Cum să nu devenim emigranți risipitori – p. Teologos

Parabola fiului risipitor este una dintre parabolele centrale ale Sfintei Scripturi, având o mulțime de sensuri care transcend timpul și fiind mereu valabilă și în cotidianul nostru.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Vedem în pilda fiului risipitor că acesta cere averea care i se cuvine de la tatăl cel iubitor înainte ca acesta să i-o dea, cu alte cuvinte înainte ca el să fie copt pentru ea și să fie capabil să o gestioneze. Vedem că fiul cel mai mare nu și-a cerut partea sa de avere, semn că îi era bine lângă tatăl, deci nu vorbim de o familie abuzivă, ci de un părinte duhovnicesc după cum se și vede din tot comportamentul său în parabolă. De fapt, acesta este chiar un simbol al lui Dumnezeu Tatăl și asta este foarte important, pentru că arată că orice am face, există iertare pentru toți, Dumnezeu așteptându-ne cu brațele deschise. Este adevărat că uneori este foarte dificil să ne întoarcem și de asta iadul este rezultatul nepocăinței. Nu rezultatul păcatului, ci al nepocăinței.

Căi în viața omului. Pericolul singurătății

Revenind, o să întrebați care din cei doi fii a făcut bine. Cel care a plecat sau cel care a rămas? Și dacă o să stăm toată viața cu familia sau mai bine să mergem în lume să fim întreprinzători? Plecăm de acasă atunci când găsim o persoană de sex opus cu care să ne unim în taina căsătoriei sau când plecăm să-L găsim pe Dumnezeu în taina monahismului. Biserica nu validează drumul de unul singur în viață. Singurătatea este pregustarea iadului. Desigur că trebuie să avem momente în zi în care să fim doar noi cu Dumnezeu, departe de zgomotul lumii, însă asta nu înseamnă deloc că vom fi însingurați fără alte surse de iubire și fără sfătuitori, pentru că atunci vom fi pradă ușoară pentru demoni.

Diavolul totdeauna încearcă să ne separe de ceilalți pentru că fără sfătuitor și fără validarea altei conștiințe vom rămâne la cheremul lor, în iadul relativității minții noastre întunecate. Fiecare dintre noi avem mai multe sau mai puține distorsiuni pe care diavolii le folosesc ca pe niște belciuge ca să ne tragă ca pe boi în mocirla patimilor. Chiar dacă suntem căzuți, avantajul nostru este faptul că fiecare dintre noi are distorsiuni diferite  și că unii dintre noi pot să fie mai luminați decât alții. Chiar dacă starea noastră de luminare ar fi aceeași, faptul că avem distorsiuni diferite ne ajută pentru că celălalt care nu are o judecată distorsionată acolo unde noi o avem, ne sare în ajutor și ne previne că suntem atrași de plăcerea provocată de patimă și astfel frații care se ajută între ei sunt ca o fortăreață care ușor nu se cucerește.

Neîncrederea și ura sunt de la diavol

Din păcate, însă, diavolul ne învață să nu mai avem încredere în celălalt, ne învață că celălalt este iadul nostru, după cum spunea Sartre. Vedeți că diavolii sunt foarte uniți, neexistând nimic în istorie care să-i dividă și cu toate acestea ei seamănă ură, despărțire și separare pentru că știu că vor împărăți prin divizarea oamenilor pe care îi urăsc. Diavolul, însă, are doar dreptul să trimită gânduri omului, iar acesta este liber să le primească sau nu. Dacă omul le acceptă, atunci începe să-și piardă treptat libertatea, să intre sub influența energiei demonice.

Gândurile – momeala înspre energia demonică

Din cauza asta diavolul caută totdeauna învoirea de gând. La început el trimite momeala care este ca un bulgăre întunecat pe ecranul imaginației noastre. Ceea ce este foarte important aici este faptul că chiar dacă bulgărele este întunecat și ne depărtează de Dumnezeu, noi îl simțim ca strălucitor. 

Gândul de la vrăjmaș seamănă cu albeața, cu un leucom, numai că în loc să fie vorba de ochiul trupului este vorba de ochiul sufletului care începe să bolească de o pată albă pe ecranul imaginației care dacă nu este tratată poate să ducă la orbire. Din cauza asta la început diavolul caută să-l facă pe om să discute cu gândul, pentru că asta înseamnă că noi suntem de acord ca pata respectivă să stea acolo, cel puțin deocamdată, cel puțin ca să o analizăm.

Dacă noi avem luminarea, credința, înțelepciunea, sfiiciunea, bărbăția și dreptatea ca să nu dăm atenție și să alungăm gândul, atunci totul se termină și ne găsim pacea și stabilitatea, iar luminarea va crește în noi. Dacă însă omul începe să discute cu gândul, atunci diavolul are dreptul să-l lupte și îi aduce o mulțime de motive și scenarii care mai de care mai plauzibile ca să îl determine să se învoiască cu acesta. În această fază a luptei de gând, care se vede cel mai bine când ne rugăm, omul nu trebuie să se încovoaie sub presiunea gândurilor. O minciună repetată la nesfârșit nu devine adevăr. Un păcat promovat până ni se apleacă nu devine virtute.

În clipa în care suntem sub bombardamentul diavolului să nu dăm atenție și să ne refugiem în rugăciune. Mintea noastră trebuie să fie moale ca puful în fața lui Dumnezeu și dură ca diamantul în fața păcatului. Să nu încercăm să deschidem discuții cu diavolul pentru că dacă nu avem luminarea de la Dumnezeu ne va birui pe argumente logice și astfel ne va toxifica sufletul.

Diavolul folosește cumplit dorințele noastre și lipsa noastră de experiență, de cunoștințe astfel încât să ne însingureze și astfel să ne facă să credem gândurilor care ne asaltează. Gândurile sunt mișcările minții. Dacă noi deschidem pânza corăbioarei noastre și ne întoarcem ochiul sufletului împotriva furtunii de gând atunci vom fi târâți în direcția în care nu dorim, în mari vârtejuri care sunt destul de puternice astfel încât să ne înece discernământul. Noi trebuie să ne concentrăm pe Hristos care merge pe ape și nu pe furtuna care pare că e gata să ne scufunde. Să avem credință în Domnul care ne-a spus că putem să mergem pe apă, fără să punem logica noastră în față. Din cauza asta este esențial să ne refugiem în rugăciune.

Dacă nu putem să ne mai rugăm, atunci să ne mutăm mintea la ceva practic. Să lucrăm ceva. În clipa în care lucrăm, mintea se concentrează pe obiectul muncii și este atacată mult mai greu de gândurile care vor s-o rănească și s-o robească. Dacă suntem în biserică, atunci să ascultăm troparele, să ne gândim la ceva duhovnicesc, la Dumnezeu, la rai, la iad, la veșnicia noastră sau în ultimă instanță chiar putem să numărăm icoanele sau candelele. Astfel gândul se întrerupe și putem să reluăm rugăciunea.

Dacă omul nu se luptă și mintea nu își păzește inima atunci cetatea este luată de către inamic, de multe ori chiar fără ca acesta să-și dea seama.

Acceptarea gândurilor pentru a deveni fapte

Următoarea fază a păcatului este învoirea. Adică omul spune „da, o să o fac!” și caută prilej și mijloace să-și pună planul în aplicare. După ce găsește averea necesară scopului propus – avere materială sau imaterială – atunci omul păcătuiește cu fapta. De obicei, Dumnezeu îngăduie un anumit timp până când omul își strânge această avere, astfel încât să-i dea omului posibilitatea pocăinței, să se trezească și să oprească chiar și în ceasul al 12-lea, timp în care conștiința îl mustră în diferite moduri. Totul este însă ca omul să nu fie încrâncenat pe hotărârea sa, ci să fie atent să-și asculte conștiința și pe cei pe care îi validează Dumnezeu în fața lui ca să aibă flexibilitatea smereniei și să se oprească. 

Urmările faptei păcătoase

În clipa în care omul face păcatul cu fapta atunci intră în el o plăcere păcătoasă și o energie demonică mai mare sau mai mică, în funcție de gravitatea păcatului. Dacă este mai mică atunci pleacă prin pocăința personală. Dacă însă vedem că este mare și nu pleacă prin pocăință în câteva zile și sufletul suferă, atunci, dincolo de pocăința și asceza personală, este nevoie de spovedanie pentru dezlegarea de energia demonică produsă de păcat. De fapt, rugăciunea de la sfârșitul spovedaniei chiar așa se numește: rugăciune de dezlegare.

Patima ca obișnuință

Dacă omul tot nu se păzește să evite centrii de atracție și să se lupte cu atracția provocată de aceștia, atunci se instaurează obișnuința care devine o a 2-a fire a sa și astfel apare patima, adicția sau dependența. Astfel omul devine rob în mlaștina patimilor și foarte greu se mai trezește, dacă se mai trezește. Trezirea vine cu ajutorul lui Dumnezeu care, de obicei, îngăduie o mare durere care să contrabalanseze plăcerea imensă provocată de patimă, de păcatul cronic.

Am vorbit de stadiile păcatului pentru că este mult mai importantă prevenția decât terapia, chiar dacă nu pare atât de eroică și de dornică de afișare.

Un exemplu despre ce înseamnă a preveni boala sau păcatul

Să vă dau un caz. La un moment dat un mare împărat a fost foarte bolnav și i-au adus pe cel mai bun medic din imperiul său ca să-l vindece. După mult timp, într-un final, medicul l-a făcut bine. Împăratul i-a mulțumit și l-a întrebat: „Tu ești cel mai bun medic din imperiul meu?” La care medicul a răspuns: „Majestatea voastră, eu îl văd pe om când este grav bolnav și atunci cu foarte mult efort, mare risc, mult timp, luni întregi și multe medicamente reușesc în cele din urmă să-l fac pe om bine. Însă noi suntem 3 frați. Fratele meu mijlociu detectează boala de la primele semne și o vindecă în 10 zile fără prea multe eforturi. Abilitățile sale sunt cunoscute doar în satul nostru. Fratele meu mai mare își dă seama că celălalt este bolnav înainte ca oricine altcineva realizează și îl vindecă în 2-3 zile. Abilitățile sale sunt cunoscute doar de mine.”

Cel mai mare dușman

După cum vedem, un gram de prevenție valorează cât o tonă de corecție. Din păcate, însă, fiul risipitor a trecut prin toate aceste stadii ale păcatului, pentru că a început să se încreadă, să se auto-îndumnezeiască și deci să se însingureze. Omul care este idolul său însuși, este dușmanul său. Cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi înșine. Credința în propriul gând. 

Fiul risipitor și dărnicia tatălui

Fiul cel mic, fiind învins de gândul păcătos, i-a cerut Tatălui averea care i se cuvine, adică într-un fel l-a șantajat. Tatăl își iubea fii și desigur că cea mai înaltă dovadă de iubire față de fiul cel mic ar fi fost să nu-i fi dat averea, însă acesta întunecat fiind, nu mai putea să accepte acest lucru și atunci s-ar fi rupt legătura dragostei dintre cei doi și ar fi fost și mai rău. Tatăl cel iubitor totdeauna are ca scop maximizarea iubirii în condițiile date, ținând seama de libertatea de gândire și de pierderea acestei libertăți în fața patimilor diabolice care sunt posibile datorită neputințelor omenești.

Astfel tatăl îi dă ceea ce în românește este tradus prin „avere” care însă în textul original este „βίος” adică „viață” sau mai exact „toate cele necesare vieții”. Sfinții Părinți spun că de fapt Tatăl care în această parabolă este imaginea Tatălui Ceresc i-a dat, dincolo de lucruri materiale, și viața, harul dumnezeiesc, capacitatea de gândire și capacitatea de auto-stăpânire pe care însă cel întunecat și neexperimentat le va folosi greșit. Este o mare problemă cu tinerii pentru că de la o anumită vârstă ei cred că încep să vadă foarte bine, văd că farurile lor bat foarte bine, uitând însă că bat foarte bine în comparație cu modul cum băteau în urmă cu câțiva ani și nu în comparație cu cei care sunt cu mult înaintea lui pe drum. De asemenea, faptul că farurile bat foarte bine înseamnă că bat doar la 5 minute de mers cu mașina înainte. Din cauza asta tinerii să fie foarte atenți să nu se avânte pe drumuri necunoscute doar pentru că le spune gândul că vor găsi acolo fericirea.

Împlinirea voii proprii și fericirea

Să nu uităm că dacă un gând ne promite mărire, ne pregătește rușine. Adevărata fericire vine din potențarea vieții interioare și nu din împlinirea voii egoiste în viața exterioară. Deci omul realizat este omul sfânt și nu omul care a realizat cutare și cutare planuri care sunt socotite mărețe. Din cauza asta vedem că cei care sunt oameni așa-zis realizați, lumește vorbind, adică au multă avere, putere și plăcere, însă sunt departe de Dumnezeu, sunt niște oameni triști, amari, plini de patimi și cu o viață care dacă iese la lumină, toți încep să-și bage capul între umeri și să se pocăiască pentru că l-au avut drept model.

Așa și fiul risipitor, încrezător în forțele sale, la scurt timp după ce a primit averea de la tatăl său s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări.

De ce spune Scriptura că „la scurt timp”? Pentru ca să arate că totul era premeditat; gândul rău crescuse atât de mult încât făcuse pui; făcuse un întreg plan; un întreg scenariu; vedem că a cerut averea tocmai ca să plece. Deci el era setat pe treaba asta. De fapt, dacă dorea să rămână nu avea rost ca să ceară averea tatălui pentru că toate ale tatălui sunt și ale sale.

Ce înseamnă ascunderea de tată

De ce a emigrat într-o țară îndepărtată? Pentru că știa că nu face voia tatălui și nu dorea ca să-l mustre lumina prezenței tatălui. Este o dramă cumplită să-l vezi pe un om că nu face bine și că se ascunde ca să-și păzească obiceiul rău.

Asta se vede și la școală, se vede și în monahism – de exemplu când un frate tânăr vine la monahism și i se spune să nu vorbească la slujbă sau să facă o ascultare. Vezi că cel care este bun le face și fără să-l verifici pentru că știe că-l ajută, pe când cel care este delăsător și întunecat, le face de teama de a nu fi mustrat. Vezi că vorbește cu nonșalanță la slujbă și începe să tacă doar când te apropii. Face ce-i spui numai dacă îl întrebi din nou dacă a făcut-o. Uneori chiar se supără dacă îi spui ceva.

Mi-a povestit un părinte de la maici că la un moment dat o soră tânără i-a mărturisit un gând nostalgic la care duhovnicul i-a spus că este ispită și sora respectivă s-a supărat și după aceea nu i-a mai vorbit o perioadă. Diavolul caută totdeauna să-l însingureze pe om pentru că astfel îi va folosi cumplit lipsa de experiență ca să-l termine. Totdeauna diavolul izolează.

Vedeți că omul pătimaș este foarte sensibil și în loc să se bucure că își vede păcatele la lumina celorlalți ca să le curețe, el preferă să stea în întuneric și să se desfăteze chinuitor de dulceața otrăvită a patimilor sale.

Formele de avere și auto-distrugerea

Singur fiind, fiul plecat își risipește toată averea în desfrârnări adică în extremisme de tot felul. Averea poate să însemne, desigur, și bani însă înseamnă și averea sufletească, diferite harisme naturale pe care le dă Dumnezeu. De fapt, folosirea greșită în extrem a harismelor naturale este principala formă de desfrânare și distrugere a sufletului uman. Asta s-a văzut și se vede mai ales pe artiștii care sunt persoane publice și deci viața lor este cunoscută. De exemplu, sunt mai mulți artiști care toți au murit la vârsta de 27 de ani, – „Clubul 27” în care toți au murit din cauza vieții lor dusă la extreme. Amintim doar pe Jimi Hendrix, Jim Morrison și Janis Joplin dintre cei vechi, iar dintre cei mai noi pe Kurt Cobain și Amy Winehouse.

Confortul patimilor și grija lui Dumnezeu pentru om

În clipa în care omul își termină averea materială și sufletească, atunci Dumnezeu îngăduie foamete astfel încât el să realizeze în ce hal se află ca să-și aducă aminte de unde a căzut, să-și aducă aminte de Dumnezeu, să realizeze că este pe un drum greșit și să aibă eroismul pocăinței astfel încât să se întoarcă.

Asta este desigur mai greu când omul s-a afundat mult în mocirla patimilor, când se depărtează de Dumnezeu înșelat fiind de mirajul unui câștig sau confort material, a unei faime efemere și deșarte sau a unor plăceri trupești. Pe mulți oameni îi atrage dorul de ducă, de explorare, de aventură în tărâmuri depărtate geografic și mai ales spiritual. Să nu uităm că noi trebuie să fim fericiți și de încredere pe termen lung și asta vine de la Dumnezeu, nu de la bani. Un succes exploziv care vine repede și ușor foarte probabil că va pleca la fel. De regulă asta este de la vrăjmaș pentru a-l împinge pe om în hățișuri și a-l încurca în griji astfel încât să-i stingă amintirea lui Dumnezeu din el. 

Dumnezeu, însă, nu se lasă. Să știți că Dumnezeu prinde și ultima fărâmă de dorință de întoarcere, ultima licărire de pocăință. El are nevoie doar de un milimetru din voia noastră liberă astfel încât să ne mântuie cu atotputernicia iubirii Sale.

Un caz contemporan

Să vă dau un caz. Un tânăr a devenit dependent de droguri și de sex și pentru că nu își mai putea împlini poftele așa cum voia în Grecia a plecat în jungla Amazoniană și acolo s-a dedat la extremisme inimaginabile. Din cauza abuzurilor făcute și-a pierdut toată averea sufletească, adică tot harul și a ajuns la o depresie, la o goliciune inimaginabilă și la o acută lipsă de sens și a decis să se sinucidă, să se arunce de pe cascada Anghel. Când stătea pe marginea prăpastiei amețit de droguri și alcool, a zis din toată inima sa că „Dumnezeu nu există pentru că dacă ar fi existat, m-ar fi salvat!”. În clipa respectivă Dumnezeu i-a ridicat ca o negură de pe ochi toată dependența de droguri, de alcool, de distorsiuni sexuale și la ora asta este în Grecia, are o viață normală, familie cu copii și merge la Biserică.

Cu atât mai mult Dumnezeu ajută pe cei care nu ajung la astfel de extreme, cineva care se comportă ca imigrantul risipitor din parabolă care încearcă să se târâie și să iasă atunci când a dat de greu. Totul este să mergem pe poteca pe care ne-o indică Dumnezeu.

Înălțarea de sine duce la îndepărtarea de adevăr

Este adevărat că la început e greu și fiul risipitor se alipește de unul din locuitorii țării aceleia care îl trimit pe câmp să-i pască porcii, lucru care era înjositor pentru evrei care considerau porcii animale necurate. Tot din acest motiv carnea de porc era o plăcere interzisă pentru evrei. Așa pățește cel care se rupe de tradiția Sfinților Părinți, a modului corect de a fi și a se pune pe sineși pe un piedestal că el știe mai bine. Cine se înalță pe sine, se va smeri. Ajunge să facă lucruri înjositoare și fără orizont la care nu se gândea în clipa emigrării sale din siguranța oazei duhovnicești din care a plecat, a tatălui și nu se gândea el că o să pățească ce o să pățească.

Nu este întâmplător că se amintește de porci pentru că porcul este icoana necurăției, nu poate privi niciodată spre cer și își mănâncă excrementele. În clipa în care omul intră în distorsiune și mai ales în distorsiuni trupești, ajunge să le reprimească pe cele de care s-a lepădat cu scârbă în trecut pentru că patimile sunt iubitoare de întoarcere și dacă demonul care se întoarce găsește casa măturată și aranjată atunci aduce alte 7 duhuri necurate și cele de pe urmă vor fi mai rele decât cele dintâi. Deci să nu ne încredem în noi înșine. Mare atenție!

Foarte interesant este faptul că imigrantul risipitor dorea să-și sature pântecele din roșcovele care se dădeau porcilor, însă nimeni nu-i dădea. Se vede aici totala lipsă de iubire față de imigrant a celor din țara străină depărtată de Dumnezeu. De asemenea, este important că sunt roșcove. Roșcovele sunt ca păcatul: au un gust dulceag, însă nu-l hrănesc pe om și după aceea omul simte disconfort dacă le mănâncă.

În această situație fără pic de iubire și înconjurat de păcate, imigrantul risipitor își vine în fire și își aduce aminte de starea sa de fiu și de belșugul iubirii casei părintești care se revărsa inclusiv asupra argaților. Este foarte important aici venitul în fire și băgatul minților în cap.

Semnificația ieșirii din minți

În clipa în care există un centru de atenție puternic, acesta ne poate scoate din fire prin două moduri: prin durerea sau prin plăcerea care o emite. Mintea iese din locașul ei, iese din centrul duhovnicesc al omului unde ar trebui să stea nemișcată și smerită pentru a contempla frumusețea, iubirea și inteligența lui Dumnezeu. Astfel, datorită acestor centri, omul este ieșit din minți, a ieșit din firea sa, nu mai are viață interioară și trăiește în afara sa. Este nevoie de o forță duhovnicească de sens contrar astfel încât omul să-și vină în fire și să-și bage mințile în cap. Abia atunci își dă seama cel puțin parțial cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă și poate să înceapă să ia decizii corecte să se reintegreze pe drumul către perfecțiune, pe drumul către unitatea cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Pocăința

Trebuie să avem eroismul de a accepta că am greșit și de a implementa această schimbare de gândire necesară pentru a ne scoate din distorsiunile existențiale în care ne-am afundat. Aceasta se face prin flexibilitatea smereniei, prin sinceritatea de a accepta în inima noastră cine suntem și nu cine credem că suntem. Aceasta este pocăința fără de care nimeni nu se mântuie. Din păcate, însă, pentru a ne schimba gândirea, este nevoie de cele mai multe ori de un șoc care să ne trezească din somnul iubirii de sine. Este adevărat că cel mai bine ar fi să ascultăm de vorbă bună, însă, din păcate, înfumurarea, încrederea în sine, nu ne lasă.

Smerenia fiului risipitor

Vedem că imigrantul risipitor își vine în fire și are acest eroism al pocăinței care îl ridică, îl învie. Vedeți că Scriptura scrie că fiul risipitor spune „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la Cer și înaintea ta;”. Textul original zice: „ἀναστὰς πορεύσομαι πρὸς τὸν πατέρα μου” „ἀναστὰς” vine de la „ἀνάσταση” care înseamnă Înviere, ridicare, sculare. Desigur că n-ai cum să traduci altfel în română, însă sensul original este de ridicare existențială și nu de ridicare dintr-un loc, de pe un scaun.

Această ridicare existențială se vede din smerenia sa în fața tatălui și în fața lui Dumnezeu pe care nici măcar nu are îndrăzneala să-L numească, ci spune delicat „că a greșit la Cer”. Fiecare dintre noi trebuie să ajungem să ne zdrobim inima pietrificată, cornul întunecat al căderii lui Adam pentru că numai așa putem să înviem în împărăția iubirii lui Dumnezeu. 

Smerenia se vede și mai pregnant în hotărârea fiului risipitor de a-i spune tatălui că nu este vrednic să se numească fiul său ci să-l trateze ca pe unul din argații acestuia, pentru că aici smerenia devine publică, adică toți vor vedea degradarea concretă a fiului. Cu toate acestea fiul și-a asumat asta și a pornit practic, fără întârziere, la împlinirea pocăinței sale. Este esențial că Scriptura nu folosește verbul „a porni”, ci iarăși „ἀναστὰς” care are sensul de înviere, de ridicare pentru că prin pocăință înviem. Cu cât mai mare pocăința, cu atât mai mare învierea.

Așteptarea și rostul timpului

Cu toate că Dumnezeu Tatăl totdeauna ne așteaptă și să uită în zare ca să ne vadă de departe când venim, noi trebuie să parcurgem drumul întoarcerii. Vedeți că Tatăl stă acasă și așteaptă fiul să se întoarcă. Nu merge cu el în țara depărtată. Nu-i validează păcatul. Să fim însă siguri că Dumnezeu ne așteaptă. Totdeauna ne așteaptă. Din cauza asta ne-a dat și timpul. Pentru a putea să ne întoarcem. Timpul se definește ca și posibilitatea schimbării direcției duhovnicești, ca și răspuns al iubirii noastre la iubirea lui Dumnezeu.

Cât timp avem timp, nimic nu este pierdut. Din cauza asta diavolul acționează ca un asasin și trage totdeauna 2 gloanțe: să ne facă să păcătuim și după aceea să deznădăjduim. Niciodată nu trebuie să ne deznădăjduim pentru că orice am face, Dumnezeu Tatăl ne așteaptă nădăjduind că ne întoarcem din țara păcatului. De fapt, el ne dă și durerea în inimă ca să ne desprindem și să ne pocăim și după aceea ne insuflă și hotărârea ca să străbatem drumul. Fără deznădejde, fraților! Depinde de noi să fim constanți în programul nostru astfel încât să nu ne abatem de pe drum.

Brațele tatălui iubitor. Iertarea

În clipa în care ajungem în brațele tatălui, acesta nici măcar nu ne lasă să ne spovedim, ci aleargă în întâmpinarea noastră, ne îmbrățișează și ne acoperă cu intensitatea iubirii sale. Când îi mărturisim greșeala, el în loc să ne mustre, jertfește pentru noi vițelul îngrășat pregătit pentru jertfă lui Dumnezeu și dă ordin tuturor să se veselească pentru că fiul său a înviat; pierdut era de la trupul lui Adam cel global și s-a aflat. Îi dă haina lui cea dintâi, adică haina harului, haina înfierii dumnezeiești, haina care nu i-a dat-o ca avere atunci când a emigrat departe. Îi dă inel ca simbol al autorității pentru că numai omul virtuos are autoritate; omul păcătos este rob al patimilor sale. De asemenea, îi dă și sandale care sunt simbolul harului protector de mărăcinii păcatului precum și ieșirea din starea de rob și intrarea în starea de fiu pentru că mai demult numai cei avuți și fii lor aveau încălțări, iar robii erau desculți. Desigur, însă, că jertfa cea mare era vițelul cel îngrășat care este icoana lui Hristos care se jertfește pentru noi toți; pentru toți risipitorii din istorie.

Fiul cel mare și lipsa lui de iubire

Concluzie

Fiul cel mare, și el necăsătorit, în loc să se bucure de învierea fratelui său, se întristează ca și Cain din cauza iubirii de sine și a invidiei. Se vede că a stat cu tatăl nu din iubire pentru el, ci din iubire pentru sine, fără să aibă o relație de iubire cu el. Ambii discută cu slugile. Și noi de multe ori ne iubim pe noi înșine că suntem în regulă când de fapt trebuie să-i fim iubim pe ceilalți. Transformăm asceza din scară către Dumnezeu în scară pentru ridicarea idolului nostru deasupra celorlalți și chiar deasupra lui Dumnezeu și astfel ajungem, chiar fără să ne dăm seama, emigranți risipitori într-o țară depărtată de Dumnezeu. Totul este să avem curajul sincerității să vedem cine suntem, să ne pocăim și să ne întoarcem la iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Curaj! Curaj! nimic nu este pierdut!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!