Cum vom fi judecați? – p. Teologos

Vizionați un material în care vom încerca să analizăm cum vom fi judecați la sfârșitul veacurilor, astfel încât să știm să ne pregătim pentru cea mai importantă răscruce a vieții noastre veșnice.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. Timp, griji, anxietate

Cele mai importante lucruri în viața noastră și singurele sigure sunt moartea, judecata și veșnicia. Scopul vieții noastre este să murim cu sufletul iubitor și sănătos, să dăm răspuns bun la judecată și să fim fericiți în veșnicie.

Din păcate noi nu ne îngrijim de astea, ci ne îngrijim de o mulțime de griji care se dovedesc puțin sau total nefolositoare relativ la aceste scopuri. Din cauza asta suferim de stres și anxietate și socotim că nu mai avem timp și asta pentru că pentru că timpul ne este dat pentru mântuire. Timpul ne este dat cu scopul veșniciei fericite, ne este dat pentru a ne transforma din viermii de pământ care suntem în fluturii care zboară în înălțimile duhovniciei. Dacă noi nu folosim timpul cu acest scop atunci evident că nu îl mai avem după cum nu mai avem apă dacă nu luăm apa în cană din izvor. Izvorul există, curge însă este ca și cum nu ar mai fi pentru noi.

Anxietatea vine din încercarea de a găsi perfecțiunea împlinirii unor dorințe care nu sunt conforme cu drumul nostru către perfecțiunea veșnică a lui Dumnezeu. Dacă omul are credință în Dumnezeu că Acesta știe mai bine cum să-l ducă la perfecțiune, atunci omul se liniștește și navighează senin pe șuvoiul harului veșnic care îl duce prin portalul morții și strâmtoarea judecății la limanul fericirii veșnice.

Tăierea grijilor nefolositoare. Metodă

Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să tăiem din grijile nefolositoare. Să ne gândim care din miile de griji ne ajută să murim cu cinste, să dăm un răspuns bun la judecată și să fim fericiți în veșnicie. Dacă judecăm lucrurile sub lumina acestui sistem de valori atunci vom vedea că foarte multe vor fi trecătoare și nu mai este nevoie să avem un comportament haotic și obositor, sărind de la o grijă la alta încercând să le facem pe toate și astfel să începem să avem probleme cu sistemul nervos. Pentru asta trebuie să avem eroismul să renunțăm la lucrurile nefolositoare chiar dacă ne atrag prin pseudo-plăcerea pe care o provoacă. Aici ajută mustrarea de sine și ținerea de un program duhovnicesc constant zilnic. 

Beneficiile liniștii și depărtării de lume

După aceea trebuie zilnic să ne depărtăm de lume. Este foarte important și necesar să avem o perioadă de timp în care să stăm în liniște și să ne rugăm astfel încât să ne reîncărcăm bateriile duhovnicești cu energia necreată a lui Dumnezeu pentru că cu asta se hrănește sufletul. Dacă sufletul nu se hrănește atunci devine scheletic, rahitic și atunci în loc să facă multe și să depășească obstacole duhovnicești și necazuri, se va victimiza foarte ușor, va fi stăpânit de o mulțime de boli și va doar o urmă tristă a ceea ce a fost în tinerețe, chiar dacă va avea multe din punct de vedere material sau/și va avea o prezență strălucitoare la prima vedere. Va fi bătut de vrăjmașul diavol în continuu după cum un boxer este lovit în continuu la colț de un adversar mult mai puternic. Va fi întors de diavol ca în mașina de spălat într-un mod absurd, fără noimă. 

Absurdul din viața duhovnicească și anularea lui

Acum poate că o să întrebați cum, adică, absurd? Să vă dau un caz. Un bătrân era nemulțumit de faptul că ucenicii săi se plângeau încontinuu de același lucru, iar bătrânul le spunea să facă răbdare că nu se poate altfel. Cu toate acestea, ucenicii continuau cu plângerile. Atunci bătrânul le-a zis o glumă de au râs toți. După care bătrânul le-a spus încă o dată aceeași glumă. Acum au mai râs doar câțiva. După care le-a spus încă o dată aceeași glumă și nu a mai râs nimeni. Atunci bătrânul le-a spus: „V-am spus de 3 ori o glumă și la sfârșit nu a mai râs nimeni. De ce voi repetați la nesfârșit aceeași și aceeași plângere?”. Este absurd. Înțelegeți?

Să avem grijă să nu fim prinși în războiul de gând al diavolului, ci să avem flexibilitatea smereniei astfel să putem să scăpăm de acest război. Să avem grijă să nu argumentăm cu diavolul pentru că mai ales la începutul vieții duhovnicești ne va bate pe argumente logice și ne va duce acolo unde dorește astfel încât să ne toxifice sufletul departe de Dumnezeu. Este mult mai bine să nu avem nicio dorință păcătoasă pe care să o absolutizăm pentru că atunci aceasta va deveni ca un belciug de care putem să fim trași de către vrăjmaș. Este mult mai bine să fim ca și luptătorii care se ung cu ulei astfel încât oponentul să nu poată să-i apuce. La fel și noi să fim unși cu uleiul smereniei și iubirii de Dumnezeu astfel încât să nu putem fi prinși de importanța a nimic pământesc. Totdeauna să rămânem în lumina modelului lui Hristos pentru că de fapt asta este judecata: dacă noi dorim să venim la lumină ca să se vădească faptele noastre atunci vom ajunge în rai. Dacă însă noi preferăm întunericul pentru că faptele noastre sunt rele, înseamnă că ne vom chinui în veșnicie în însingurarea iadului. Iadul este alegere – preferința noastră.

Un exemplu despre iad și rai

Să vă dau un caz. Erau doi frați care se înțelegeau foarte bine însă șeful lor i-a impus unuia să raporteze tot ce face celălalt. Desigur că șeful putea să o facă, însă moral nu este un lucru foarte corect. La un moment dat, cei doi au ajuns să discute teologie și cel urmărit îi spune celuilalt „Știi ce frumos o să fie în rai, când toți o să fim întrepătrunși – eu o să în sufletul tău și tu în sufletul meu, toți în toți și toți în Dumnezeu și Dumnezeu înnoi, Dumnezeu în toți și o să vedem cât de frumos este fiecare dintre noi în noi înșine și cât de frumos este Dumnezeu în noi înșine. O să cunoaștem totul de la fiecare și o să fie o stare de spovedanie, de deschidere maximă și continuă. Totul o să fie transparent” la care cel care îl urmărea a zis „Nu! Nu! Nu vreau asta! Nu!” cu o mimică prin care era clar că rejecta total și încerca să se ascundă. Desigur că este și un gest de smerenie din partea lui însă să știm că în rai, în lumina iubirii neînserate se vor afla toate. Dacă știm că avem ceva în noi pe care nu dorim ca cineva să-l afle în veșnicie atunci trebuie să îl ștergem din noi prin pocăință și spovedanie.

Ce ascunde teama de moarte

Copiii fiind mult mai curați, înțeleg și trăiesc mult mai bine aceste lucruri. Părinții și copiii trebuie să știe că scopul în viață este să se pregătească pentru moartea cu inimă iubitoare, pentru răspunsul bun la judecată și pentru veșnicia fericită. Părinții trebuie să discute fără groază astea cu copiii și vor vedea că copiii o să înțeleagă mai bine decât ei pentru că sunt mai curați. Groaza de moarte la maturi provine din faptul că au patimi în lucrare și Dumnezeu le spune să se păzească și să lucreze pentru eliberarea de cleiul patimilor astfel încât să poată să se desprindă de această lume prin iubirea de Dumnezeu în clipa morții. Dacă nu realizează asta, atunci se vor chinui veșnic pentru că chinul iadului sunt dorințele patimilor pe care le-au avut în clipa morții, dorințe împinse la maxim după moarte, și care nu mai pot fi împlinite niciodată.

Semnificația înmulțirii talanților

Trebuie să lucrăm neabătut pe acest drum al înduhovnicirii și asta se face prin înmulțirea talanților, adică a darurilor naturale, pe care ni i-a dat Dumnezeu, fiecăruia după puterea sa. Dacă noi îngropăm talantul atunci îngropăm capacitatea noastră de iubire în materie și nu ne mai rămâne nimic decât netrebnicia întunericului celui de mai dinafară, adică a distanței celei mai mari de lumina iubirii unității cu Dumnezeu și prin Acesta cu toți ceilalți din Adam cel global. 

Starea existențială din clipa morții crește foarte mult, indiferent dacă este vorba de starea de iubire prin înmulțirea talanților sau starea de ură prin îngroparea talantului iubirii în pământ, adică în materie. Din cauza asta Domnul zice ca să se dea talantul nefolosit celui care a înmulțit talanții iubirii ca să-l înmulțească și pe acela. Nu este întâmplător că parabola talanților e pusă înainte de cea a înfricoșatei judecăți.

Parabola înfricoșatei judecăți

În parabola înfricoșatei judecăți Domnul se numește pe sine Fiul Omului, smerindu-se pe Sine și spunându-ne că ne poate judeca nu numai datorită faptului că este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, ci mai ales pentru că este Fiul Omului și deci pe de-o parte a avut experiența practică a ce înseamnă să fii om. Și pe de altă parte, că este Dumnezeu atotștiitor. De fapt, judecata finală nu este un proces asemănător cu ce se întâmplă la tribunal, cu întrebări și răspunsuri, cu avocați ai apărării și ai acuzării. Este o judecată simplă, imediată și totală. Se aseamănă mai degrabă cu judecata pe care o facem unui pahar cu apă: noi vedem imediat dacă apa din pahar este cristalină sau murdară. La fel va fi la judecată: se va vedea dintr-o dată dacă noi ne asemănăm, ne identificăm cu modelul Hristos, cu Fiul Omului care e exemplu și arhetip pentru noi. Nu este nevoie de întrebări și răspunsuri pentru că se va vedea toată existența noastră cu toate faptele și gândurile noastre.

Vedeți că la judecata finală Fiul Omului vine în slavă, adică în lumină, în plină expresie a iubirii Sale atotputernice și atotștiitoare. Nu va veni singur, ci dimpreună cu toți îngerii Lui ca să arate că starea Raiului este starea de unitate deplină a tutuor ființelor raționale. El va sta pe tronul slavei Sale, adică nu pe un tron material, ci pe înălțimea atotștiinței și iubirii atotputernice, care luminează totul.

Cu această autoritate absolută va avea pe toți membrii lui Adam cel global înaintea Sa și îi va despărți precum desparte păstorul oile de capre, astfel încât oile să nu mai sufere din cauza caprelor. Oile sunt animale blânde, docile, le place unitatea și produc rod mult și variat în timp ce caprele sunt neastâmpărate, fără rânduială, cârtesc, dau cu coarnele, se aventurează singure și producția lor nu merită efortul de a le păstori. Țin minte că am discutat cu un cioban care avea experiență și cu oile și cu caprele și spunea cu zăduf despre capre că sunt un animal criminal. Nu este întâmplător că Domnul a folosit aceste imagini din lumea sensibilă pentru a descrie stări din lumea inteligibilă. De fapt, să știți că toată lumea sensibilă este o icoană simbolică și o scară către realitățile lumii inteligibile.

Domnul pune oile de-a dreapta Sa, adică în cinste și lor li se adresează mai întâi arătând clar că este mai aproape de ele și că are un comportament preferențial față de ele. De ce? Pentru că ele s-au apropiat mai mult față de El și că L-au preferat pe Domnul în fața plăcerilor trecătoare ale vieții și mai ales în fața idolului iubirii de sine pe care fiecare dintre noi îl avem după cădere. De vreme ce oile s-au apropiat mai mult de Păstor și sunt deschise în fața acestuia, cu dreptate este ca și Acesta să le dea lor întâietate, respectând libertatea de alegere a fiecăruia.

Vedem că primul lucru pe care le spune oilor celor cuvântătoare adică sufletelor mântuite este că sunt binecuvântații Tatălui Ceresc, adică Tatăl își exprimă și oferă puterea iubirii Sale persoanelor mântuite și astfel acestea se unesc cu Dumnezeu pe cât este cu putință fiecăruia dintre ei. Această unire cu Dumnezeu prin energia necreată a Acestuia este Împărăția pregătită pentru oameni de la întemeierea lumii pentru că lumea a fost creată pentru aducerea acesteia la Dumnezeu prin iubire – fiecare cât poate. Desigur că fiecare creatură se apropie de Dumnezeu pe cât i-a fost dat, numai omul putând să ajungă la îndumnezeire, adică la a deveni Dumnezeu după har, cu ajutorul lui Dumnezeu după ființă.

Despre îndumnezeire și jertfă

Foarte important că atingerea acestui scop stabilit de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii se face prin iubire înțelegătoare și nu prin cunoștințe raționale. În cazul pietrelor sau a lucrurilor neînsuflețite care nu au deloc iubire, este iubirea lui Dumnezeu care le atrage. Și asta se face, cum spuneam, recapitularea creației în Dumnezeu, apropierea creației în Dumnezeu se face prin jertfă, nu prin forță. Prin deschiderea pașnică și iubitoare față de celălalt și nu prin înfrângerea celuilalt pe care îl considerăm ca vrăjmaș sau competitor.

Vedeți că Domnul nu leagă mântuirea de jertfa față de Sine, ci față de aproapele cu care, de fapt, se identifică atât de mult încât vorbește la persoana întâi, că „flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Foarte important aici este faptul că mare parte din acestea arată de fapt că e posibil ca sărmanul cu care se identifică Hristos să pățească acestea din vina sa – adică din vina sa să fie în închisoare, din vina sa să fie gol sau bolnav. Noi însă nu trebuie să-l judecăm pe acest sărman pentru că acesta va fi judecat de Hristos care se identifică cu acesta. Noi trebuie să ne facem partea noastră și mai departe este treaba lui Dumnezeu ce va face.

Când Domnul le spune asta drepților atunci ei răspund drept, fără patimă, mai ales fără patima iubirii de sine, adică răspund cu smerenie, zicând „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” și toate celelalte. De ce? Pentru că cu toate că dreptul le face pentru Dumnezeu, el nu identifică total pe robul lui Dumnezeu cu însuși Stăpânul Hristos fiind două persoane diferite, chiar dacă uneori au mai existat cazuri în care Sfinții l-au văzut în persoana nevoiașului ajutat pe însuși Hristos sau pe Îngerul Domnului – adică săracul respectiv s-a transformat în persoana Domnului sau într-o arătare de înger.

Unde se ascunde Hristos. Din viețile sfinților

Țin minte că avva Agathon e cunoscut pentru o astfel de experiență când s-a dus în oraș să-și vândă lucrul de mână, niște vase, pentru a face banii necesari pentru trai. La poarta orașului a găsit un lepros care l-a rugat să facă milostenie și să-l ducă în cetate. Avva Agathon l-a dus în spate, bineînțeles cu riscul să se contamineze. Acolo însă lucrurile nu se opresc pentru că de fiecare dată când avva Agathon vindea un vas, leprosul îi spunea să-i cumpere de mâncare sau alte lucruri. Într-un final după ce le-a vândut pe toate, fără să-i rămână niciun ban pentru că i-a făcut milostenie leprosului, acesta din urmă îl roagă să-l ducă înapoi de unde l-a luat. Când a ajuns înapoi cu leprosul în spate, a auzit dinspre el „Binecuvântat ești Agahton de Domnul în Cer și pe pământ!” și când s-a întors n-a mai văzut pe nimeni pentru că era îngerul Domnului care îl ispitise.

Ceva similar s-a întâplat și cu Avva Moise, care se ruga ca să se fie în Rai dimpreună cu ucenicii lui. La un moment dat, și-a trimis ucenicii în față să meargă la o priveghere și aceștia pe drum au întâlnit un sărac invalid care avea nevoie de ajutor să fie cărat, însă ucenicii nu l-au ajutat pretextând că trebuie să ajungă la priveghere. Mai târziu a venit și Avva Moise care l-a ajutat și în timp ce îl căra a simțit că invalidul din spate se face din ce în ce mai ușor până când a dispărut cu totul și atunci a auzit o voce din Cer care i-a spus că ucenicii săi o să fie în Cer cu el atunci când aceștia o să aibă și ei mila lui.

Iubirea se manifestă prin milă și ascultare

După cum vedem criteriul principal este mila și ascultarea ca forme concrete de iubire și deci primul lucru pe care trebuie să-l învățăm este să iubim cu adevărat, adică să fim în stare să ne jertfim pentru binele celorlalți. Biserica este un spital pentru păcătoși care ne vindecă de formele de ură prin terapeutica ortodoxă astfel încât să trecem prin moarte cu o inimă iubitoare de Dumnezeu și de ceilalți și nu de noi înșine. Vedeți că Hristos se identifică total cu cei de lângă noi, numindu-i frați și asta indiferent de starea lor de păcătoșenie.

Iadul ca rezultat al alegerii omului

După aceea dreptul Judecător se întoarce și către cei de-a stânga și le spune „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui”, după cum și ei doresc, din păcate, în inima lor. Vedeți că focul cel veșnic nu a fost făcut de la întemeierea lumii și nu a fost făcut pentru oameni. Acesta  a apărut ca și stare și ca loc odată cu căderea diavolului și pregătit pentru acesta. Nu a fost pregătit pentru oameni, de ce? Pentru că oamenii aveau posibilitatea de mântuire. Acest foc nu este pregătit pentru oameni ci pentru diavol însă dacă omul se încrâncenează pe această alegere contrară voii lui Dumnezeu, atunci își alege acest foc veșnic ca și stare și loc contrar păcii și iubirii lui Hristos.

Iadul este rezultatul alegerii noastre, de fapt, și nu al răzbunării lui Dumnezeu că L-am rănit cu ceva. După cum vedeți, criteriul înfricoșatei judecăți sunt relațiile interumane și nu atât relația om-Dumnezeu, chiar dacă este esențială și relația om-Dumnezeu. Această stare de încrâncenare se vede pregnant la capre pentru că atunci când Hristos le spune că „Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat” și toate celelalte, cu toate că este evident că nimeni dintre noi nu a fost la toți cei din temniță și la toți cei bolnavi ca să-i cercetăm, deci este evident că Domnul are dreptate – asta dincolo de faptul că Hristos este Adevărul însuși și atotputernic. Și cu toate acestea, caprele rămân tot capre și în loc ca să se smerească și să se pocăiască, ele tot cârtesc, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?” în loc să zică „Doamne, iartă-ne, am greșit, fii milostiv, ai milă de noi…”. „Doamne, iartă-mă, binecuvântează!”. Gândiți-vă că sunt la un milimetru de focul veșnic, Domnul se arată în toată slava Sa de Dumnezeu atotputernic cu toți îngerii în jur și cu toate acestea caprele tot comentează și se împotrivesc că „Nu-i așa, nu zici bine!”. Iadul este împotrivirea veșnică împotriva Adevărului atotputernic, împotriva Celui ce este – a modului corect de a fi. După cum vedem, și iadul și raiul sunt întâi de toate stări – adică răspunsuri existențiale ale noastre relativ la aceeași iubire a lui Dumnezeu care este legată direct de comportamentul nostru față de aproapele.

Chinul oamenilor

Este foarte trist să vedem această fixație egoistă acerbă și absurdă care îi chinuie pe oameni. Asta mai ales dacă cineva este mândru și deci încrezător în gândurile sale. Uneori asta este evidentă, atunci când cineva este mai mare și în vârstă, în experiență de viață și în duhovnicie decât celălalt și îi spune celui mai mic și neexperimentat să facă ceva și acesta se încăpățânează și nu face, chiar dacă își face mult rău astfel. Să nu uităm, fraților, că trebuie să murim cu o inimă iubitoare. Țin minte că la un moment dat un frate l-a rugat pe Sf. Dionisie de la Colciu să facă o paralelă între perioada când era ucenic începător și acum când este stareț la care bătrânul a zis râzând că „la fel este pentru că dacă acum nu fac ascultare ca și când era ucenic, pleacă ucenicii de la mine!”. E trist că tinerii astăzi sunt învățați să aibă încredere în sine și să fie luptători până la moarte pentru voia proprie chiar dacă asta înseamnă chiar și ceva minor. Nu este minor fraților, pentru că ne îndurizăm inima. E păcat să ne luptăm până la moarte pentru un ac numai și numai ca să nu ne smerim.

Acest egoism uneori îmbracă și forma evlaviei în care rugăciunea și studiul sunt folosite ca pretexte pentru a nu-i ajuta pe ceilalți. Desigur că aici trebuie discernământ pentru că, dacă nu este discernământ se ajunge exact la opus și astăzi ma ales se vede exact opusul: adică tendința de a ajuta și mai ales de a vorbi exagerat cu ceilalți din cauza akediei adică a lâncezelii duhovnicești și a lipsei de iubire față de Hristos pe care îl găsim prin rugăciune și prin slujbe. Rugăciunea personală și rugăciunea instituțională care sunt slujbele. Astfel nu îl ajutăm pe celălalt ci, din contră, mai rău ne afundăm în mlaștina comodității egoiste care, dacă nu este tratată, va avea consecințe foarte nefaste în viitor.

De multe ori poate să existe și egoism fixist chiar și sub masca iubirii altuia – mai ales a unei persoane de sex opus. Desigur că asta devine o problemă mare în clipa în care fixația este alimentată de anumite harisme naturale care îl fac pe omul respectiv mai mult sau mai puțin încrezător în sine.

Cazul lui Berlioz și boala duhovnicească a obsesiei

Să vă dau un caz: Hector Berlioz a fost un faimos compozitor, dirijor și critic de muzică francez care la 24 de ani s-a îndrăgostit la prima vedere de o actriță irlandeză pe care a văzut-o jucând rolul Ofeliei în Hamlet. Din prima clipă Berlioz a dezvoltat o obsesie pentru ea și pe baza acestei obsesii a compus prima sa lucrare de succes, „Simfonia fantastică” în care își prezintă obsesia legată de imaginea idealizată a iubitei sale pe care într-un final, drogat fiind, visează că o ucide, lucru pentru care este condamnat la moarte și asistă, în vis, desigur, la propria sa execuție. De fapt, unii critici spun că Berlioz a compus o parte din simfonie fiind drogat.

Berlioz își urmărește maniac iubita care îi respinge toate avansurile timp de 7 ani după care, într-un final, când aceasta se află în declinul carierei sale, îl acceptă și se căsătorește cu el. Chiar dacă la început mariajul a fost unul fericit, în scurt timp s-a prăbușit.

Despre încrâncenarea omului și voia lui Dumnezeu

Încrâncenarea niciodată nu duce la rezultate duhovnicești bune. Este adevărat că trebuie să ne luptăm pentru o cauză însă asta doar dacă suntem siguri că acea cauză este în voia lui Dumnezeu. Nimic mai trist decât lipsa flexibilității smereniei și lipsa iubirii de Hristos care s-a răstignit pentru noi. Dacă nu-L iubim pe Hristos atunci ne iubim pe noi înșine și o să ne chinuim și pe noi și pe cei din jur. Vom crede că toți sunt de vină în afară de noi înșine. Vom da vina chiar și pe bunul Dumnezeu pentru tot răul din lume care este, de fapt, creația noastră liberă în cooperare cu diavolul și nu inițiativa lui Dumnezeu.

La judecata finală toți am fi vrednici și de rai și de iad pentru că toți am ajutat pe cineva o dată în viață și tuturor ni s-a întâmplat să nu ajutăm cel puțin odată pe cineva. Diferența este de atitudine relativ la neputința celuilalt și la neputința noastră. Dacă suntem îngăduitori și deschiși față de neputința celuilalt și exigenți față de neputința noastră ne vom duce în rai pentru că Domnul este milostiv, iar raiul este unirea tuturor prin iubire și refacerea lui Adam cel unic prin liantul iubirii dumnezeiești, un singur suflet de o inteligență, cunoaștere, experiență, fericire și putere deplină după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, realizat prin unirea cu Dumnezeu a fiecărei persoane în parte și prin Acesta între noi. Un singur suflet format din multe multe suflete care se unesc. O singură entitate, dacă doriți, e mai corect așa. Cel care e mai iubitor e mai mare. Să nu uităm că întotdeauna cel care este mai iubitor este mai mare, este mai aproape de Dumnezeu.

Un exemplu despre cel mai mare

Să vă dau un caz. Într-un oraș din munții SUA, un preot ortodox stătea în afara casei parohiale într-o după-amiază lâncedă și se uita lung pe stradă. La un moment dat vede cum vine pe drum un cerșetor îmbrăcat foarte prost. Preotul profită de faptul că încă nu-l văzuse, intră în casă și vede că are în buzunar o bancnotă de 5, una de 20 și una de 100$. Ține bancnota de 5$ în mână și iese iarăși afară în timp ce cerșetorul se apropia încet-încet. Când ajunge foarte aproape, preotul îi iese în cale și îi întinde bancnota de 5$ și îi zice „Poftim, moșule, ca să ai de mâncare!”. La care cerșetorul bagă mâna în buzunar și scoate o bancnotă de 5, una de 20 și una de 100$, îi întinde bancnota de 100 și zice „Părinte, eu nu am venit să iau, am venit să dau!” la care preotul se blochează și îl întreabă „De unde ești tu?” la care străinul zice „De acolo!” și arată cu mâna undeva în spate-sus fără să ne putem da seama dacă arată către ținutul muntos sau către cer. Și merge mai departe, lăsându-l pe preot să transpire cu bancnota de 100$ în mână. Cel care iubește mai mult e mai mare.

Concluzii și îndemnuri

Dacă suntem închiși și nesimțitori față de neputința celuilalt și foarte îngăduitori cu neputințele noastre atunci mergem în iad pentru că Domnul este drept și va respecta cu repulsie libertatea noastră de alegere. Și asta pentru că iadul este singurătatea veșnică, separarea prin încrâncenare, mândrie și egoism de toți ceilalți pe care îi considerăm mai răi decât noi și nevrednici de mila noastră.

Să facem cât putem și atunci Dumnezeu va face și El cât poate. Să nu uităm că pe primul plan este sufletul și după aceea trupul deci este cu mult mai importantă milostenia sufletească decât cea trupească. Asta nu înseamnă că nu trebuie să existe milostenia trupească, după puteri, ci că trebuie să oferim o inimă și o față blândă celuilalt pentru că așa crește iubirea între oameni. De multe ori este mai ușor să oferim 5 lei unui cerșetor pe care nu-l cunoaștem decât să-i zâmbim celui pe care îl cunoaștem bine și asta pentru că avem o părere proastă despre cel de lângă noi. Să nu uităm că toți suntem bolnavi și toți avem nevoie de înțelegerea celuilalt, fără însă a valida păcatul. 

Cea mai mare milostenie sufletească pe care cineva poate să o facă este timpul său în dispoziția sa de ascultare. Cât de mult ne jertfim ca să lucrăm cu drag pentru folosul celorlalți, atât har primim. Să nu ne concentrăm pe rău pentru că atunci răul va crește și vom deveni răi. Să ne concentrăm pe bine și atunci va crește binele și vom deveni buni. De asemenea, trebuie să avem în vedere că viața este veșnică și până la veșnicie avem de alergat zeci de ani. Deci trebuie să avem un ritm mai degrabă constant decât un marș al morții care să ne extenueze în scurt timp. Trebuie să avem încontinuu o legătură vie cu Dumnezeu pentru a primi mila de la Acesta și cu oamenii pentru a o da mai departe, fără să validăm păcat. Dacă nu avem o legătură vie cu Dumnezeu nu vom avea nici cu oamenii și vom fi singuri și triști după cum este astăzi o întreagă generație.

La un moment dat erau la un picnic în natură un grup de intelectuali teologi care discutau teologie în timp ce mâncau. Atunci se apropie de ei un cerșetor și le cere ceva de mâncare, însă văzând că tinerii îl ignoră, merge mai departe. Prietena unui teolog vede faza și i se face milă și aleargă după cerșetorul respectiv și îi întinde un sandwich. Știu sigur că fata respectivă a făcut mai multă teologie decât toți ceilalți la un loc după cum știe și teologul care mi-a povestit cu lacrimi în ochi toată întâmplarea.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că v-ați îndurat să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!