-a creat Dumnezeu de la început. Restaurarea omului vine prin intrarea în inima adâncă și răstignirea sa din dragoste față de toți și de cei care l-au răstignit și bineînțeles față de Dumnezeu. Numai așa se ajunge la Înviere.

Învierea minții. Un exemplu

Cum este învierea minții pentru noi? Să vă dau un caz: era un tânăr de vreo 20 și ceva de ani băgat la închisoare de comuniști. Acolo un preot îi învățase pe de rost Acatistul Maicii Domnului pe care îl rostea neîncetat pentru a rezista la teroarea din închisoare. La un moment dat, chiar la început când a zis „Bucură-te, cea prin care răsare bucuria”, a simțit o bucurie imensă care i-a despicat inima în două și mintea a străbătut prin acea despicătură până în străfundurile inimii sale și de atunci a început să i se zică rugăciunea lui Iisus în inima sa.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem și noi la Învierea noastră!

Amin!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!