Ce relevanță are parabola vameșului și a fariseului pentru noi în contemporaneitate? Cum poate cineva să reușească? Ca vameș sau ca fariseu? Noi – de fapt – ce alegem? (…dincolo de cuvintele frumoase pe care le spunem).
Urmăriți acest material pentru o analiză asupra acestor teme.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Introducere
Mântuitorul începe pilda vameșului și a fariseului cu „Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.” Cei mai mulți dintre noi astăzi nici măcar nu mai înțelegem ce a dorit să spună Domnul aici. În cel mai bun caz credem că templul era pe o înălțime și cei doi au urcat până acolo. Dacă era vorba numai de acest amănunt geografic, nu mai apărea în Scriptură.
Este vorba de suirea existențială, de lepădarea de patimile lumești, de părăsirea materiei ca și centru de atracție contrar lui Dumnezeu. Materia este jos în timp ce Dumnezeu cel pur duhovnicesc este sus și din cauza asta trebuie să ne desprindem de cleiul centrilor de atenție astfel încât să putem avea libertatea de a zbura către înălțimile lui Dumnezeu cel personal și iubitor.
Din păcate, astăzi, noi suntem fărâmițați în multele griji și nu mai avem eroismul să limităm materia la rolul ei de roabă a sufletului pentru a potența la maxim capacitatea de iubire duhovnicească astfel încât să fim vase cât de încăpătoare posibil pentru harul lui Dumnezeu. Dincolo de faptul că suntem mici, limitați de gunoaiele din noi pe care egoismul nostru le acumulează încontinuu, mintea noastră, ochiul sufletului nostru este îndreptat aproape tot timpul departe de Dumnezeu și așa, lumina iubirii lui Dumnezeu nu mai intră în noi și astfel, avem o existență întunecată și agresivă.
Fariseul și rugăciunea sa
Cazul fariseului e tipic. În traducerea română scrie „Fariseul, stând, se ruga în sine” când textul original zice „ὁ Φαρισαῖος σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν ταῦτα προσηύχετο” care s-ar traduce mai exact cu „fariseul stând către sine acestea se ruga” – desigur că nu sună bine în românește și e nevoie de explicație. „Stând către sine se ruga” înseamnă că de fapt Fariseul se contempla pe sine, era concentrat pe sine, se avea pe sine ca dumnezeu, se venera pe sine. Avea ochiul sufletului îndreptat înspre egoismul său și nu înspre inima sa care ar trebui să fie portalul curat și nemișcat prin care ajungem la iubirea lui Dumnezeu.
Din contră, inima fariseului era plină de fumul în-fumurării care apare în clipa în care el spunea „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni răi”. De fapt, se adresează mai degrabă sieși și în clipa în care își enumeră virtuțiile, el crede că le-a dobândit cu puterea sa și acum sunt în posesia sa absolută, uitând că acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu și pot fi luate oricând. Este adevărat că Dumnezeu este milostiv și îl ajută pe om cu arme pentru mântuire însă dacă omul le folosește în mod iubitor de sine în loc de mod iubitor de frați, atunci omul se omoară cu propriile arme prin înfumurarea sa și ajunge mai de râs decât toți, conform legii duhovnicești.
Un caz despre înfumurare
Să vă dau un caz: la un moment dat era pe o pajiște de munte un bătrân înțelept cu câțiva tineri de 15-16 ani cărora le vorbea foarte simplu și cu umor. În această atmosferă pașnică, iubitoare și smerită vine un tânăr mult mai în vârstă, cam de 24-25 de ani și îl întreabă pe bătrân cu un aer obraznic: „- Care-i diferența dintre un om prost și un om deștept?”. Atunci bătrânul i-a spus că mai întâi trebuie să ducă toate pietrele care erau acolo în vârful culmii la poale. Tânărul fiind foarte atletic și plin de sine, și dorind să se etaleze băieților și fetelor din grup, a cărat vreme de câteva ore toate pietrele de acolo în vârf. La sfârșit, a venit transpirat la bătrân și i-a zis „Acum îmi spui care-i diferența dintre un om prost și unul deștept?” la care bătrânul i-a răspuns „Nu ești pregătit încă!”. Atunci se revoltă tânărul „Păi, bine, atunci de ce m-ai pus să car toată ziua pietrele astea?” la care bătrânul răspunde calm „Vezi, un om deștept ar fi pus întrebarea asta înainte să înceapă lucrul!”.
Omul trebuie să fie smerit și să facă ascultare inteligentă de necunoscuți. Dacă ceva nu îi este clar trebuie să se roage și să întrebe cu dispoziția de ascultare și nu să-i considere pe toți ceilalți inferiori lui.
Iubirea smerită vs mândria
Iubirea smerită de Dumnezeu și prin Dumnezeu de ceilalți hrănește sufletul pentru că hrana sufletului este harul lui Dumnezeu, energia necreată a lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian iubirea. În clipa în care omul se mândrește atunci se situează deasupra celorlalți și ridică podurile care îl leagă de ei, încercând să-i domine prin forță. Se crede pe sine un mic dumnezeu și încearcă să le impună și celorlalți pseudo-perfecțiunea pe care crede că o are și de care e foarte mândru. Nu vede la sine defecte, ci numai calități și la ceilalți nu vede calități, ci numai defecte. Este preocupat de imperfecțiunile celorlalți și de răul din lume fără ca să-l valideze Dumnezeu pentru asta și astfel uită de cizelarea sa, de creșterea capacității sale de iubire și deci de fericirea sa. Dacă ne concentrăm pe rău, atunci vom deveni și noi răi. Este mult mai bine să ne concentrăm pe bine și atunci vom deveni și noi buni.
Fariseul îi vede pe toți răi pentru că îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri. De vreme ce îi vede pe toți oamenii astfel, înseamnă că lentilele lui sunt astfel. Dacă noi îi vedem pe toți întunecați înseamnă că lentilele noastre sunt întunecate. Problema e la noi.
Un exemplu despre percepția semenilor
Să vă dau un exemplu. În Sfântul Munte nu se aleargă. La un moment dat stăteau la un loc un monah, un muncitor și un polițist de la un pichet de pază din Sf. Munte. În timp ce discutau trece unul în fugă pe lângă ei. Îl vede monahul și zice „Slavă lui Dumnezeu! E ora vecerniei! Trebuie să mă duc și eu! Să-l binecuvânteze Domnul pe robul său!”. Muncitorul zice „Ehei! Ăsta fuge să facă baie în mare fără binecuvântare!”. Iar polițistul spune „Ăsta a furat ceva! Trebuie să mă duc neapărat să văd!”. Înțelegeți? Fiecare l-a văzut prin lentilele sale. Din cauza asta cu judecata cu care judecăm cu aceea vom fi judecați, după cum spune la Scriptură.
Uneori suntem siguri de judecata noastră atunci când înjosim pe cineva, însă dacă am cunoaște povestea din spate atunci sigur nu ne-am avânta așa ușor și ne-am schimba optica și am fi mult mai iubitori.
Alt exemplu despre percepție și realitate
Alt caz. Într-un compartiment de tren cu mai mulți călători intră într-o gară un om în vârstă dimpreună cu un tânăr de peste 20 de ani. Când tânărul se așează începe să privească cu un interes enorm pe fereastră: „Tată, uite, copacii aleargă în urmă!” zicea tânărul entuziasmat. Bătrânul nu zicea nimic, ci numai zâmbea. „Tată, uită cum norii merg cu noi!” exclama tânărul „Tată, uite cum picăturile sunt oblice pe geam!”. Ceilalți din compartiment se mirau că tatăl acceptă ca normal comportamentul straniu al tânărului. La un moment dat o doamnă din compartiment nu mai rezistă și îi spune tatălui: „Ar fi bine să vă adresați la vreo clinică cu băiatul!” la care tatăl răspunde zâmbind „Tocmai asta am și făcut pentru că fiul meu era orb din naștere. I s-a făcut operație și azi vede pentru prima oară”.
Înțelegeți? Fraților, problema e la noi și întotdeauna când aflăm povestea din spate, ne schimbăm optica. Celui curat toate îi sunt curate, zice Scriptura. Dacă urâm o persoană, chiar și un vameș, după cum a făcut fariseul, înseamnă că avem o problemă.
Efectele urii și un alt exemplu relevant
Vameșii în vremea respectivă erau foarte urâți pentru că erau în slujba romanilor și, dincolo de asta, îi storceau de bani – chiar ilegal – pe oamenii care doreau să treacă vama pentru că știau că oamenii doresc să ajungă dincolo și n-o să se întoarcă din drum. Cu toate acestea, este greșit să urâm persoana pentru că în clipa în care cineva exploatează un alt suflet, harul se retrage și omul rămâne gol, amar și trist și nu se bucură cu adevărat de nimic, oricâți bani, putere și plăcere ar avea. Totul ține de energia necreată, de harul pe care îl avem în noi și nu de aparențele exterioare.
Să vă dau un caz. La un moment dat, la o trecere de pietoni se apropie un tânăr cu un baston alb și ochelari negri care întinde mâna în aer zicând dacă este cineva să-l treacă strada. Un bătrân îi ia la braț, așteaptă să se facă verde și îl trece grijuliu strada pe sărmanul orb. Când ajunge dincolo, tânărul începe să alerge la grupul său de prieteni și să râdă de păcăleala pe care au tras-o sărmanului bătrân. Își băteau joc de el. Bătrânul însă s-a bucurat și L-a slăvit pe Dumnezeu pentru că tânărul nu era totuși orb. Vedeți că cel care iubește mai mult e mai mare întotdeauna. Scopul nostru este să fim fericiți, nu veseli și asta se realizează numai în Dumnezeu. Înțelegeți?
Judecând, pierzi propriile tale daruri
Nu trebuie să ne concentrăm pe a evidenția diferențele dintre noi și a adânci diviziunile pentru că astfel creștem tensiunile și cine seamănă vânt va culege furtună. Să încercăm să îmbunătățim împreună situația pentru că așa creștem dragostea în noi și în ceilalți. Așa creștem bogăția și în noi și în ceilalți. De fapt, pentru a crește o harismă – adevărata bogăție – trebuie să mulțumim pentru ea și să fim compătimitori și smeriți. Trebuie să fim compătimitori față de cei care nu o au. Cel mai bun mod de a o pierde este disprețul față de cei care nu au harisma respectivă și să nu mulțumim pentru ea, ci să-I întoarcem spatele lui Dumnezeu și să ne fălim cu ea.
Ipocrizia fariseului
Fariseul este expresia ipocriziei pentru că în timp ce la prima vedere pare că mulțumește lui Dumnezeu cel iubitor, el de fapt se laudă pe sine în timp ce îi judecă și îi înjosește pe ceilalți. Folosește legea pentru a ajunge la putere, negându-i de fapt scopul care este iubirea și unitatea dintre oameni în Dumnezeu. Ipocrizia apare și mai pregnant în clipa în care își concretizează lauda sa nerușinată în fața atotputernicului Dumnezeu când ne așteptăm să zică ceva măreț, însă în realitate zice că postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din toate câte are – lucruri care dacă este să le privim comparativ cu alte fapte bune, sunt minore și trupești, chiar dacă sunt necesare.
Fariseii știau că ei erau clasa de elită în societatea iudaică și se mândreau cu apartenența la grup, lucru care îi împinge la cădere prin mândrie și formalism. Roada legii trebuie să fie duhul iubitor și unirea cu Dumnezeu cel personal și prin Acesta cu celelalte persoane și de aici fericirea și înțelegerea tuturor. Dacă omul rămâne pe plan trupesc, închis în litera legii, atunci omul moare în singurătatea agresivității sale. De fapt, el nici măcar nu mai ține seama de măreția lui Dumnezeu ci se contemplă doar pe sine. Crede că legea și strategia îi asigură victoria când, de fapt, învierea vine prin iubirea jertfelnică a inimii pufoase. Brutalitatea celui care câștigă în economia de piață arată că acest model duce la moarte, nu la viață. Duce la război, nu la pace. Cel viu este flexibil, cel mort este dur și țeapăn, este brutal.
Fariseul nu este interesat într-o relație de iubire cu Dumnezeu cât într-o relație de tiranie cu ceilalți cel puțin în inima sa, dacă nu și în realitate. Asta se vede până astăzi la cei care se concentrează pe succesul în afaceri, pe făcutul de bani și pe ajungerea la putere. Nu au dragoste și dacă nu se simt în pericol, atunci jignesc fără rușine pe adversarii economici sau politici. Vedem că ne place în intimitatea ecranelor noastre atunci când vedem că un om avid de avere sau putere este brutal și când vedem că își bate joc de ceilalți. Și atunci, noi simțim o mare satisfacție că uite că i-a zis-o. Simțim această plăcere ca plăcere păcătoasă.
Un caz despre duritatea în familie
Tirania se întâmplă și în familie. Să vă dau un caz. A venit la mine un om care mi-a spus că el e sportiv de performanță în mai multe sporturi și a adoptat un copil când a fost mic și acum când are 14 ani vrea să fugă de acasă pentru că copilul consideră că părinții nu îl iubesc. Omul era foarte neliniștit că o să-l facă de râs. I-am dat o mulțime de sfaturi, câte am putut după părerea Sfinților Părinți și el îmi răspundea încontinuu că toate acestea le-a făcut și că, de fapt, el nu are nicio greșeală. Mă gândeam că cel mic n-are cum să simtă iubirea părinților de vreme ce părinții se consideră că au făcut totul pentru el, asta mai ales, în clipa în care omul respectiv avea fix optica fariseică – centrată pe sine însuși. Adică el nu greșește cu nimic și este concentrat pe sine și el este perfect și copil trebuie să facă nu știu ce.
Încercam să-i explic de mai multe ori că problema nu este că o să-l facă de râs, la care omul mă întrerupea și spunea „Cum, părinte, să nu fie o problemă că mă face de râs?” – într-un final am reușit să-i spun că problema nu este că o să-l facă PE EL de râs, ci că COPILUL o să pățească ceva. Acolo e problema. De fapt, problema adevărată era că tatăl era foarte dur pentru că era centrat pe el, pe faima sa și nu pe copil, dacă pățește ceva.
Rezolvarea vine prin smerirea noastră, prin frângerea inimii și acceptarea faptului că am greșit și că trebuie să schimbăm optica. Să ne rugăm „Doamne, iartă-mă că am greșit! Luminează-mi întunericul să mă îndrept!” și asta trebuie să o facem chiar fără să știm exact unde am greșit, în clipa în care vedem că rezultatul este greșeala, este lipsa de iubire, lipsa de perfecțiune și de unitate.
Lipsa de iubire a fariseului
Fariseul niciodată nu a desluşit în Scripturi povestea de iubire dintre Dumnezeu şi lumea pe care a creat-o şi a iubit-o atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-născut pentru mântuirea ei. El trăieşte într-un legământ pe care-l vede ca pe o tranzacţie, fără să se gândească la posibilitatea vreunei relaţii. În privinţa lui Dumnezeu, el cunoaşte legea – nu Persoana. Nu are motive pentru care să se osândească pe sine; el este câștigător și drept în viziunea sa, rece și mort în realitate.
Dacă este să ne luăm după contextul epocii respective, paradoxal vameșul foarte probabil că era mai bogat decât el, deci mai reușit după viziunea legalistă a fariseului. Nu este exclus ca fariseul să-și exprime pizma și insecuritatea în clipa în care îl consideră pe celălalt mai rău decât sine. În orice caz, cine îl vede pe celălalt rău, îl vede astfel ca ecou al răutății sale interioare. Pentru că ne proiectăm imaginea din interior asupra celorlalți. Sunt ecouri ale iadului interior.
Fariseul își află locul potrivit în societatea decăzută
Din păcate, societatea căzută este o școală nelimitată de farisei pentru că mintea depărtată de Dumnezeu este sau demonică sau dobitocească. Primul caz este al fariseului care caută pretexte de a se socoti superior și a-i disprețui pe ceilalți, tendință care îl însingurează și îl chinuie în încercarea disperată de a se pune mai presus de toți, rupându-se astfel de Adam cel global și de Dumnezeu de unde, de fapt, își trage sursa existenței și a bucuriei sale. Pentru a putea să ne unim cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți trebuie să-i recunoaștem mai buni decât noi și trebuie să știm că dreptatea absolută se află în afara noastră, în Dumnezeu. Dumnezeu e altul, nu suntem noi.
Avantajul de a vedea binele din oameni și două exemple
Știu că uneori e foarte greu să-i recunoaștem pe ceilalți mai buni decât noi – de exemplu chiar în cazul vameșului și fariseului. Dacă însă inima de piatră a fariseului mândru ar fi devenit inimă vie, pufoasă atunci ar fi recunoscut frumusețea extraordinară a pocăinței vameșului. Totdeauna, fraților, trebuie să știți că orice om are ceva foarte frumos în el, frumusețe pe care a pus-o Dumnezeu și pe care trebuie să o descoperim că ea este. Uneori este mai greu, alteori este mai ușor. Este foarte important ca să nu judecăm pe oameni la arătare pentru că nu știm cât s-au pocăit oamenii aceia în ascuns și care este povestea lor.
Cunosc chiar mai multe cazuri de persoane care au venit la monahism și care au fost învățate din familie și din mediu să vorbească mai nepoliticos, mai brutal, lucru care desigur că nu se potrivește cu monahismul. Cu toate acestea, aceste persoane se luptă enorm cu neputința lor și Dumnezeu le dă la vremea potrivită cununa Sa. Știu pe un părinte care a plecat la Domnul într-un mod cuvios și cu darul lacrimilor mai ales la Sf. Liturghie care însă când vorbea cu tine zicea „Cine ești? Alo! Bă!”. Era foarte brutal, săracul. Dar el avea o pocăință foarte mare. Așa fusese învățat și omul încerca să se controleze.
Desigur că Dumnezeu totdeauna caută la oameni virtutea și pocăința și bineînțeles că se împotrivește păcatului, însă mândria este atât de distructivă, iar smerenia atât de înălțătoare că Dumnezeu preferă o cădere care aduce smerenie decât virtuți care aduc mândria. Dacă vă spun că există o cântăreață celebră care se pocăiește amarnic acum la aproximativ 20 de ani pentru că la vârsta de 11 ani a văzut destulă pornografie și chiar ea zice că și-a distrus creierul și a avut coșmaruri și paralizii în somn. Din cauza părinților care au expus-o la astfel de filme scabroase. De asemenea, a dezvoltat și sindromul Tourette și din cauza asta, săraca, la interviuri și concerte de destule ori trebuie să se oprească din cântat din cauza crizelor. Săraca, vă dați seama! Să încercăm să vedem totdeauna dorința oamenilor de a deveni mai buni, partea lor bună și atunci vom deveni și noi buni, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Importanța fără seamăn a sufletului
Evident că pentru asta trebuie să avem gândul vameșului, că suntem plini de păcate, gând care de fapt reprezintă adevărul. Dacă omul are o cât de mică luminare, vede cât este de departe de perfecțiunea lui Dumnezeu, vede că este doar praf și cenușă, iar valoarea inestimabilă a sufletului său este dată doar de capacitatea de iubire a sa, de capacitatea mult mai mare de primire a harului lui Dumnezeu. Domnul întreabă retoric că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sufletul uman este mai prețios decât toată creația asta care mă înconjoară pentru că are capacitatea să primească harul lui Dumnezeu mai mult decât toată creația care mă înconjoară. Înțelegeți? Nimic din creație nu se compară cu sufletul uman pentru că sufletul uman este chipul lui Dumnezeu cel iubitor. Dacă omul se concentrează pe sineși, are încredere în sine și începe să acumuleze, văzând viața ca o competiție cu celelalte suflete, atunci își distruge capacitatea de iubire și își pierde sufletul care devine rob plăcerilor păcătoase.
Valoarea pocăinței în schimbarea omului
În clipa în care omul are conștiința păcatelor sale, a faptului că nu poate singur să-și rezolve ecuația și aleargă la Dumnezeu pentru ajutor, în clipa respectivă omul se îndreaptă. Vedeți că vameșul s-a suit la templu din lumea în care era, însă totuși stătea departe existențial pentru că se temea să se apropie de măreția delicată a iubirii perfecte a lui Dumnezeu, autocenzurându-se din pricina conștiinței distorsiunilor sale existențiale, a formelor de ură, de urâțenie, de duritate, de lipsă de milă pe care le are în sufletul său.
Vameșul nu dorește nici să privească înspre cer pentru că știe că este rob patimilor pământului. Este fenomenal cum fariseul dorește să le acumuleze fără să-și dea seama, în timp ce vameșul dorește să scape de ele în mod conștient. Nu este de mirare că vameșul s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât fariseul pentru că dreptatea este eliberarea de patimi. În clipa în care omul se eliberează, se dezleagă de adicțiile care îl trag în toate direcțiile și îi deformează existența, atunci persoana umană își recapătă dreptatea originară provenită din modul în care a fost creat de Dumnezeu.
Această dreptate vine prin mila lui Dumnezeu și nu prin străduința omului chiar dacă aceasta este strict necesară pentru a atrage bunăvoința dumnezeiască. Dumnezeu fiind drept, nu calcă în picioare libertatea umană și din cauza asta mântuirea noastră se împletește din firele voii noastre și voii lui Dumnezeu. Noi trebuie să dorim și să facem ce putem și atunci și Dumnezeu va face și El ce poate pentru că noi niciodată nu vom reuși singuri să facem vreo virtute, să reușim undeva. Ne batem pieptul pentru că este nevoie de durerea inimii pentru a contrabalansa plăcerile acesteia care au fost simțite în clipa comiterii păcatelor.
Cerem mila lui Dumnezeu pentru că după dreptatea Domnului nimeni nu este vrednic de ajutor pentru că noi cu voia noastră ne-am afundat în mocirla patimilor. Dincolo de asta, după cum trupul se hrănește cu hrană, apă și aer la fel și sufletul se hrănește cu energia necreată a lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian, iubirea, mila adică nedreptatea în favoarea persoanei iubite. Sufletul nostru se hrănește și se vindecă de bolile sale în clipa în care iubește și primește această energie de la Dumnezeu prin milă. Deci evident că vameșul s-a coborât mai îndreptat, adică mai vindecat de distorsiunile urii decât fariseul.
Desigur că principala cauză pentru care vameșul s-a coborât mai îndreptat decât fariseul este faptul că fariseul s-a separat de Dumnezeu și de ceilalți prin mândrie, lucru care constituie căderea sa în chinul singurătății și a părerii de sine care îl condamnă la distorsiunea veșnică. În timp ce vameșul, având flexibilitatea smereniei ca să-și recunoască greșeala și să ceară milă, se deschide prin aceasta către Dumnezeu și prin Acesta către ceilalți și astfel poate să lucreze la eliberarea sa de patimi, la îndreptarea sa. Vameșul simte toată Împărăția Cerului cum apasă dulce asupra eșecului său ca să se schimbe și astfel are eroismul să pună început bun, chiar dacă nu are curajul să-și ridice ochii.
Domnul explică acest fenomen prin faptul că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Parabola și îndemnul ei pentru noi
De fapt, această parabolă este un manual de rugăciune și de stare în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, este baza urcușului nostru duhovnicesc către Înviere, motiv pentru care Sf. Părinți au pus-o la începutul Triodului.
Ceea ce se așteaptă de la noi este transformarea noastră, hotărârea noastră de a pune un nou început, o nouă revoluție pe spirala conică a drumului nostru veșnic către perfecțiunea lui Dumnezeu. Să nu uităm că revoluția înseamnă mișcarea unei entități în jurul unei axe externe care trebuie neapărat să fie Dumnezeu, nu diavolul. Să nu ne rotim ca ușa în balamale în jurul axei noastre interne pentru că atunci vom stagna, vom ameți și vom muri din cauza lipsei de sens, atât cât este cu putință unui suflet veșnic.
Greșeala din mentalitatea societății
Din păcate însă, societatea ne învață că reușita este exact concentrarea pe noi înșine, pe interesul personal, pe voia proprie și de aici toate problemele societății actuale, inclusiv pandemia bolilor de nervi și a singurătății. Pentru că nu mai există aproape deloc Sfânta Tradiție a găsirii lui Dumnezeu și a celorlalți prin Acesta, oamenii care încearcă să se deschidă față de ceilalți fără ajutorul lui Dumnezeu se rănesc și atunci se închid mai mult sau mai puțin total provocându-și traume. Este nevoie de o optică corectă în ceea ce privește Dumnezeu, ceilalți, persoana noastră și timpul necesar să redevenim drepți, să ne curățim de patimi.
Este nevoie de timp, de constanță și dedicare, hotărâre în programul nostru duhovnicesc precum și de disocierea între faptă și făptaș – între păcat și păcătos. Pe făptaș trebuie întotdeauna să-l iubim. Făptașului totdeauna trebuie să-i găsim o scuză, o motivație în inima noastră – să spunem că săracul a încercat să facă bine, însă nu i-a reușit, nu a fost învățat corect, nu a putut. Fapta se judecă și dacă este bună o promovăm, iar dacă este rea încercăm să facem să nu se mai întâmple. Dacă mediul are o toxicitate peste măsurile noastre ne depărtăm cu smerenie, cu gândul că noi nu suntem în stare să găsim harul lui Dumnezeu în mediul respectiv. Să nu judecăm pe oameni pentru că ajungem ca fariseul, ajungem toxici. Unde mai pui că de multe ori doar nouă ni se pare că mediul respectiv este rău, fără ca el să fie în realitate. Cum spuneam, toate persoanele sunt bune, chiar dacă ele uneori au păcate adică boli existențiale. După cum toți oamenii sunt buni, dar sunt bolnavi. Dacă îl vedem pe celălalt ca bolnav, după cum suntem și noi de fapt, atunci îl compătimim mult mai ușor și ne putem ruga mult mai ușor pentru el și atunci sufletul nostru are pace și începem să ne bucurăm de viață.
Concluzie și îndemnuri
Desigur că bucuria cea mare vine din relația noastră corectă cu Dumnezeu. Să ne rugăm mai mult lui Dumnezeu cu smerenie și să nu ne mai gândim atât la noi – ce o să fac, ce o să fie, scenarii și lucruri de genul ăsta. Dacă dorim să ne căpătuim, să ne fie nouă bine, să ne realizăm – orice ar însemna asta din punct de vedere lumesc – atunci ne însingurăm și suntem condamnați la neliniște și chiar anxietate, mai ales astăzi când trăim într-o realitate complexă cu foarte multe știri făcute astfel încât să ne crească frica. Cu atât mai mult asta va crește dacă avem o părere proastă despre cei din jurul nostru și vedem la ei numai defectele în loc să vedem în primul rând bunătatea.
Dacă vedem lucrurile în lumina iubirii lui Hristos atunci le vom vedea în adevărata lor lumină pentru că le vom vedea cu ochii lui Hristos și nu cu ochii diavolului și atunci vom ști într-adevăr cum să acționăm. Dacă iubim pe cineva nu înseamnă, desigur, că trebuie să fim de acord cu tot ce face, ci că încercăm să ne ajutăm între noi să ne apropiem cu toții de perfecțiunea lui Hristos. Dacă simțim că nu putem să facem asta, ne retragem cu smerenia lui Hristos. Să nu avem gânduri rele despre ceilalți pentru că în clipa în care arătăm cu degetul pe cineva să nu uităm că 3 sunt îndreptate împotriva noastră.
Să nu uităm să iubim și să nu ne însingurăm ca fariseul socotind că toți au probleme în afară de noi înșine pentru că acesta constituie chinul nostru. Singurătatea înseamnă acceptarea minciunii. Smerenia înseamnă acceptarea adevărului așa cum e și nu așa cum am dori noi să fie. Normalitatea este dată de Dumnezeu și nu de încrâncenarea pe dorințele noastre egoiste. Să avem smerenia și deschiderea vameșului și atunci vom trece cu bine vama cerului către împărăția iubirii dumnezeiești și așa vom reuși să ajungem la ținta noastră adevărată care este fericirea veșnică.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulțumesc că ați avut smerenia să stați cu mine până acum!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
