Crucea: scară către Cer – p. Teologos

Urmăriți un material în care vorbim despre ceea ce este Crucea pentru omul contemporan în raport cu scopul său.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere. De  ce a murit Hristos pe cruce?

Nu știu dacă ne întrebăm destul de des de ce Hristos a murit pe Cruce. Motivul pentru care evreii au vrut asta a fost ura lor maximă, ura lor nețărmurită relativ la iubirea lui Hristos. Asta se vede din faptul că ei știau că moartea pe Cruce este cea mai crâncenă pedeapsă, cea mai grea moarte pentru că era singura moarte care implica blestem, după cum se zice în Vechiul Testament că blestemat este tot cel care este spânzurat pe lemn.

Această ură provine din faptul că ei s-au făcut cu totul trup și au îmbrățișat iubirea de sine și astfel devin robi ai slavei deșarte. Astfel se autoîndumnezeiesc și devin foarte duri și simultan foarte fragili pentru că autoidolatrizarea este cea mai mare minciună existențială din viața omului. De fapt, din cauza asta diavolul este tatăl minciunii pentru că se crede pe sine asemenea lui Dumnezeu și încearcă să-i facă și pe oameni să se creadă asemenea, folosindu-se de faptul că Dumnezeu într-adevăr ne-a creat pentru ajungerea la îndumnezeire prin unirea cu El. Diavolul a ales însă calea singurătății și îi împinge și pe ceilalți pe aceeași cale a chinului. 

Clevetirea este diavolească

În acest chin, diavolul și cei asemenea lui se topesc de invidie și privind cu amărăciune la faptele bune ale celorlalți, bârfesc cele bune ca și când ar fi rele și roade ale rătăcirii. De fapt, cuvântul „diavol” este o descriere de comportament, nu o descriere de specie. „Διαβάλλω” în limba greacă înseamnă „a cleveti”, „a băga râcă”, „a calomnia” – Iago din Othello de Shakespeare este bun exemplu pentru acest comportament.

Astfel de oameni nu primesc şi nu cred nici cele ale Duhului şi nu pot vedea sau cunoaşte nici pe Dumnezeu, din pricina puţinei lor credinţe. Unii ca aceştia, după orbirea şi puţina lor credinţă, vor auzi cu dreptate pe Domnul că nu-i știe. Dumnezeu este unic și nu poate să apară alt dumnezeu prin sine. Prin însingurare devenim neștiuți și neștiutori. Ne îndumnezeim numai prin părtășia la energia necreată a Dumnezeului cel adevărat.

Atitudinea de fariseu vs deschiderea în fața lui Dumnezeu

Pentru că fariseii erau convinși că îl știu pe Dumnezeu cel adevărat, nu au putut să-L accepte atunci când Acesta a venit într-adevăr în viața lor. Este un lucru groaznic să-și dedice cineva viața pentru găsirea perfecțiunii lui Dumnezeu, pentru studiul lui Dumnezeu și pentru împlinirea legii Sale și să nu-L recunoască atunci când Acesta îi apare în față.

Asta vine din mândrie: omul crede că știe sigur cum stau lucrurile și nu mai are flexibilitatea smereniei ca să se încovoaie sub evidența adevărului. Din cauza asta omul devine fragil, casant. Oamenii se frâng nu pentru că sunt moi, ci pentru că sunt prea duri pentru prea mult timp. 

Trebuie să avem dispoziția de ascultare și să credem în cei care sunt validați de Dumnezeu ca să ne povățuiască. După aceea, dacă îi deschide Dumnezeu calea, trebuie să-i învețe cu smerenie pe ceilalți din puținul pe care îl știe și să înmulțească fără pizmă talantul în cei ce-l primesc cu credință. Dacă însă omul nu crede în cele pe care nu le știe și despre care este învățat dintr-o sursă validată de Dumnezeu și disprețuiește pe cele pe care nu le cunoaşte şi îi învaţă pe alţii cele pe care nu le-a învăţat el însuşi, pizmuind, desigur, pe cei ce le învaţă cu fapta, atunci partea lui va fi – fără îndoială, cu cei ce au mult venin – încrâncenare și amărăciune. E paradoxal acest lucru pentru că omul se îndreaptă spre păcat atras fiind de plăcerea păcatului, însă dă peste durere existențială. În cazul păcatului plăcerea este o himeră, o reacție chimică în sistemul nervos în timp ce durerea este un cuțit real în inimă. În cazul virtuții durerea este pe dinafară în timp ce în inimă strălucește bucuria cea adâncă, cea adevărată care vine de la Dumnezeu.

Noi trebuie să ne pregătim în fiecare zi astfel încât să creștem în noi căldura luminii iubitoare a lui Dumnezeu până când reacția în lanț a acestei iubiri se pornește și explodează ca o bombă nucleară transformându-ne în stele duhovnicești care, după moarte, ne vom transforma în super-nove umplând tot universul de lumina iubirii noastre. Dacă nu vom reuși să pornim această reacție de jertfă, adică de fisiune a egoismului nostru, nu vom avea energia necesară să contracarăm răceala și întunericul extrem al vidului cosmic.

Atunci, avem două căi de autodistrugere. Prima variantă este că ne vom transforma în niște asteroizi minusculi, morți, reci și întunecați, condamnați să rătăcim în singurătatea veșnică la care ne auto-condamnăm, de fapt, prin lipsa noastră de iubire. A doua cale, care este și mai nefericită apare atunci când lipsa noastră de iubire este și mai mare, adică dacă cineva este atât de concentrat pe sine, atât de iubitor de sine încât nu mai dorește să dea nimic, absolut nimic către ceilalți și astfel se prăbușește în sineși, în gaura neagră a egoismului propriu, în străfundurile pământului din care este făcut, chinuindu-se pe sineși și pe ceilalți, sugându-și propria existență și încercând să o sugă, să o acapareze și pe a tuturor din jur. E ca o gaură neagră.

Crucea înseamnă deschidere

Crucea este deschiderea din concentrarea pe noi înșine, din egoismul nostru. Deschiderea către cât mai mulți, către toată omenirea, către Adam cel global, deschiderea într-o îmbrățișare mare cât universul, prin asumarea cuprinzătoare a durerii provocate din această reorientare a nucleului nostru existențial, înseamnă crucea prin care se ajunge la înviere. Adică scăparea din distorsiune. Hristos desigur că nu a fost distorsionat. De fapt, El a fost omul perfect, a fost Dumnezeu întrupat, însă Domnul a comunicat și și-a asumat toată distorsiunea, tot păcatul omenirii de la primul Adam până la ultimul Adam.

Adam cel spart…

Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, ca o singură entitate în multe persoane de două genuri: masculin și feminin – după cum și Dumnezeu este o singură entitate în trei persoane. Căderea omului constă în spargerea lui Adam în indivizii constituenți prin plecarea din noi a harului, adică a energiei necreate care are ca expresie plenară în cotidian iubirea. Noi astăzi ne chinuim în ura și singurătatea apărută în noi din cauza plecării energiei necreate iubitoare a lui Dumnezeu.

În starea de cădere, omul mai păstrează doar o slabă urmă a acestei energii care îi conferă o existență în rețea. Acum suntem ca mădularele unui trup zdrelit sau ca și nodurile unui năvod, ale unei plase de pescuit. Când Dumnezeu S-a făcut om, a pompat iarăși prin firele acestui năvod, prin venele acestui trup zdrelit, sângele iubirii Sale, sângele harului. În măsura în care cineva a avut deschise aceste artere sufletești, a primit mai mult sau mai puțin lumina iubirii lui Dumnezeu și a început să vieze mai mult sau mai puțin ca mădular al lui Adam. Această viață dă o bucurie de nedescris oamenilor, accederea la un plan existențial cu totul superior comparativ cu cei care iubesc mai puțin. Totdeauna cel care iubește mai mult e mai mare.

Un caz despre rugăciune

Să vă dau un caz. Cineva s-a dus la un bătrân și l-a întrebat: Părinte, învață-mă cea mai puternică rugăciune! La care bătrânul, zâmbind, i-a spus că doi oameni erau pe o insulă pustie fără niciun ajutor și au zis să se roage la Dumnezeu cât pot de bine și de puternic. La început evident că s-au rugat pentru mâncare și Dumnezeu i-a trimis unuia mâncare din belșug, iar celuilalt nimic. După care s-au rugat să găsească adăpost și unul a găsit o peșteră confortabilă, iar celălalt nimic. Când au văzut că merge treaba s-au rugat să plece de pe insulă și primul a găsit o barcă, iar celălalt nimic. Când cel care a găsit barca a vrut să urce în ea și să plece, s-a gândit că prietenul său se află în aceeași nenorocire și a decis să-l ia cu el. Când au plecat, cel dintâi l-a întrebat pe celălalt: „De ce, indiferent ce i-am cerut lui Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat, dar ție nu?” la care celălalt a răspuns „Să știi că Dumnezeu mi-a dat tot ce i-am cerut pentru că eu încontinuu mă rugam doar un singur lucru: Să te ajute pe tine!”.

Fraților să știți că aceasta este rugăciunea cea mai puternică: cea care se face pentru aproapele din iubire pentru că iubirea este nedreptate în favoarea persoanei iubite.

Dumnezeu după dreptate trebuia să ne lase să murim, adică să ne chinuim veșnic, pentru că plata păcatului este moartea. Cu toate acestea, Dumnezeu, nedrept fiind în favoarea noastră, a murit pentru noi în cel mai cumplit mod, astfel încât noi să putem să depășim moartea, dacă dorim să ne unim cu El care a trecut prin moarte către viață, depășind moartea.

Păcatul este despărțirea de Dumnezeu

Păcatul este despărțirea voii noastre de voia lui Dumnezeu și, prin asta, despărțirea noastră de Dumnezeu, dătătorul de viață. Noi nu avem existența de la noi înșine, ci de la Dumnezeu. Moartea este despărțire. Despărțirea omului de Dumnezeu. Și ca efect a acesteia este despărțirea indivizilor între ei și despărțirea omului în sine-și până la despărțirea în elementele constituente: suflet și trup.

Omul și harul

Vedeți că unii Sfinți Părinți spun că omul este format din trei părți, iar alții din două. Ambele grupări au dreptate și este bine să explicăm puțin aici pentru că se leagă de discuția noastră. Primul grup spune că omul este format din suflet și trup, iar al doilea grup spune că este format din trup, suflet și duh. Duhul la care se referă acești părinți este harul Duhului Sfânt care se sălășluiește în cea mai fină, cea mai înaltă parte a sufletului – adică în minte. Fiind energia necreată a lui Dumnezeu este și nu este a noastră. Pe de-o parte este a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte Acesta ne-a dat-o în dar. Căderea omului, păcatul, despărțirea de Dumnezeu constă exact în plecarea harului luminător, unificator și sfințitor al Duhului Sfânt. Harul pleacă pentru că ne respectă libertatea de alegere, iar noi am ales singurătatea, egoismul, dorința de a ajunge dumnezei prin noi înșine, fără ajutorul lui Dumnezeu – cea mai mare înșelare din istorie.

Dacă harul pleacă atunci toate se dezintegrează, pentru că harul cel iubitor ține toate unite, fiecare în specificitatea sa. Dumnezeu fiind iubitor, chiar în clipa în care oamenii se depărtează, îi caută pentru că știe că oamenii se chinuie și suferă de foamea după har, după modul corect de a fi.

Oamenii însă sunt foarte încrezători în ei înșiși și asta îi face foarte duri, radicali, incapabili să iubească orice, mai ales, alte persoane. Ei cred că iubesc doar pe cei care sunt de acord cu ei, când, de fapt, aceasta este o expresie a egoismului lor, pentru că ei se iubesc pe sineși în celălalt. Această incapacitate de iubire adevărată în bula sa cognitivă îl face pe om rece ca gheața, incapabil de căldura iubirii și de flexibilitatea smereniei. Cine dorește să se atingă de el îi simte din plin această răceală. Această distorsiune temperamentală face parte din Crucea ambilor pentru că prin Cruce înțelegem drumul plin de durere care duce către Înviere. E nevoie de timp, constanță, rugăciune și simplitatea nădejdii în topirea gheții din relațiile interpersonale. Este de asemenea, nevoie de căldură din partea noastră. Noi să fim primii care să spunem „Te rog să mă ierți!” pentru că totdeauna cel care iubește mai mult e mai mare.

Cel care sparge gheața are cunună de la Domnul Slavei Răstignit, chiar dacă poate fi batjocorit de către cei din jur care nu știu taina Crucii. De fapt, dacă facem o faptă bună și nu avem o ispită după, atunci să știm că nu am făcut-o cum trebuie.

Drumul Crucii

Trebuie să ne asumăm că trebuie să trecem prin drumul Crucii și să nu-l evităm pentru că dacă încercăm să evităm Crucea, durerea de dragul plăcerilor atunci ne vom face Crucea și mai grea. Este evident acest lucru dacă ne gândim la legea duhovnicească în care orice plăcere nepocăită atrage după sine durerea analoagă. Este mult mai bine să ne asumăm și să răbdăm cu rugăciune și simplitatea nădejdii necazul care ne-a ajuns ca fiind al nostru fără să ne întrebăm prea mult de ce. Anxietatea nu rezolvă nimic – din contră crește greutatea pentru că anxietatea provine de regulă din slava deșartă, din stima de sine care, de fapt, se bazează pe credința în sineși și necredința în Dumnezeu.

Dacă ratăm să ne suim pe Cruce, ne ratăm decolarea către cer. Să nu credem că dacă ne menținem în zona noastră de confort și mergem pe cărarea cea largă a plăcerilor o să ajungem bine. Nuo să ajungem. Cine dorește să-și salveze sufletul folosind logica hedonistă a acestei lumi și-l va pierde în smoala pseudo-plăcerilor lumești. Dacă mergem pe cărarea largă vom ajunge să ne căpătuim, însă acest capăt în care ne oprim avansul este pierzarea. Omul își pierde sufletul în sensul că își pierde total libertatea și nu își mai controlează sufletul care este tras și îmbucățit în toate direcțiile de forțele de atracție ale plăcerilor, ale patimilor, ale adicțiilor care au devenit și devin din ce în ce mai puternice odată cu trecerea timpului. Și odată cu dispariția timpului, adică după moarte, omul se înțepenește.

Despre patimi și voia lui Dumnezeu

Aceste patimi pot să fie dintre cele mai grosiere și apărute demult în istorie cum ar fi tutunul, alcoolul și patimile trupești după fire și împotriva firii sau patimi mai noi cum ar fi dependența de ecrane, de jocuri electronice și noile substanțe psihoactive care există astăzi. La baza tuturor acestora este desigur plăcerea de bază, adică facerea voii proprii care dacă este diferită de voia lui Dumnezeu generează chin și în persoana respectivă și în cei din jur care sunt legați de aceasta.

Această distorsiune este parte a Crucii și este provocată de ieșirea din modul corect de a fi, adică din voia lui Dumnezeu. Din cauza asta spune Domnul că cel care dorește să-și salveze sufletul și-l va pierde și cel care își va pierde sufletul pentru El îl va afla.

Desigur că atunci când Domnul spune că trebuie să ne pierdem sufletul pentru El înseamnă că trebuie să ne lăsăm total în voia Sa, să nu ne mai împotrivim la ceea ce știm că este voia lui Dumnezeu, chiar dacă această voie ne provoacă durere pentru că este împotriva adicțiilor noastre. Să ne lepădăm de sinea noastră, adică de cumulul de adicții și de dorințe, chiar dacă lepădarea provoacă durere. Trebuie să ne lepădăm de omul vechi pentru a înflori omul nou. Dacă acceptăm și ne asumăm această durere, atunci trecând prin ea, vom ajunge dincolo de ea adică la eliberarea de adicții și deci la libertatea sufletului. Cu alte cuvinte ne vom afla sufletul din nou, după cum spune Domnul. 

Durerea. Exemple de sfinți

Totdeauna ieșirea din patimi, din adicții, din dependențe presupune durerea pentru că orice distorsiune care este provocată cu dorința de plăcere trebuie readusă la normalul firii prin durerea analoagă.

După cum vedem, prima mare cauză a durerilor sunt păcatele și strâns legată de asta este și comuniunea Sfinților prin iubire la păcatele altora. Dincolo de exemplul Domnului, țin minte pe Sf. Nectarie și mai ales pe Sf. Porfirie care se rugau lui Dumnezeu să le dea o boală ca să sufere pentru lume.

Chiar Sf. Porfirie se ruga ca să aibă cancer și i-a dat Dumnezeu. La un moment dat, Sf. Porfirie devenise un sac de boli. Era un morman de pături care și orbise pe de-asupra. Cu toate acestea era Dumnezeu pe pământ și știa toate. La un moment dat, Sfântul care era foarte bolnav, era undeva pe un balcon la aer cu un ucenic care îl îngrijea. Era un apus de Soare foarte frumos și ucenicul îi spune, „Uitați, părinte, ce apus de Soare frumos!”. Dar bătrânul era orb, săracul. Dându-și seama că făcuse o gafă, zice ucenicul: „Părinte, vă rog să mă iertați!”. La care Sfântul îi răspunde: „Vrei să-ți spun unde există bancuri de pești de aici și până în Creta?”. Sfântul vedea absolut tot pentru că cu cât mai mare Crucea cu atât mai mare și Învierea.

De fapt, din cauza asta se nevoiau toți Sfinții Părinți: vedeau că învierea care mijea înăuntrul lor vine și crește prin Cruce, prin asceză. Vedeau că prin asceză, răceala iadului înghețat se topește și începe să curgă apa dătătoare de viață și bucurie a harului, la început un firicel, iar mai apoi din ce în ce mai mult până când se face un șuvoi care ne umple toată existența de lumina și căldura iubirii Celui răstignit. Atunci omul trăiește o mângâiere cu mult mai mare decât orice plăcere trupească chiar în mijlocul durerii inexprimabile din inima sa. Toți trebuie să ne înduhovnicim și nimic nu este mai depărtat de duhul ca trupul păcatului pe care trebuie să-l înmuiem până la supunerea totală sub raționalitatea iubitoare a duhului. Numai Crucea aduce mângâierea adevărată pentru că numai așa omul se regăsește pe sine, își va găsi sufletul – după cum spune Domnul. 

Sărbătoarea Crucii

Vedeți că Duhul cel Sfânt care însuflețește Biserica a pus sărbătoarea Sfintei Cruci la mijlocul Postului Mare pentru ca să fie odihnă și mângâiere pe drumul către Înviere. De fapt, Crucea este scara noastră către Cer. Noi credem că tot ceea ce strălucește este aur și dorim să cumpărăm Scara către Cer de la magazin. Duhovnicia vine însă prin jertfă, prin dreptate, prin verticalitate și opunere în fața plăcerilor care ne inundă. Omul nu poate să stea vertical dacă nu este țintuit pe Cruce, omul nu se poate desprinde de pământul păcătos dacă nu se ridică pe Cruce. Este singurul aparat de zbor către Cer. Singura Scară către Cer care într-adevăr transformă totul în aurul cel adevărat, în valoarea cea adevărată. Nimic nelegat de Cer din viața noastră nu are valoare adevărată pentru noi pentru că scopul nostru este ceresc și veșnic.

Scopul nostru este să murim cu o inimă iubitoare față de Creator și toată creația în îmbrățișarea Crucii, să ne asemănăm cu Hristos la judecată și să fim fericiți veșnic în unirea iubitoare cu Dumnezeu și prin Acesta cu toți. Numai Învierea dincolo de Cruce care reface unitatea lui Adam cel global, a tuturor oamenilor cu Dumnezeu ne poate satisface cu adevărat dorința de victorie.

Să avem un scop în viață!

Scopul acesta este atât de frumos și de înalt că se merită să facem totul pentru el. De fapt, să știți că omul nu se simte odihnit dacă nu lucrează pentru acest scop, chiar dacă pare că se simte mai bine când se depărtează de Dumnezeu în smoala satisfacțiilor vieții. E doar o satisfacție himerică, fraților.

Omul își trăiește viața când și-o trăiește în duh și nu în trup pentru că duhul este cel care dă viață trupului și nu invers. Trupul nu este rațional și nu are viață întru sine și din cauza asta să avem grijă să nu ne conducă el pe noi, ci noi pe el. Avem nevoie de trup pentru a avea o viață liniștită astfel încât să ne concentrăm pe creșterea sufletului, nimic mai mult. De trup nu avem nevoie pentru altceva, să știți, ci doar pentru o stabilitate ca să ne creștem sufletul, să ne înflorească sufletul. Să avem grijă ca grija de trup să nu o facem astfel încât să ne împlinim poftele pentru că atunci vom deveni trupești adică vom deveni animalici.

Dumnezeu care dorește cu mult mai mult decât noi să fim fericiți ne ajută tot timpul pe acest drum. Domnul face tot timpul tot ceea ce depinde de El pentru a maximiza fericirea în veșnicie în toate ființele raționale din univers și din cauza asta trimite încontinuu mesaje în exteriorul și în interiorul nostru, în conștiința noastră cum să facem astfel încât să ajungem la această fericire fără margini. Și în exterior, prin ceilalți și prin toată creația.

Pentru că noi rămânem, totuși, liberi, de multe ori luăm decizii greșite pe acest drum. Faptul că întoarcem volanul cu 5 grade în direcția greșită nu este mare lucru și putem să redresăm mașina dacă ascultăm vocea turnului de control în conștiința noastră. Dacă, însă, întoarcem volanul cu 50-60 de grade și chiar mai mult atunci ne putem chiar răsturna cu mașina în prăpastia existențială de pe marginea drumului, mai ales dacă avem viteză mare, atrași de plăcerea care ne stăpânește existența.

Din cauza asta Dumnezeu pune pe marginea drumului parapeți astfel încât să nu cădem în hăul care se cască în clipa în care cineva iese din modul corect de a fi. E mai bine să ne tamponăm puțin decât să ne pierdem. E mai bine să avem un necaz de baraj, o formă de Cruce care să ne smerească astfel încât să ne oprească din drumul greșit pe care am pornit-o. De multe ori nici măcar nu ne dăm seama că am pornit pe un drum greșit fiind încrezători în ceea ce ne spune gândul și/sau propaganda.

Din cauza asta este esențial să avem flexibilitatea smereniei și în clipa în care Dumnezeu ne închide o ușă să nu încercăm să spargem clanța pentru că o să ne pară rău după aceea. Să ne ascultăm conștiința și pe cei mai experimentați care au și frică de Dumnezeu pe drumul pe care înaintăm. Dacă nu luăm în seamă semnele de circulație pe care Dumnezeu le lasă, vom înainta din necaz în necaz până ce ne vom distruge total.

Dacă însă avem rugăciunea, trezvia și cunoștința necesară atunci vom ști când barajele sunt de la Dumnezeu sau de la vrăjmașul și vom ști dacă să înaintăm sau nu, să facem răbdare sau nu. Să avem grijă însă să nu acționăm singuri pentru că ne vom înșela. E nevoie de Dumnezeu și de oamenii prin care vorbește Acesta.

Dumnezeu nu numai că ne păzește să nu cădem în hăurile existențiale care se ascund pe marginea drumului nostru, ci ne și împinge înainte atunci când știe că putem, că avem motorul necesar pentru aceasta, însă noi nu vrem din cauza plăcerii de a rămâne în zona de confort sau nu știm să avansăm din cauza neglijenței – care este tot o formă de plăcere. Atunci bunul Dumnezeu mai îngăduie un necaz sau o tulburare prin care ne forțează să ne desprindem de dulceața întunecată a plăcerilor și să începem să rezolvăm problema cu care ne confruntăm.

Să nu ne răzvrătim contra Domnului

De multe ori noi ne răzvrătim inclusiv împotriva lui Dumnezeu în clipa în care avem necazuri, însă nu este corect să facem astfel. Întâi de toate nu rezolvăm nimic și ne distrugem sufletul pentru că Dumnezeu este total transcendent, total dincolo de puterea noastră și pur existențial. El ne dă existența. Să nu ne răvrătim împotriva existenței.

Anxietatea și revolta nu rezolvă nimic. Trebuie să ne întrebăm „De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple asta?”, „Ce putem să învățăm de aici?”,  „Cum putem să îmbunătățim situația?”. Căutarea soluției este un mod de abordare constructiv care crește iubirea în timp. Căutarea vinovatului este un mod de abordare distructiv care crește ura. Chiar dacă de multe ori trebuie să căutăm cauza, trebuie să punem gândul bun în ceea ce privește vinovatul chiar dacă vom lua măsurile necesare pentru a nu se mai întâmpla necazul respectiv. Să fim cu iubire față de el chiar dacă avem conștiința că este bolnav.

Trebuie să avansăm și necazurile și ispitele sunt unele din mijloacele principale. Sf. Părinți spuneau „Ridică ispitele și nimeni nu se va mai mântui”.

În clipa în care cineva folosește cum trebuie puterea Crucii, Dumnezeu îngăduie mai mult nu numai pentru a avansa, ci și pentru a fi exemplu pentru ceilalți, chiar dacă omul respectiv nu are mari plăceri pentru care este nevoie de o durere analoagă pentru a fi scos de sub imperiul acestora. Desigur că pentru cei aleși ai Lui Dumnezeu, Acesta nu îngăduie mai mult decât poate omul să ducă. Să nu ne fie frică de ispite, fraților, ci să fim eroici.

Crucea este bucurie

Crucea respectivă chiar dacă nouă celor din afară ni se pare mare, pentru cel care o suferă este cunună și bucurie. Cum se întâmplă acest lucru este mai presus de înțelegere pentru cei care nu au energia necreată a lui Dumnezeu în lucrare. Noi nu putem să înțelegem, de fapt, ce a vrut să spună d-na Galina Răduleanu atunci când a zis că cea mai tristă zi din viața ei a fost atunci când a aflat că va fi eliberată din temnița comunistă în care se afla. De ce a spus asta?  Pentru că măsura duhovnicească la care era acolo urma să-i scadă în clipa în care urma să se întoarcă în România comunistă.

La fel și Sf. Paisie când avea cancer în stadiu avansat, cancer care l-a și răpus, de fapt, era într-o stare de extaz duhovnicesc. Sfântul era țintuit la pat și în mod normal trebuia să aibă dureri groaznice și din această cauză o ucenică vine la el și-l întreabă compătimitor: „Gheronda, cum vă simțiți?” la care Sfântul îi răspunde „Crede-mă că n-am dansat în viața mea, însă acum simt o bucurie atât de mare că îmi vine să scot toate perfuziile și aparatele astea și să mă dau jos și să dansez necontenit de bucurie”. Aceasta este bucuria Învierii cerești care vine prin singura scară către Cer care este Crucea Domnului, bucurie pe care să o dea bunul Dumnezeu să o trăim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că v-ați nevoit să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!