Cum devenim monahi – p. Teologos

Urmăriți un material în care se explică cu destule detalii cum se apropie cineva de monahism – dorind să intre în mediul în care cineva poate să se dedice lui Dumnezeu și să devină desăvârșit cu ajutorul Acestuia.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Mulți m-au întrebat dacă sunt buni de monahism, cum să aleagă, cum să devină monahi și altele asemenea. Din cauza asta o să mă adresez în acest cuvânt întâi de toate lor, însă o să încerc să-mi structurez materialul astfel încât să fie de folos pentru toți oamenii pentru că după cum spunea Sf. Ioan Scărarul, lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii.

Ce este monahul

Întâi de toate, trebuie să știm ce este monahul. Monahul este cel care, fiind în trup material petrece în treapta, rânduiala și starea ființelor netrupești. Monahul este cel ce se ține numai în limitele comportamentale și în cuvintele lui Dumnezeu în toate lucrurile sale. Posibil că cineva când aude „limite” se gândește că este ceva restrictiv, încarcerat, însă adevărul este că aceste limite sunt, de fapt, legile naturale ale firii, ordinea neîngustată care ne menține în echilibru și ne aduce pacea în libertatea Duhului și a iubirii. Păcatul este distorsiune, este extremă existențială, este starea împotriva firii. 

Pentru că, din păcate, astăzi lumea nu mai știe ce este normalul, amintim că normalul firii umane este continua autodepășire și îmbunătățire în duh, nu în trup. Apropierea de perfecțiunea personală veșnică, de Dumnezeu și înaintarea pe această cale provin din desprinderea de cele care ne țin înlănțuiți de trup și de lume prin efortul nostru liber. Totdeauna trebuie să ne aducem aminte că aici pe pământ nu avem cetate stătătoare pentru că adevărata noastră civilizație este în Cer. Acolo este casa noastră. Trebuie să ne aducem aminte neîncetat că vom muri și că după aceea va veni judecata și veșnicia. Să nu uităm niciodată că scopul nostru este să aprindem focul iubirii adevărate în inima noastră până murim, a iubirii de Dumnezeu și de Sfinții Săi, să ne asemănăm cu Hristos la judecată și să fim fericiți veșnic. Astfel ne ferim de păcat.

Lupta contra egoismului

Pentru asta trebuie să ne supunem firea unei silințe neîncetate și simțurile unei paze neîntrerupte. Silința vine întâi de toate ca stare împotriva egoismului din noi, a cornului întunecat al lui Adam din noi. Trebuie să ne mustrăm pe noi înșine și să facem ascultare de Dumnezeu prin ceilalți că dacă nu, atunci vom fi condamnați să facem ascultare de omul cel vechi din noi, plin de adicții și dorințe, lucru care duce la autodistrugerea noastră. Această ascultare trebuie să se facă, desigur, și față de porunca directă a fratelui însă și față de ceea ce dorește într-adevăr acesta chiar dacă nu ne-o spune.

De exemplu, dacă știm că fratele nu se odihnește cu ceva, să nu o facem, chiar dacă acesta, din delicatețe, nu ne-o spune direct de fiecare dată. Desigur că asta implică ridicarea mai presus de odihna trupului și de interesele proprii, mai presus de învârtoșarea firii, de tabieturile și obișnuințele proprii care au devenit o a 2-a fire pentru noi. De fapt, monahul este la extrema contrară patimilor în care omul își pierde cu totul libertatea. Monahul este omul devenit liber prin însăși mortificarea sa. 

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a creat cu un amestec de libertate și necesitate însă noi, fiind liberi, ne putem dezvolta fie spre domnia deplină a libertății prin supunerea față de comuniunea perfectă a Persoanelor perfect libere ale Sfintei Treimi, fie spre dominarea noastră deplină de către patimile, egoul nostru, de către dependențele, adicțiile pe care ni le-am dezvoltat în timp. Dacă ne unim cu Dumnezeu ajungem mai presus de îngeri, fiind fii ai lui Dumnezeu după har. Dacă însă suntem pradă patimilor cădem legați sub legea firii, chiar și a firii pătimașe, așa cum e ea după cădere. Ajungem mai prejos decât orice.

Chemarea la monahism

Pentru a scăpa de patimi trebuie să ne retragem din lume adică să ne ferim de bună voie de materie pentru că nu putem rezista la plăcerea pe care o provoacă aceasta și, de asemenea, să ne tăgăduim firea astfel încât să putem dobândi cele mai presus de fire. Trebuie să ne ieșim din zona de confort pentru a înainta.

Sunt mai multe semne că Domnul cheamă pe cineva către monahism. Primul ar fi un acut sentiment de deșertăciune a lumii, că lumea nu rezolvă nimic, că doar Împărăția viitoare este cea care îl rezolvă pe om și că doar Dumnezeu și Sfinții lui sunt cu adevărat importanți pentru salvarea noastră din marasmul existențial în care ne aflăm. Un astfel de om nu urăște atât pe oameni cât lumea ca și ghem întunecat de patimi care se rostogolește peste capacitatea de vedere a minții noastre.

Un alt semn este conștiința păcătoșeniei. Dumnezeu îi insuflă celui care este chemat la monahism un sentiment acut de păcătoșenie, de neîmplinire și îi oferă în conștiința sa monahismul ca fiind soluția unde poate să scape de greutatea acestor păcate pentru că lumea este plină de cauzele de păcătuire, de centrii de plăcere care ne împing spre păcate.

Un ultim semn este dragostea de Dumnezeu care apare în diferite forme: sau ca o flacără care arde în inima tânărului sau ca o sete nestăpânită de a se preocupa mai mult de cele cerești. În orice caz, omul nu mai ține seama de nimic și vine la monahism.

Celelalte semne sunt foarte discutabile că sunt de la Dumnezeu. În orice caz, oricare ar fi cauza, Domnul este milostiv și se poate ca cineva care a ajuns din greșeală la monahism să dea rod bun și mult cu ajutorul lui Dumnezeu. Desigur că se poate și cazul contrar în care cineva care vine pregătit foarte temeinic și în cunoștință de cauză să rateze, de obicei datorită încrederii în sine, a neatenției și a diferitelor forme de plăcere care merg de la lene, amânare și terminând cu forme foarte tenebroase.

Din cauza asta este esențial ca cel care a ieșit din lume să învețe să plângă cu lacrimi fierbinți și înfocate în inima sa și să nu se oprească până când nu-L va vedea pe Iisus că vine la mormântul minții sale și rostogolește piatra care ține această mortăciune în întuneric și îi spune ca lui Lazăr: „Dezlegați-o de patimi și lăsați-o să meargă în lumina fericitei nepătimiri”. Dacă nu facem asta, nu o să avem niciun folos duhovnicesc, chiar dacă socotim că ducem o viață plăcută. 

Tot legat de ieșirea noastră din lume și pornirea pe drumul elitei duhovnicești, este bine să ne amintim și chiar să recitim, ieșirea poporului ales din Egipt și reîntoarcerea lui în Țara Făgăduinței pentru că la fel este și cu noi care acum suntem în Egiptul patimilor lumești, în lumea materială și dorim să ne reîntoarcem de acolo de unde am căzut și chiar mai sus, în Împărăția Cerurilor. Să nu uităm că monahismul are ca scop sfințirea, iar viața de mirean, mântuirea. Sfințirea este nota 8 căci 10 și aproape de 10 sunt Maica Domnului și Sfinții mari, iar mântuirea este nota 5-6. Ca ajungem însă să luăm nota 8 trebuie să trecem prin toate stadiile și din cauza asta avem nevoie de un povățuitor după cum și evreii l-au avut pe Moise.

Conducătorul duhovnicesc

Conducătorul este esențial ca să ne scoată din Egiptul patimilor trupești, materiale prin harul abundent, prin minunile pe care le face, însă aceste minuni – mare atenție! – nu trebuie să fie neapărat depășiri ale legilor naturale ca și în cazul lui Moise – ci întâi de toate comportamentul său duhovnicesc minunat care să strălucească de harul lui Dumnezeu. Spun asta pentru că tânărul trebuie să aibă exemplu de om contemplativ, de om duhovnicesc cu adevărat, pe care să-l urmeze, însă pe de altă parte să nu aibă așteptări exaltate cu minuni, cu fenomene supranaturale la tot pasul pentru că acestea, dacă se întâmplă, cel mai probabil sunt de la vrăjmașul. Pe de altă parte, da, într-adevăr trebuie să vedem toată creația ca pe o minune, mai ales persoanele, însă fără să ne exaltăm, ci să ne păstrăm realismul, smerenia și zelul.

Perioada de novice

Trebuie să știm că acest har care este abundent la începători, ține de obicei 3-4 ani după care harul se retrage.

În acești ani trebuie să fim atenți să facem ascultare, să avem zel și renunțare la egoismul nostru. Să fim atenți să nu fim leneși și să nu ne dedăm la plăceri, la vorbiri deșarte și la glume fără sens. Pentru asta este nevoie de conducător duhovnicesc și de obște care să-l susțină pe novice. În clipa în care cineva se hotărăște să vină la monahism ar fi bine să caute obștea și mai ales starețul cu care se potrivește, cu care se odihnește și mai ales pe care poate el să-i odihnească pe ei. Pentru asta trebuie să meargă într-o mănăstire și să stea acolo o perioadă de timp fără obligații și să intre în programul de ascultări și să vadă dacă este pentru monahism și dacă se potrivește în mediul respectiv. În timp se va vedea dacă novicele este de monahism sau dacă nu este.

De asemenea, se va vedea dacă este pentru monahism și dacă este pentru obștea de acolo sau nu. În orice caz novicele trebuie să fie atent ca să nu schimbe prea multe așezăminte monahale pentru că răsadul răsădit de multe ori nu prinde rădăcini adânci. Asta este valabil și pentru cei care doresc să se căsătorească. Să nu caute foarte mult că până la urmă rămâne fără. Omul trebuie să caute acolo unde vede că își vindecă patimile, bolile duhovnicești – chiar dacă doare. Desigur că pentru asta este nevoie de ascultare, răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii. Novicele trebuie să aibă curaj, smerenie și discernământ.

În cei 3-4 ani nu trebuie să piardă timpul, ci să se umple de fapte bune, în special prin ascultare ca și expresie a dragostei. În acești ani în care este mare lumina harului, trebuie să ne aprindem și noi luminița harului nostru, să zic așa, astfel încât în clipa în care harul cel mare se retrage să rămânem cu luminița noastră. Harul totdeauna este un dar al lui Dumnezeu, însă există totuși o deosebire între harul începătorilor care este total în dar și harul, energia necreată pe care o dobândește cineva ca dar în urma nevoințelor sale.

Perioada retragerii harului

După ce harul se retrage, patimile încep iarăși să-și arate prezența. Începe să facă neascultare, să creadă în gândurile sale, să se bazeze pe experiența pe care crede că o are, să se îndrepte către plăceri și să își urmărească voia proprie. Este foarte important ca în această perioadă tânărul să se mustre pe sine și să facă ascultare fără să-și asculte logica. Dacă nu este atent, acest lucru devine din ce în ce mai greu pentru că el capătă o anumită încredere în sine care sub aparența unui fals sentiment de securitate îl împinge în mocirlă. Trebuie să facă toate lucrurile cu binecuvântare și se spovedească regulat astfel încât să-și corecteze traseul de noapte spirituală pe baza sfaturilor din turnul de control duhovnicesc.

Când mărșăluiește prin deșertul întunecos al lipsei de har, luptându-se cu patimile, trebuie să aibă întâi de toate ascultare pentru că vizibilitatea sa este foarte redusă comparativ cu a conducătorului duhovnicesc care le vede pe toate de deasupra, având luminarea harului și experiența vieții. Astfel se vor evita ispitele provocate de lipsa de experiență a novicelui. Principala sursă de ispite nu este, însă, lipsa de experiență, ci lipsa binecuvântării.

Ascultarea și cârtirea

Atunci când un novice face neascultare, adică ceva fără binecuvântare, împotriva a aceea ce zice superiorul, atunci diavolul capătă drepturi să facă ispite. Am spus superior și nu stareț pentru că în obștile mai mari starețul nu știe în detaliu ce se întâmplă la o ascultare mai complexă și atunci ucenicul trebuie să asculte de părintele care este primul la ascultarea respectivă. De exemplu, un frate care este la bucătărie trebuie să facă ascultare de bucătarul șef și să nu spună că trebuie să-i spună direct starețul tot ceea ce trebuie să facă și că dacă starețul nu i-a spus, el nu face. Astea sunt viclenii ale ucenicului ca să-și protejeze voia proprie. Și de multe ori, și lenea.

Dincolo de asta, ascultarea îi aduce începătorului lipsa de griji care este atât de necesară pentru concentrarea pe viața duhovnicească interioară, viață pentru care, de fapt, a și venit tânărul în lume și, cu atât mai mult, la monahism. Deci noi nu ne-am născut ca să avem griji, ci ne-am născut să fim fără de grijă ca să ne îndreptăm către Dumnezeu. Cu atât mai mult la monahism.

Este foarte important însă ca ascultarea să se facă fără cârtire și fără întârziere. Cu cât mai mult întârziem nejustificat cu atât mai mult harul pe care ar trebui să-l primim pentru ascultare scade. Cu cât mai mult cârtim, harul scade și mai mult. Dacă vom cârti atunci omul se obișnuiește astfel și devine un fel de Gigi Contra care are de comentat la absolut orice și se chinuie și pe sineși și pe ceilalți.

Din cauza asta în Sf. Munte se spune că începătorul trebuie să știe doar două expresii „Vă rog să mă iertați!” și „Să fie binecuvântat!”. De fapt, unul din semnele cele mai evidente că cineva are probleme duhovnicești este că nu este în stare să-și ceară iertare și mai ales să se încline în fața celuilalt. Se ajunge până acolo încât îi spui celuilalt să zică „Te rog să mă ierți!” și celălalt are atâta energie demonică încât nici măcar nu poate să spună, nici măcar de fațadă, fraților, chiar dacă știe că a greșit flagrant. Am mai văzut astfel de cazuri și mă minunam.

Un caz despre lipsa de smerenie

La un moment dat, era un părinte în vârstă și un frate care greșise grav și părintele i-a spus „trebuie să spui <Te rog să mă ierți!>” și tânărul efectiv nu putea, ci doar zâmbea. În alt caz, un tânăr era mâhnit că starețul îi făcuse observație pentru o greșeală pe care o făcuse față de un alt părinte. Starețul îi spunea „Zii <Te rog să mă ierți!>” – nimic. „Zii <TE ROG să mă ierți!>” – într-un final zice tânărul scrâșnind din dinți „Te rog să mă ierți!”. Asta e energie demonică mare. 

Dumnezeu ne-a dat timpul ca să învățăm să iubim, ca să spargem cornul de piatră al inimii noastre și să avem o inimă pufoasă, ca să avem flexibilitatea smereniei. De fapt, în această flexibilitate se vede cât de duhovnicesc este un om.

Un exemplu despre ascultare

La un moment dat era un stareț athonit cunoscut în Grecia care s-a dus la metocul mănăstirii de care aparținea și făcea acolo lucrare de misiune, ajutând foarte multă lume. La un moment dat, însă, Sf. Porfirie îi trimite mesaj prin cineva și-i zice: „Știi, faci foarte bine ce faci, însă întoarce-te la mănăstirea ta pentru că obștea și egumenul are nevoie de tine!”. Atunci părintele a zis: „A! A zis părintele Porfirie asta? Să fie binecuvântat!” S-a sculat și s-a întors la mănăstire chiar în clipa aceea, fără ezitare.

Asta arată un om cu adevărat liber, un om total flexibil, total viu prin ascultarea sa. Asta se întâmplă prin ascultarea oarbă, fără discernământ care îl deschide pe ucenic în fața persoanei celui mai experimentat decât el și astfel începătorul se împărtășește din bogăția vieții celui mai avansat.

Așa dobândim pacea pentru că dacă suntem trași la răspundere de oameni sau de Dumnezeu putem să zicem „Cutare mi-a dat poruncă!”. Așa suntem acoperiți și avem liniște în conștiință în măsura în care am făcut ascultarea dată de cel validat de Dumnezeu. Așa se distruge încrederea în sine pentru că avem încrederea în celălalt care ne-a dat porunca și așa se dobândește smerenia pentru că orice reușită am avea vom spune că este datorită binecuvântării și a ascultării față de cel care ne-a dat porunca. El este capul, noi suntem doar mâinile. În clipa în care un trup reușește ceva, slava este a capului și nu a mâinilor. La fel și în cazul trupului duhovnicesc în care toți suntem mădulare unii altora.

Refacere lui Adam cel global și ascultarea cu iubire

Prin ascultare se reface trupul tainic al lui Adam cel global, trupul tainic al Bisericii al cărei cap este Hristos pentru că prin ascultare reintră în noi șuvoiul energiei necreate a lui Dumnezeu. Asta se întâmplă pentru că ascultarea este iubirea întrupată după cum Hristos este întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, iar iubirea este expresia principală a energiei necreate a lui Dumnezeu în cotidian. Astfel ne unim cu Dumnezeu și prin Acesta cu toți, cu toate mădularele lui Adam cel global, cu toate celelalte persoane.

Dacă însă tânărul nu ascultă sau ascultă doar de fațadă atunci el se rupe de trupul numit Biserica lui Hristos pentru că el de fapt nu iubește, ci doar dorește să se aibă bine cu starețul pe care îl vede mai degrabă ca pe un factor de putere, ca pe cineva capabil de pedeapsă decât ca pe un părinte iubitor. Atunci apare ascunderea după cum s-a ascuns și Adam în grădina paradisului după ce a căzut. Ascunderea poate să capete diferite forme începând de la neinformare și denaturarea adevărului mergând până la minciună frontală sau mustrarea celor care spun adevărul. „Că de ce i-ai spus la stareț așa?” Ferească Dumnezeu! Trebuie să ne smerim și să ne deschidem cu simplitate de copil față de cei pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră. Ascultarea cu discernământ trebuie să înceapă abia după 15 ani de mănăstire, după cum spune Sf. Efrem Katunakiotul.

Evoluția monahului

E nevoie de timp ca omul să se transforme, să se desprindă de lume și să ajungă, cu darul lui Dumnezeu, mai aproape de iluminare, mai aproape de tărâmurile de graniță din Țara Făgăduinței. Pentru asta avem nevoie de program duhovnicesc constant și să fim foarte atenți la slujbe și la pravila de rugăciune personală. Acestea trebuie să fie pe primul plan și nu putem să ieșim din programul nostru fără numai cu binecuvântarea directă a conducătorului duhovnicesc. Dacă ascetul nu își face pravila atunci decade în starea de mare morsă mofturoasă, se asfaltează și devine foarte dur și acru chiar dacă e posibil ca la prima vedere să fie dulceag și binevoitor.

Pentru că nu mai are poarta inimii deschisă către Cer, nu mai are seninătarea și delicatețea lui Dumnezeu, chiar dacă poate să pară un mare teolog sau un mare muncitor, el este trist, este acru. Chiar de multe ori, fratele care suferă de akedie, dorește să muncească și este foarte harnic în timpul rugăciunii, însă îl apucă dorul crunt după rugăciune în clipa în care trebuie să muncească ceva care nu dorește. Tot timpul este nemulțumit și încearcă să evite situația de fapt pentru că înăuntrul lui are tensiune din cauza asta plecării harului. Dacă însă este atent la program și la ascultare atunci toate acestea se nivelează. 

Pravila

Să nu credeți că tema pravilei zilnice este una mică. Din contră! Să vă dau un caz: p. Efrem din Arizona avea un ucenic care nu își făcea pravila. După multe sfătuiri și mustrări, când a văzut că ucenicul nu se conformează, p. Efrem a recurs la o măsură extremă: s-a întins pe burtă pe jos pe pragul bisericii și a dat poruncă tuturor ca în clipa în care ies din biserică să-l calce pentru că el nu este în stare să-și determine ucenicul să-și facă pravila zilnică de rugăciune. Smerenia aceasta extremă a trezit într-un final pe ucenicul său.

De fapt, vedem că și Dumnezeu a făcut la fel: dacă oamenii nu s-au trezit prin înțelepciunea învățăturii dumnezeiești, s-au emoționat prin nebunia Crucii. La fel și toți ucenicii și conducătorii duhovnicești mai ales trebuie să știe că trebuie să urmeze drumul Crucii pentru că numai așa vine Învierea.

Crucea

Dacă ar ști tinerii ce îi așteaptă pe drumul Crucii nimeni nu ar mai porni pe acesta. Dacă însă ar ști ce îi așteaptă după Cruce, toată lumea ar porni pe acest drum. De fapt, nu există alt drum care să ne satisfacă dorința de victorie, dorința de împlinire, fără numai drumul Învierii prin Cruce. Orice altceva ne va aplatiza, ne va asfalta și ne vom chinui veșnic în singurătatea ratării noastre existențiale absolute. Totul este să ne luptăm cu acrivie ca să învingem. Curaj, fraților!

Adevărata victorie vine nu prin învingerea tuturor celorlalți, ci prin învingerea noastră înșine. Din cauza asta, principalul nostru dușman nu sunt ceilalți. Suntem noi înșine, păcatul din noi, dorința noastră de plăcere, de moleșeală, logica noastră căzută, gândirea noastră lumească. Când Sf. Ioan Gură de Aur era prigonit de împărăteasă și de toată curtea, prietenii îi spuneau „Vezi că vrea să te execute, vrea să-ți facă rău!” la care Sfântul a răspuns că „Nimeni nu poate să-i facă rău lui Ioan fără numai Ioan”.

Dacă omul este cu Dumnezeu atunci devine atotputernic pentru că se împărtășește de atotputernicia Domnului, dacă însă omul este înșelat și atras către plăceri, moleșeală, băltire sau, și mai rău, către lume – către oamenii care îl trag în jos, departe de Dumnezeu, mai ales dacă acești oameni sunt din familia sa sau prieteni apropiați, atunci omul se pierde. În clipa în care omul merge la casa sa, fie că este familie, fie că este mănăstire – adică se căsătorește sau merge la monahism – el trebuie să lase pe tatăl său și pe mama sa, după cuvântul Domnului și asta nu ca o lipsă de respect, ci ca o ridicare pe un nivel existențial superior de unde va ajuta pe toți prin virtutea și rugăciunea sa. 

Îl vezi că nu se mai interesează de slujbe, nu-L mai iubește pe Hristos, deschide foarte ușor gura ca să discute vrute și nevrute mai ales cu oamenii lumești, atunci e o mare problemă.  El trebuie să avanseze în fiecare zi câte puțin către Țara Făgăduinței. Dacă nu face asta și duce o viață în derivă și se întoarce în Egiptul patimilor materiale, trebuie să îl plângi pe acest novice.

Obștea

Pentru începător este bine să fie la început într-o mănăstire de obște unde sunt mai mulți, se pot susține între ei și este mai ușor, statistic vorbind, să existe un părinte duhovnicesc care să-l ajute. Evident că este foarte important ca să nu fie încărcat cu multe griji care să-i împrăștie mintea și să-i dea încredere în sine pentru că asta este distructiv pentru sufletul său. Din cauza asta să vadă care este obștea care i se potrivește ca duh pentru că trebuie să existe o simbioză pentru toată viața.

Desigur că la pustie este contraindicat pentru cel care intră în viața monahală pentru că este plin de patimi. Începătorul trebuie să învețe întâi ascultarea, importanța rugăciunii, programul și gustul harului ca să poată să meargă la pustie. Asta se face numai cu binecuvântare și, de regulă, după mulți ani de ascultare în mănăstire. Dacă nu face ascultare și nu moștenește har, atunci nu are cu ce se hrăni sufletește și nu are ce să transmită mai departe.

Gândul la moarte

Toți trebuie să ne aducem aminte că o să murim și că o să fim judecați, după care ne așteaptă veșnicia. Dumnezeu ne-a dat timp astfel încât să putem să aprindem pe altarul inimii noastre focul iubirii dumnezeiești și prin intermediul acestei lumini iubitoare să iubim cu adevărat și celelalte persoane. Aceasta este mântuirea pe care toți o căutăm, mântuire care trebuie să înceapă să mijească încă de aici de pe pământ. Mântuirea nu este că te lupți o viață și când mori te faci bine. Nu e așa! Este vorba de un proces terapeutic gradual de vindecare a sufletului și pentru asta este nevoie de curaj, răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii.

Trebuie să avem mult curaj pentru că Împăratul Ceresc și Mirele ne-a chemat la nunta Lui cu noi toți pentru că Biserica este mireasa Lui. Să nu ne deznădăjduim în clipa în care facem o greșeală pentru că iadul nu este rezultatul greșelii. Iadul este rezultatul nepocăinței care vine prin descurajare, tristețe, deznădejde.

Fără deznădejde sau descurajare!

Nu există absolut niciun motiv pentru deznădejde pentru că Dumnezeu îi îngroapă în cetate pe cei care au murit pe drum. Noi trebuie doar să facem ceea ce depinde de noi și atunci și Dumnezeu va face ceea ce depinde de El. Să nu ne descurajăm dacă vedem că timpul trece și nu avansăm pentru că am spus că ne aflăm prin deșertul Arabiei ca israeliții către Țara Făgăduinței. E nevoie de răbdare.

Țin minte la un moment dat că am văzut un frate care tocmai venise în mănăstire că era foarte supărat. L-am întrebat ce are și mi-a spus că au trecut aproape 3 luni și nu a avut nicio experiență mare a harului până atunci. Am fost gata să râd, însă mi-am înăbușit zâmbetul din respect față de tânărul frățior. Este nevoie de mult timp, însă să nu ne fie frică pentru că Domnul ne mângâie pe drumul nostru dacă noi suntem atenți să ne facem cele care depind de noi.

Desigur că diavolul luptă la baionetă să ne separe întâi de toate de conducătorul duhovnicesc și mai apoi de frați care ne pot ajuta ca să ne termine. Pentru asta ne separă. Nu trebuie să primim niciun fel de gânduri, mai ales împotriva conducătorului duhovnicesc pentru că aceste gânduri sunt mortale. Chiar dacă l-am vedea că face greșeli frontale, nu trebuie să-l judecăm pentru că dacă ne separăm de medicul nostru de suflet atunci rămânem nevindecați și ne chinuim. Să nu uităm că medicina nu se neagă pentru că există unul sau mai mulți medici bolnavi. Trebuie și ei să-și ia pastilele, nu numai să administreze rețete. Este adevărat că astăzi, în general, medicii de suflet sunt relativ buni, adică există preoți buni chiar dacă, ca totdeauna, pot să fie și mai buni. Să avem grijă să minimizăm schimbările pentru că răsadul mutat ușor din loc în loc nu prinde rădăcini și se usucă. Să ne mutăm numai cu binecuvântare și cu descoperire de la Dumnezeu prin oamenii validați de Acesta.

Este foarte important să avem credință în Dumnezeu pentru că dacă nu avem credință toate cad și omul începe să facă cu nervii pentru că vede că nu va reuși în această viață și nici în cea viitoare.

Dacă însă omul crede simplu, hotărât și concret în Hristos cel înviat atunci va birui toate, va birui până și moartea dacă va face faptele credinței în Cruce și în Înviere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să rămâneți cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!