Urmăriți un material în care vorbim despre post din punct de vedere global, începând de la modul de gândire corect pe care trebuie să-l avem ca și chip al lui Dumnezeu.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Introducere
Vedem că societatea noastră a avansat foarte mult astăzi, tinerii fiind generația cea mai avută din punct de vedere material însă, din păcate, și cea mai tristă din punct de vedere spiritual. Acest fenomen provine din faptul că este generația cea mai departe de Creator și de creația Sa, văzută ca și scară către acest Creator care a făcut toate bune foarte.
Problema este că noi nu dorim să ne înfrânăm de la direcția autoîndumnezeirii, de la direcția perfecțiunii greșite pe care am luat-o ca civilizație și ajungem să ne certăm încontinuu din cauza mândriei, între noi și cu Dumnezeu.
O povestire despre dreptate și iertare
Două familii trăiau cu casele una lângă alta. În una din ele domnea pacea și buna înțelegere. În cealaltă certurile nu încetau nici ziua, nici noaptea. Când viața certăreților a devenit de nesuferit, soția și-a trimis soțul la vecini să vadă cum pot ei să trăiască în liniște tot timpul. Merge el, se ascunde după fereastră și trage cu urechea. Aude cum se răstoarnă cu zgomot o căldare și apa se varsă pe jos. Pe urmă aude vocea vecinei: „Iartă-mă, dragul meu, eu sunt vinovată – am mers o clipă la bucătărie, iar căldarea am lăsat-o în mijlocul camerei.” La care soțul răspunde „Nu, iubito! E doar vina mea – eu nu m-am uitat pe unde merg.” Atunci vine soțul certăreț acasă și îi spune soției: „Am înțeles care e situația. La noi toți au dreptate, iar la ei toți sunt vinovați.”
Din cauza asta au spus Sfinții Părinți că lucrarea mare a omului este să-și arunce omul vina asupra sa și să aștepte ispita până în ultima clipă a vieții sale. Asta însă trebuie făcută cu iubire prin Dumnezeu și cu conștiința că Dumnezeu cel Înviat este Cel care ne oferă și nouă această înviere dacă ne înfrânăm din haosul nostru mental și comportamental, haos care ne rănește și pe noi și pe ceilalți. Dacă această înfrânare nu se face pentru Dumnezeu și prin Acesta pentru ceilalți și pentru noi înșine, atunci în mod necesar o vom face pentru noi înșine în sens egoist și astfel ne vom crește mândria distrugătoare de suflet. De fapt, diavolul nu dorește să ni se impună în mod frontal, ci să ne crească egoismul, mândria, dorința de autoîndumnezeire astfel încât să ne însingurăm și să ne chinuim veșnic. Ne chinuim pentru că alegem distorsiunea, ieșirea din modul corect de a fi.
Ce este libertatea
Realitatea ultimă este Dumnezeu și El este generatorul modului corect de a exista și toți trebuie să ne supunem Acestuia dacă dorim să fim fericiți. Cel cu energie demonică vede în asta o tiranie și cârtește, în timp ce cel cuvios vede posibilitatea concretă de a fi fericit veșnic și îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a adus în existență pentru a fi total fericit prin unirea cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți și prin a-i da totala libertate să primească sau să refuze această fericire. Să nu uităm că libertatea este unirea cu ființa perfect liberă, adică cu Dumnezeu.
Libertatea de alegere este cea mai mare cinste și responsabilitate cu care Dumnezeu l-a onorat pe om, însă asta presupune atenție la noi înșine, presupune înfrânare, presupune să fim la post. Să nu acționăm imediat ca animalul care nu gândește, cu toate că astăzi omul și mai ales tinerii sunt învățați astfel prin ecrane, prin sistemul de învățământ global.
Dependența și patima
Presiunea este imensă să avem un mod de gândire foarte rapid, superficial și haotic – un interval de atenție foarte redus și o capacitate de concentrare cât mai mică posibil. Consumul de media de astăzi îl face pe om astfel încât să nu se mai gândească la sine, ci să acționeze instinctiv. De ce? Pentru că tot conținutul este proiectat ca să-l țină pe om dependent, lipit ca melcul de geam de ecrane și să nu mai gândească el, ci să fie spălat pe creier și să gândească alții pentru el în conformitate cu interesele lor și nu cu interesele maselor, chiar dacă la prima vedere cele două mari categorii de interese coincid.
Din cauza asta este imperios necesară gândirea critică și înfrânarea în toate, astfel încât omul să poate să-și asigure luminarea și libertatea de decizie pentru că dacă omul nu se înfrânează și nu se disciplinează, apropierea sa de centrii de atenție puternici cum ar fi conținutul de pe ecrane sau alte plăceri ale vieții îi distrug omului libertatea, capacitatea de gândire și capacitatea de alegere. Dacă omul se apropie prea tare de un astfel de centru, el nu mai vede cu mintea sa nimic altceva decât centrul respectiv și nu mai poate să aleagă ce dorește, ci doar ceea ce îi satisface patima. De fapt, patima este starea în care omul este total sub forța de atracție a centrului de plăcere respectiv în care omul este pasiv față de fenomen, adică atunci când fenomenul are stăpânire pe el și nu el asupra fenomenului. Omul se adaugă fenomenului, motiv pentru care patima se mai numește adicție. Se mai numește și dependență pentru că omul devine dependent de fenomenul respectiv și nu mai poate să iasă din cauza plăcerii emise de fenomen, plăcere care îl atrage ca un magnet.
Cum se manifestă patima
Știm din legile naturii că forța magnetică este invers proporțională cu pătratul distanței, deci dacă ne depărtăm de 2 ori, forța scade de 4 ori. Ne depărtăm de 3 ori, forța scade de 9 ori. Deci principala metodă de prevenție este înfrânarea, postul – depărtarea de sursa de plăcere. Dacă nu oprim sursa, atunci dulceața întunecată a plăcerii va curge încontinuu peste ochii sufletului nostru care vor fi înecați și orbiți de asta. Dacă însă oprim sursa, dulceața cea întunecată va curge la vale și ochii se vor curăța încet-încet, chiar dacă vor rămâne anumite urme sub diferite forme – de exemplu sevrajul și amintirea plăcerii experiate care îl cheamă pe om înapoi în vâltoarea plăcerii.
Este absurdul ideii că în vârtejul unui ciclon ne simțim și vedem mai bine decât în pacea adâncă a unei zile senine de primăvară. Noi însă trebuie să fim tari și constanți în postul nostru pentru a nu mai experia plăcerea păcătoasă respectivă și pentru asta trebuie să avem un program duhovnicesc constant și chiar și un program trupesc adecvat, constant, astfel încât să existe osteneală și minte ocupată cu lucruri folositoare de suflet, care eliberează sufletul din tenebrele plăcerilor către înălțimile lui Dumnezeu.
Ce înseamnă postul
Poate că ar fi trebuit să țin un cuvânt clasic despre postul de mâncare, post care trebuie să existe, însă astăzi principala sursă de plăcere care face ravagii în mintea oamenilor sunt ecranele. Unde mai pui că, dacă cineva nu ține post de mâncare, asta are ca unul din efecte principale gândurile murdare, gânduri care sunt generate și amplificate mult mai mult de ecrane.
Vedeți că prima înfrânare, primul post a fost chiar în Rai unde Dumnezeu i-a zis lui Adam că poate să mănânce, adică să experieze toți pomii raiului, numai din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânce, adică să nu aibă această experiență în simțuri și în interiorul său, adică în existența sa, pentru că atunci va muri negreșit. Omul până ajunge perfect trebuie să postească de lucrul care îl atrage atât de mult încât îi distruge existența, rupându-l de Dumnezeu, de ceilalți și în sine prin cantitatea mare de satisfacție pe care o generează, care este cunoștința binelui și a răului sau, mai bine zis, cunoștința desăvârșită, pe care omul o caută în pom adică în materie.
Postul minții
Omul trebuie să fie la post, adică să fie vigilent să-și extragă mintea din simțuri pentru a o putea menține curată de gânduri străine și dreaptă pe direcția desăvârșirii veșnice. Mintea se definește ca și cea mai fină atenție, ca focusul uman, ochiul sufletului, acolo unde omul este concentrat ca primă prioritate. Dacă ne ținem ocheanul sufletului curat și concentrat drept pe Dumnezeu atunci intră în el lumina iubirii lui Dumnezeu și mergem pe direcția corectă. Dacă noi însă ne strâmbăm focusul pe patimi trupești sau sufletești, atunci prin lentila ochiului nostru nu mai intră lumina iubirii lui Dumnezeu și luăm pseudo-lumina patimilor drept călăuzitoare și ne afundăm în monotonia chinuitoare a acestora.
Din cauza asta trebuie să evităm orice lucru care ne creează plăcere astfel încât să ne menținem pe drumul drept. Dincolo de limitarea expunerii prin program și vigilență, adică atenția la noi înșine, ne ajută și amintirea iminenței morții, a judecății și a veșniciei. Uneori amintirea apropierii morții ajută chiar și dacă o folosim mai neconform cu virtutea. Dar fraților, să facem ce putem ca să iubim și atunci va ajuta și bunul Dumnezeu cel iubitor.
Un caz despre iubire
Să vă dau un caz extrem. La un vânzător de plante medicinale a venit o femeie tânără și l-a rugat: „Dă-mi, te rog, niște ierburi ca să-mi otrăvesc soacra. Nu mai pot trăi împreună cu ea. De când m-am măritat cu fiul ei mă tot cicălește. Ba asta nu-i place, ba aceea nu-i place. Purtarea ei mă scoate din minți.”
Acum, fraților în paranteză, soacrele, săracele, din păcate se amestecă în treburile familiei și sunt una din principalele cauze de divorț. Le recomandăm să fie atente la ele însele și să postească în această problemă – adică să se abțină să se amestece în dinamica cuplului nou format. Soții vor hotărî între ei ce să facă și dacă nu ajung la o înțelegere, se vor adresa unei persoane neutre, duhovnicești și acceptate de ambii – și acesta este duhovnicul lor comun. Nu mamele.
În cazul de față vânzătorul i-a zis soției disperate „Bine, însă trebuie să înțelegi, că dacă ea va muri îndată, asta va da de bănuit. De aceea, îți dau niște ierburi care o vor omorî treptat. Iar tu poartă-te frumos cu soacra, arată-i respect tot timpul, fii răbdătoare, încearcă să faci ascultare, vorbește-i cu blândețe, pentru că altfel bănuiala o să cadă asupra ta. Dacă însă te porți frumos, lumea nu-și va da seama de fapta ta.”
Femeia a făcut cum i s-a spus. Când soacra a văzut cât e de grijulie a devenit și cât de frumos se poartă cu ea, a îndrăgit-o din toată inima. Peste câteva săptămâni erau ca mamă și fiică. Ei, atunci tânăra a venit la vânzătorul de ierburi și l-a rugat cu lacrimi în ochi să-i dea un antidot pentru otravă pentru că ea își iubește soacra care e o femeie foarte bună și se căiește de fapta sa. Atunci a zâmbit vânzătorul și i-a zis: „Nu-ți fă griji – ceea ce ți-am dat erau niște ceaiuri de fructe, nu otravă. Otrava era în capul tău, dar acum ai scăpat de ea.”
Care este țelul vieții?
Vedeți că, dacă ne înfrânăm de la amestecul acolo unde nu ne fierbe oala și de la răzbunările de rigoare, atunci lucrurile se rezolvă după voia lui Dumnezeu. Este nevoie de post în toate pentru a ne depăși iubirea de sine și pentru asta este nevoie de amintirea morții, de amintirea veșniciei, a țelului nostru, adică fericirea veșnică.
Dacă uităm de țel, atunci vom devia sau în sus prin mândrie sau în jos prin deznădejde sau în dreapta prin surplus sau în stânga prin lipsă. Astfel vom ieși de pe centrul crucii și ne vom pierde dreptatea, adică ne vom pierde luminarea minții noastre. Omul trebuie să stea drept pe centrul crucii. Aici însă trebuie să fim atenți la program și la reguli, pentru că fără acestea nu facem nimic, însă, pe de altă parte, nu trebuie să rămânem acolo pentru că dacă rămânem la litera legii, litera ucide.
Postul ca mijloc spre Dumnezeu
Postul este doar o unealtă pentru a ajunge la iubirea de Dumnezeu. În clipa în care trupul este limitat și mai ales intră în autofagie, mintea se luminează și omul vede mult mai bine cum trebuie să se apropie de Dumnezeu, dacă, desigur, dorește asta, pentru că sufletul nu mai este atât de deranjat de gândurile trupești și simte din trup durerea foamei, a neputinței care îl smerește și prin asta, îl apropie de Dumnezeu.
Dacă însă trupul este bine hrănit, atunci acesta începe să aibă putere mai mare decât este necesar și îl va duce pe om acolo unde acesta nu voiește. Este ca și un cal nărăvaș care este foarte puternic și nu mai ascultă de frâul unui călăreț foarte slab. Mai concret, omului o să-i vină o mulțime de gânduri trupești, care îi închid omului orizontul dezvoltării sale personale și îi reduc drastic capacitatea de iubire față de ceilalți pentru că el se concentrează pe iubirea de sine și îi vede pe ceilalți doar ca pe niște unelte pentru maximizarea acestei iubiri pătimașe de sine.
Când postim
Din cauza asta trebuie să tăiem mâncarea. Trebuie să ținem cel puțin zilele de post pe care le spune Biserica – miercurea și vinerea – și cele 4 posturi de peste an – Postul Paștelui, al Crăciunului, al Maicii Domnului și al Sfinților Apostoli. În aceste perioade se mănâncă numai mâncăruri de post, adică mâncăruri care nu au sânge sau nu provin de la animale cu sânge. Desigur că trebuie să luăm în calcul faptul că trupul dorește mâncăruri variate și din cauza asta trebuie să tăiem întâi de toate mâncărurile care îngrașă, după aceea mâncărurile care doar dau energie pe moment și pe ultimul plan sunt mâncărurile care ne fac plăcere.
Măsura postului
Măsura postului este ridicatul de la masă puțin flămând și a nu mânca între mese. Trebuie să fugim de săturare ca de bici pentru că asta îl moleșește pe om și îl duce înspre animalic. Nu pot să dau o măsură cantitativă cât să mănânce fiecare pentru că oamenii au constituții foarte diferite. Cineva este tare ca fierul în timp ce altul este moale ca bumbacul. Din cauza asta au spus părinții că măsura este să ne sculăm puțin flămânzi de la masă și să nu mâncăm între mese bineînțeles.
Desigur că dacă omul nu este atent, această iubire de sine poate crește chiar și prin post – atunci când omul se mândrește că este postitor sau că se alimentează sănătos.
Atenție că și postul poate să ne împingă iarăși înspre gânduri trupești prin atracția pe care un trup sănătos – fitness – poate să o exercite asupra persoanelor de sex opus. Diferența dintre regim și post constă în faptul că postul se face pentru smerenie, iar regimul pentru forme de slavă deșartă și chiar mândrie. Nu trebuie nici să ne smolim fețele când ținem post și să zicem că e rupere de nori și nici, pe de altă parte, să ne etalăm regimul și asceza noastră în fața oamenilor printr-o jovialitate exagerată sau alte forme de iubire de afișare.
Trebuie să fim bucuroși că postim pentru că postul duce la învierea sufletului de sub tirania trupului, însă să nu uităm că postul este doar o unealtă care trebuie să ne ducă la transformarea noastră interioară din starea noastră de viermi care se târăsc pe materie în fluturii deschiși către cer, așa cum ne dorește Dumnezeu să fim.
Dacă nu ne înfrânăm atunci ne desfrânăm și deci vom fi pulverizați între diferiții centri de atracție care ne înconjoară. Vom avea o viață haotică generată de o gândire și un comportament haotic, fără țel. Ne vom prăbuși la decolare și vom fi singuri și chinuiți. Din cauza asta Biserica impune post pentru că fără post Biserica se prăbușește în secularizare. Devine una cu lumea în care se va dizolva fără post. De fapt, acesta este cel mai mare dușman al Bisericii. Secularizarea Bisericii, duhul laic, duhul logic, căderea Bisericii în modul de gândire lumesc și de a-L recrea pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră căzută în funcție de dorințele noastre egoiste.
Postul nu este atât o practică trupească, chiar dacă are și această dimensiune, ci un mod de gândire concentrat, focusat pe ceea ce este important în viața noastră veșnică, cu focusul pe veșnicie și nu pe temporaritatea pământeană. Oamenilor le este frică să se lepede de patimile lor, de tabieturile lor însă trebuie să accepte că pentru a fi fericiți și a avansa din punct de vedere personal trebuie să se focuseze pe vindecarea sufletului lor și asta presupune post, înfrânare – presupune tăierea a o mulțime de excrescențe existențiale.
Ordinea și concentrarea pe valorile care contează
Trebuie să înțelegem că este bine să creștem ordonat către înălțimi ca bradul și nu să ne târâm pe pământ în toate părțile ca iedera care chiar dacă poate părea frumoasă la prima vedere, ascunde în spatele acesteia răceala igrasiei. Ordinea și focusarea presupune ierarhizarea valorilor și renunțarea la valorile negative, la ceea ce ne trage în jos, chiar dacă lucrurile respective ne generează plăcere trupească. Evident că ordinea și focusarea sunt forme de postire. Dacă nu postim, nu ne înfrânăm, atunci ajungem la extreme și extremele sunt de la diavol. Să avem grijă ca în clipa în care postim de ceva să nu devenim dependenți de altceva pentru că atunci înlocuim o adicție cu alta și tot pe planul material rămânem.
Totdeauna să punem pe primul plan pe Dumnezeu și toate celelalte să le facem pentru unirea cu Dumnezeu care este sursa fericirii noastre. Să nu uităm că Dumnezeu este perfecțiunea personală veșnică și nu un moșulică scos din priză cu un triunghi pe cap care are niște îngerași dolofani care zumzăie în jurul Lui într-o lumină feerică de veioză. Dumnezeu nu e ăsta. De fapt, singurul motiv pentru care într-adevăr merită să ne luptăm cu adevărat este perfecțiunea lui Dumnezeu. Este adevărat că, de fapt, toți oamenii se luptă să ajungă la îndumnezeire însă, din păcate, cei mai mulți o caută de unii singuri, în materie, fără ajutorul lui Dumnezeu cel pur personal și duhovnicesc și astfel, ajung la demonizare și nu la îndumnezeire.
Postul și gândurile
Gândurile celor postitori sunt curate, luminate și ancorate în echilibrul adevărului. Aceștia văd că realitățile ultime sunt cele duhovnicești: raiul și iadul – și nu cele trupești adică averile, plăcerile și diferitele forme de putere care îi atrag pe oamenii care nu se înfrânează. Datorită neînfrânării lor, modul de gândire a acestor oameni se îngustează foarte mult pe plăcerea provocată de adicții. Se îngustează până când se reduc la un punct unde se înțepenesc și acela este punctul lor de vedere, punct din care este mai mult sau mai puțin dificil de scos, în funcție de intensitatea patimii.
Asta ne taie relațiile nu numai cu Dumnezeu, ci și cu celelalte persoane și astfel vom ajunge să avem probleme cu realitatea și cu nervii în însingurarea iadului. Trebuie să ne domolim patimile și primul mijloc este să ținem post, să fim la post asupra pântecelui și de aici va veni și închiderea gurii. Dacă gura se închide, atunci se deschid ochii minții și omul începe să înțeleagă cu adevărat.
Pilde despre post
Este nevoie, însă, de timp pentru că omul este o ființă incrementală și are nevoie de timp pentru a-și ajusta postul. Vedem asta foarte bine în cazul tânărului Dositei care la început a venit ca mirean la mănăstirea lui Avva Seridon și a fost dat în grija Avvei Dorotei. Acesta din urmă a văzut că nu știe nimic din viața duhovnicească și din cauza asta i-a spus în prima zi să mănânce cât dorește, numai să-i spună cât a mâncat. Acesta îi spune că a mâncat 2 pâini, să zicem. Cantitățile sunt puțin diferite în povestea originală. După care Avva Dorotei îl întreabă dacă îi este foame la care Dositei îi răspunde că nu. Atunci Avva îi spune să mănânce doar o pâine și jumătate pe zi. Dositei face ascultare și în ziua următoare îl întreabă Avva Dorotei cum e. El spune că îi este cam foame la care Avva Dorotei îl lasă la acest nivel mai multe zile până când îi dispare foamea. Când Sf. Dorotei a aflat că tânărul Dositei e sătul atunci i-a spus să nu mai mănânce o pâine jumătate ci o pâine și un sfert, nivel la care iarăși lui Dositei i-a fost puțin foame. Și tot așa i-a redus porția până când a ajuns să mănânce o pâine pe zi care îi pria și se simțea foarte bine.
După cum vedem cheia este să fim constanți și să avem un progres încet, dar sigur. Desigur că trebuie să avem grijă să nu ajungem în cealaltă extremă în care, din pricina postului, să nu ne mai putem ține pe picioare. Aici, în principal trebuie să fim atenți cu apa pentru că este nevoie să fim hidratați. Măsura postului este curăția minții și jertfelnicia pentru aproapele. Dacă noi nu mai suntem buni de nimic sau începem să ne mâniem din orice atunci exagerăm cu măsura postului.
La începutul Postului Mare, ucenicii Sf. Iosif Isihastul l-au presat pe acesta să postească și ei așa cum postea el și Gheron Arsenie. Acesta după ce le-a zis de mai multe ori că nu pot, într-un final a cedat la insistențele lor. Dacă la început totul a mers bine, în scurt timp semnele neputinței s-au făcut vizibile și într-o dimineață când părintele Arsenie le-a bătut în geam ca să se trezească, nu a mai răspuns nimeni. Atunci p. Arsenie s-a dus la Gheron Iosif și i-a spus cu simplitate că toți ucenicii sunt bolnavi, la care Sfântul a răspuns „Nu fii copil, Arsenie, nu sunt bolnavi. Dă-le doar niște pâine să mănânce și o să-și revină!”. Și așa a și fost și astfel au învățat ucenicii să rămână la măsurile lor, pentru că postul exagerat generează somnolență ca o măsură de protecție automată a organismului lipsit de energie.
Este adevărat că și mâncarea exagerată generează somnolență, însă în acest caz nu este vorba de un mecanism de autoprotecție, ci de plăcerea care îl inundă pe om. E nevoie de discernământ în toate. Este important aici să menționăm că este bine să auzim și mai ales să-i vedem pe Sfinții care fac asceză mai presus de fire, asceză la care noi nu putem să ajungem și asta nu pentru a ne deznădăjdui, ci pentru a ne aprinde râvna la măsurile noastre sau/și pentru și mai multă smerenie, defăimare de noi înșine și vedere a neputinței noastre.
Lipsa postului și consecințele
Partea cealaltă, neținerea postului îl face pe om extrem și insensibil; îl împinge în animalic pentru că animalul mănâncă fără să se gândească și, de fapt, uneori chiar mai rău decât animalul pentru că animalul mănâncă ce găsește în timp ce omul se duce pe cât posibil la infinit în creșterea plăcerii provocate de mâncare. Romanii erau celebri pentru că își băgau degetele în gât ca să-și provoace vomă pentru a putea mânca din nou, numai ca să simtă cât mai multă plăcere din mâncare.
O problemă mai fină este ținerea nedesăvârșită a postului. Adică omul ține nominal postul Bisericii, însă mănâncă atunci când dorește, fără program sau/și caută mâncărurile care îi plac cel mai mult. Este bolnav de plăcerea gâtlejului și asta se vede și în comportamentul său. Este plăcut la început, însă dacă îi atingi iubirea de sine, atunci ripostează brutal și asta pentru că nu a intrat postul, înfrânarea în ființa sa.
Un caz despre neînfrânare
Să vă dau un caz. Un frate tânăr se afla la un loc cu mai mulți monahi mai în vârstă printre care era și un părinte care putea să-i fie tată. Monahul bătrân era deja monah când tânărul frate încă nu se născuse. Prin fața lor trece un alt frate care era cunoscut că se lupta cu patimi serioase care veneau din trecutul lui. Fratele cel tânăr când îl vede, spune „Săracul!” iar monahul bătrân îi spune acestuia „Să ai grijă să te lupți duhovnicește ca să nu ajungi și tu la fel!” la care fratele tânăr îi răspunde brutal „Nu cu tine am vorbit!”. Evident că trebuia să răspundă cu „Părinte, binecuvântați și iertați! Să vă rugați pentru mine păcătosul să mă ajute bunul Dumnezeu să nu cad și eu!” însă, na, că n-a intrat înfrânarea în inima sa și astfel repede a acționat brutal și se pierde și harul. Omul neînfrânat este brutal, animalic și printr-o mișcare poate să dărâme ceea ce a construit timp îndelungat.
Concluzii
În clipa în care omul postește cu adevărat, atunci are conștiința limitărilor sale, se smerește și are supunere și ascultare adevărată, iubitoare față de ceilalți. De fapt, din cauza asta postim, pentru că sufletul nostru este chircit sub apăsarea unui duh trupesc care devine foarte puternic dacă trupul este bine hrănit și atunci, omul nu mai poate să gândească duhovnicește. Noi nu postim pentru că mâncărurile sunt spurcate, Doamne ferește! Ci postim pentru duhovnicie. Când omul își taie voia prin post și își simte neputința, atunci este mai îngăduitor cu ceilalți pentru că duritatea plăcerii iubirii de sine este spartă prin durerea postului.
Dacă spargem materia egoismului care înconjoară duhovnicia inimii atunci intră în noi lumina iubirii lui Dumnezeu și putem să-L trăim pe Dumnezeu cel iubitor pe un nou plan existențial și să redirecționăm mai departe lumina acestei experiențe harice. Din cauza asta înaintea marilor sărbători, adică a marilor surse de har, Biserica pune post.
Este nevoie de aceste rânduieli pentru că noi suntem foarte instabili după cădere și victime ale influențelor, ale dispozițiilor de moment și, mai ales, ale anturajelor. Sufletul nostru este bolnav și de cele mai multe ori nu se nevoiește atât pentru har pe care nu prea îl cunoaște, cât se nevoiește ca să scape de chinurile iadului pe care le experiază mult mai aproape de existența sa. Fie și așa, postul ne ajută să ne depărtăm de magneții care ne țin legați de materie și de animalic prin plăcerea pe care o emit și astfel este posibil pentru noi să ajungem la o nouă experiență, la experiența unei duhovnicii iubitoare a unui Dumnezeu personal și înviat care ne așteaptă dincolo de Crucea nevoinței noastre. Și atunci o să experiem ceva la care nici măcar nu ne-am gândit, fraților.
Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Vă mulțumesc că v-ați nevoit să stați cu mine până acum!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
