Voia lui Dumnezeu – p. Teologos

Urmăriți un material structurat și lămuritor legat de voia lui Dumnezeu și modalitățile de expresie a acestei voi în viața noastră de zi cu zi. Ce trebuie să facem să o aflăm? Care sunt modurile în care aceasta se arată nouă?

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Un om din diaspora m-a întrebat ce să facă cu copilul său pentru că este dependent de ecrane și de societatea și tinerii de acolo, care sunt foarte nocivi și atrăgători. I-am spus că trebuia să se roage pentru el, să fie alături de el, să-i ofere timp și să-i fie exemplu personal în perioada de formare astfel încât copilul să știe că tatăl îl iubește și că are experiență de viață mai mare decât el. De asemenea, să găsească activități în lumea reală, preferabil împreună și să-l ajute să-și găsească niște prieteni de încredere. De obicei, acești prieteni se găsesc la biserica ortodoxă unde merg ei. De asemenea, dacă văd că presiunea societății de acolo îi împinge la păcate ar fi bine să se gândească să se întoarcă în România unde lucrurile sunt mai liniștite și echilibrate. Desigur că sunt mult mai multe de spus, însă pe scurt cam astea sunt.

Reacția lui a fost că el nu dorea să facă nimic ca să schimbe ceva la el, ci să se întâmple ceva magic astfel încât lucrurile să se rezolve de la sine pe loc, dacă s-ar putea, fără niciun efort. Asta se vede la foarte mulți oameni astăzi care doresc să se facă voia lor și nu voia lui Dumnezeu, pentru că omul care se iubește pe sine devine foarte dur și nu dorește să se schimbe. Este adevărat că există o categorie de oameni care, tot din cauza iubirii de sine, fac mari eforturi astfel încât să-și împlinească voia și îi presează și pe cei din jur ca să-i ajute în această luptă a lor, fără să aibă în vedere că dacă nu este voia lui Dumnezeu atunci nu se va întâmpla nimic folositor.

Voia omului. Iubirea de sine

De fapt, tot chinul temporar și etern provine din încercarea disperată a ființelor raționale să-și facă voia lor care nu este în acord cu voia lui Dumnezeu. Din această cauză este esențial să ne concentrăm pe aflarea voii lui Dumnezeu pentru că aceasta ne duce la starea de fericire veșnică, la rai. De fapt, omul dorește să afle voia lui Dumnezeu pentru că toți oamenii doresc fericirea, însă în clipa în care aceasta începe să răsară ca zorile Soarelui dreptății în negura întunecării minții, atunci omul pătimaș dă înapoi pentru că omul păcătos preferă întunericul în locul luminii pentru că faptele lui sunt rele și, de fapt, aceasta este judecata finală, cum spune Sfântul Ioan Teologul: preferința oamenilor față de întuneric este mai presus decât preferința față de lumină din cauza faptelor pe care oamenii doresc să le facă.

Voia lui Dumnezeu

Omul duhovnicesc dorește cunoașterea voii lui Dumnezeu precum dorește cerbul însetat apa, după cum scrie la psaltire. De fapt, nu dorește doar cunoașterea voii lui Dumnezeu, ci și voia amestecată a oamenilor ca să știe cum să o gestioneze precum și voia potrivnică lui Dumnezeu, lucrurile care sunt potrivnice voii lui Dumnezeu, astfel încât să se ferească de acestea. Una este cunoașterea întunecată a păcatului în care omul își pierde luminarea și libertatea prin folosirea greșită a acestora și alta este cunoașterea duhovnicească a distorsiunilor existențiale, care vine cu ajutorul harului lui Dumnezeu și îl învață pe ascet să se țină departe de păcate și să fie reazem și ghidaj prin experiența sa duhovnicească celor care urcă după el pe scara îndumnezeirii.

Efortul urcușului duhovnicesc

Urcușul presupune efort pentru omul căzut căruia îi place să se bălăcească în mlaștina plăcerilor și, din cauza asta, este absolut necesar un conducător duhovnicesc de care să facă ascultare și care să-i impună un program. Dacă nu există, îl vezi pe tânăr că se apucă să facă cutare sau să învețe cutare de unul singur, lucru pe care îl ține câteva săptămâni, după care se dezumflă, îl părăsește. Unde mai pui că diavolul îi și pune gânduri să-și spună că nu poate să te ajute sau nu poate să te asculte pentru că are cutare sau cutare proiect important de făcut.

Ei, atunci cel mai în vârstă se smerește ca să nu escaladeze tensiunile, însă peste câteva săptămâni vede că tânărul nu mai face nimic și, de fapt, băltește ca o mare morsă mofturoasă. E un caz clasic ca omul să se ofilească dacă nu simte nevoia concretă imediată sau nu are un păstor care să-l îmboldească. Chiar în slujba schimei mari se spune către noul schimnic că bună lucrare și-a ales însă să aibă grijă să o și termine. Oamenii iubitori de sine se îngrozesc când aud asta și preferă să stea în întuneric fără să se gândească la faptul că cu cât se urcă cineva mai sus cu atât este mai luminat de Soarele dreptății. Trebuie să ne nevoim, fraților. Nu să băltim. Este adevărat că cineva poate să cadă de pe scară prin mândrie și înfumurare, însă dacă omul este smerit și constant atunci va avea ajutor de la Domnul.

Ce ne ajută să urcăm

Este nevoie de un sistem de valori corect și de impunerea unor priorități. Dumnezeu este frumos, ordonat, iubitor și liber și generează frumos și libertate iubitoare, în timp ce diavolul este urât și urăște, este dezordonat, captiv voilor sale egoiste, pătimașe și generează ură, haos și sclavie. Un exemplu pregnant al celor două lumi îl avem și în cazul maicii Siluana care a adus frumosul în lumea boschetarilor, coborând în subterane cu un rucsac cu mâncare și alte lucruri folositoare în spate ca să-i ajute pe toți cei năpăstuiți de patimile lor.

Omul lui Dumnezeu prețuiește ordinea liberă și nu rigiditatea sau haosul care sunt distorsiunile, extremele acestei virtuți foarte importante. Omul duhovnicesc trebuie să cunoască care sunt lucrurile pe care trebuie să se facă fără amânare și au prima prioritate, iar pe de altă parte care sunt lucrurile care trebuie să se facă cu blândețe și chibzuială. Vedeți că Sf. Ap. Pavel spune că „Toate cu bună-cuviință și după rânduială să se facă”.

Este adevărat că nu îi este dat oricui să cunoască repede și ușor asemenea lucruri greu de deosebit. Din cauza asta Sfinții Părinți începând chiar din perioada Vechiului Testament se rugau ca să cunoască adevărul, adică să cunoască voia lui Dumnezeu. Proorocul David zice „Învaţă-mă pe mine să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu” și „Povăţuieşte-mă la adevărul Tău”. Desigur că cel mai caracteristic este „Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, că spre Tine am ridicat sufletul meu”. Zice asta pentru că într-adevăr pentru a afla voia lui Dumnezeu trebuie să ne ridicăm din grijile vieții și din patimi. 

Depărtarea de lume

Atunci când omul se îndepărtează de acestea, lumea ca și cumul de patimi și de zgomot informațional se estompează și apar în liniște raiul și iadul ca experiențe duhovnicești și ca principalele realități veșnice, realități care depind direct de raportarea noastră la Dumnezeu cel personal și iubitor. Creatorul și Îngrijitorul întregii existențe este Dumnezeu pentru că Dumnezeu este nu numai Creatorul absolut, ci și Cel care ne dă energia necesară ca să existăm. Noi trebuie să fim atenți să fim în voia Lui pentru că dacă ieșim din voia Lui, intrăm în distorsiune existențială, atât pe cât este cu putință unui suflet veșnic.

Iadul și înșelarea

De fapt, acesta este iadul: chinul veșnic al unei ființe raționale care se împotrivește voii lui Dumnezeu. Dumnezeu ca și Creator iubitor dorește ca toate creaturile Sale să se bucure de viață în adevăratul sens și să existe plenar, să trăiască la maxim. Din păcate, însă ființele raționale au posibilitatea alegerii și deci, depărtării de această voie. Dacă omul crede că plenitudinea vieții, adică perfecțiunea, se află altundeva, în materie, atunci el începe să se schimbe și să se chinuie. De fapt, acesta este chinul diavolului, iar diavolul l-a făcut și pe om să se chinuie, înșelându-l în același mod. Diavolul i-a spus omului să nu asculte de Dumnezeu pentru că este rău și să-și caute de unul singur existența plenară, să ajungă dumnezeu de unul singur căutând în pom, adică în materie, cunoștința desăvârșită și perfecțiunea.

Evident că în clipa în care omul încearcă să se deconecteze de la Dumnezeu și să se autoîndumnezeiască, se autodistruge după cum se autodistruge un monitor care dacă este conectat la sursa sa de energie afișează lucruri extraordinar de frumoase, însă dacă se deconectează de la sursă și își bagă priza în sine-și, devine întunecat și își sparge posibilitatea de a afișa frumusețile pe care le-a afișat mai înainte. 

Omul și menirea lui

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică o singură entitate în multe persoane care trebuie să-și partajeze gândurile, trăirile, experiențele, sentimentele. Adam însă a căzut și acum el este dezmembrat aproape total în persoanele constituente și noi nu mai avem experiența cunoașterii totale a gândurilor, trăirilor și a experiențelor celorlalți. Dacă o persoană se rupe de Dumnezeu atunci se rupe și de celelalte persoane și se rupe și în sine-și, începând să se comporte haotic și fără sens precum un mădular tăiat din trup, care începe să se zbată. Aceasta este pregustarea iadului pentru că iadul este singurătatea veșnică. 

Aici pe pământ noi suntem o existență în rețea, unitatea naturii lui Adam fiind foarte rănită de păcat. În loc să fim toți una, suntem ca nodurile unei plase de pescuit, ca nodurile unui năvod. În loc să fim toți ca un singur trup unitar duhovnicesc cu fiecare dintre noi, organe vii în acest trup spiritual, suntem toți organele, mădularele zdrelite ale unui trup zdrelit care abia se mai ține la un loc. Scopul lui Hristos este refacerea unității lui Adam cel global – și asta este mântuirea – prin energia necreată a lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian iubirea și asta se realizează concret prin transformarea opticii, a modului de gândire și a comportamentului uman. Asta este pocăința, fraților.

De fapt, comportamentul și judecata centrate pe noi înșine care nu-i iau în seamă pe ceilalți sunt corupte, neadevărate pentru că nu țin seama de realitatea lui Adam cel global. Omul egoist sfâșie și mai mult acest trup duhovnicesc și concret al lui Adam cel global pe care Sf. Ap. Pavel îl numește Biserica și al cărui cap este Hristos. Sfâșiind acest trup, se chinuie pentru că nu mai primește hrana sufletului său care este harul, energia necreată a lui Dumnezeu. 

Cum ne influențăm între noi

Astfel, cel care păcătuiește prin impunerea voii sale egoiste care este depărtată de voia iubitoare a lui Hristos, se chinuie pe sine-și, pe cei din jur care sunt legați de el și răstignește iarăși capul Hristos, pentru că am spus că suntem legați între noi, chiar dacă aceste legături nu mai sunt atât de puternice ca în Adam de dinainte de cădere. Vedeți că și acum după cădere dacă mergem în apropierea unor oameni cunoscuți care se ceartă sau se bat, simțim energia demonică mare care se degajă de acolo, chiar dacă noi suntem total neutri față de subiectul conflictului. Asta arată că dacă un nod al năvodului cade, trage după el în jos mai mult sau mai puțin nodurile adiacente și, iarăși, dacă un mădular suferă atunci toate mădularele din jur suferă și ele pentru că durerea se difuzează, apare o inflamație.

La fel se întâmplă și în sens opus: dacă un nod, un mădular se ridică, primește multă lumină dumnezeiască atunci toate cele dimprejurul lui se luminează și ele, se ridică și ele. Întunecații cred că libertatea provine din autonomia față de Dumnezeu însă aceea este cea mai cruntă sclavie – sclavia față de propriile patimi și dorințe care se luptă haotic pentru suflet ca pentru un prizonier de război. Libertatea adevărată provine din unirea iubitoare prin alinierea voințelor cu persoanele perfect libere adică cu Sfânta Treime. Asta este libertatea: unirea cu persoanele perfect libere.

Voia egoistă și înfrângerea ei

Din cauza asta, toți cei care voiesc să cunoască voia Domnului și să se hrănească cu harul Său sunt datori să-și omoare voia lor egoistă. Dacă suntem concentrați pe turbulența egoistă din noi, nu mai avem puterea să ascultăm adierea delicată a voii lui Dumnezeu. Pentru că voia noastră egoistă este foarte dură, urlă, este tulburătoare. Pentru egoist este o nebunie deschiderea față de Dumnezeu și ceilalți pentru că îi distruge idolul pe care și l-a construit cu atâta grijă multă vreme înăuntrul său. Trebuie să avem credință și să ne depășim frica provocată de posibilitatea distrugerii idolului fals din noi. Ascultarea reprezintă adevărata libertate, iar închiderea în cadrele foarte strâmte, punctiforme ale propriului egoism înseamnă sclavie, superficialitate, reducerea la un punct – la punctul nostru de vedere care este, de fapt, punctul nostru de întunecare. Diavolul însămânțează în noi frica și îndoiala și ne face să ne îndoim constant de valoarea noastră în Hristos, de scopul nostru și de capacitatea noastră de a reuși cu ajutorul lui Dumnezeu. Frica morbidă de eșec este pregustarea iadului și teama de judecata amenințătoare. Și această teamă de judecata groaznică a unor persoane pe care le socotim drept rău-voitoare, incluzându-L și pe Dumnezeu aici, asta blochează curajul și progresul omului pe calea iubirii, a desăvârșirii.

În aceste condiții trebuie să ne rugăm cu credință și simplitate naturală, neforțată, cu dorire și smerenie maximă la Dumnezeu astfel încât să ne lumineze interiorul și să ne dea căldura zelului care vine prin simțirea iubirii Sale. Pentru asta nu trebuie să avem cornul mândriei în noi, ci să acceptăm că suntem limitați și să simțim această limitare. Simțirea limitărilor vine în clipa în care acceptăm că cel de lângă noi chiar este cu mult mai frumos decât noi la suflet și că cei din jurul nostru au multe harisme dincolo de marile distorsiuni generate de căderea lui Adam. Toți avem păcate și trebuie să ni le vedem pentru a le vindeca. Dacă ne concentrăm pe păcatele altora atunci suntem condamnați să nu le vedem pe ale noastre și vom trăi un chin continuu în singurătatea noastră, văzând la noi doar virtuți pe care credem că le avem și vom avea încontinuu revolta că nu ne înțeleg ceilalți. Dacă însă ne concentrăm pe păcatele noastre și vedem la ceilalți virtuțile, atunci viața noastră va fi un urcuș continuu pe treptele paradisului. 

Atunci rugăciunea va curge și îi vom considera pe ceilalți mai buni decât noi. Atunci Dumnezeu ne va deschide inima și va valida oameni pe care să-i întrebăm întru smerenia inimii și cu un cuget neîndoielnic ca să primim de la ei sfaturile lor. Dacă noi suntem în amărăciunea îndoielii și căutăm nod în papură în orice, atunci Dumnezeu își retrage harul Său și nu aflăm voia Lui, nu aflăm pacea, adevărul, bucuria, bunătatea, nu aflăm frumosul adevărat. Dacă însă omul are simplitatea duhovnicească curată, dacă are dispoziția de ascultare, atunci el primește sfaturile chiar dacă cele ce i se spun sunt potrivnice scopului său și chiar dacă cei care îi spun nu ar fi foarte duhovnicești. Să știți că Dumnezeu nu este nedrept să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit prin încredere și nerăutate, chiar dacă cei care ne dau sfaturi sunt mai simpli.

Este esențială depășirea egoismului mândriei din noi. Domnul ne vorbește prin aproapele cel mai apropiat de El și vorbește către cei simpli, către cei duhovnicești care se smeresc.

Sfântul Paisie și mularasul. Credința și ascultarea

La un moment dat, Sf. Paisie avea o problemă teologică serioasă și nu avea pe cine să întrebe. În disperare de cauză a ieșit afară din chilie să caute pe cineva pe care să-l întrebe și nu a găsit decât un mularas, un conducător de mulari. L-a întrebat cu credință în Dumnezeu și zice Sfântul că a primit un astfel de răspuns că nici un profesor de teologie nu l-ar fi putut da. Asta este credința în Dumnezeu.

Binomul întrebare-ascultare este esențial pentru a ieși din cadrele punctiforme ale punctului nostru de vedere și a ajunge să vedem voia globală a lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre, însă modul Său preferat de a răspunde este prin intermediul oamenilor pe care îi validează în fața noastră. Dumnezeu validează această cale pentru că acest mod este mult mai sigur decât ascultatul conștiinței și, pe de altă parte, ne umplem de smerenie. Ascultarea aduce smerenie pentru că în clipa în care reușesc ceva din ascultare nu mă mândresc pentru că ceea ce am făcut a fost din porunca altuia și cu acoperământul rugăciunii aceluia, chiar dacă el nu este un mare rugător.

Mai ales la începutul vieții duhovnicești, omul este incapabil să discearnă vocea lui Dumnezeu în sine-și din noianul de zgomote mentale care îl asaltează. Un noian de gânduri. Din cauza asta este foarte, foarte indicat să nu ne ascultăm gândurile, ci să ascultăm de oameni duhovnicești. Dacă dăm atenție la gânduri o să se genereze atunci o adevărată furtună, un adevărat ciclon mental demonic căruia greu îi mai rezistăm și care ne chinuie, aruncându-ne în ceața relativității părerilor personale.

Aflarea voii lui Dumnezeu și lupta interioară

De fapt, principalul motiv pentru care cei ce se luptă cu patimile doresc să afle voia lui Dumnezeu este evitarea chinurilor iadului dinăuntrul lor. Pentru că aceștia gândesc și acționează pătimaș, trebuie să-și despartă mintea de toată împătimirea, să nu dea atenție, să nu dea importanță războiului de gând care vine de la patimi și să taie pornirile de la partea doritoare care dorește să apuce de multe și pornirile părții mânietoare care dorește să se împotrivească cu cuvântul. Atunci mintea este curată și poate fi înfățișată într-o cerere fierbinte lui Dumnezeu care o să-și descopere voia Sa, fie că ne ghidează înspre împlinirea gândului nostru, fie că ne pierde gândul care ne apasă. 

Tăierii voii proprii și durerea

Este adevărat că la început tăierea voii proprii se face cu durere. De fapt, cea mai mare durere a omului este tăierea voii. Cu cât mai mare voia proprie, cu atât mai mare durerea tăierii acesteia. De fapt, ne putem da seama dacă cineva are o patimă și cât de mare este, după mărimea durerii atunci când i se taie posibilitatea satisfacerii patimii. Vedem cât de mult îl doare. Dacă îl doare, e patimă.

Așa înțeleg unii că un lucru este de la Dumnezeu, atunci când sunt luptați foarte tare ca lucrul respectiv să nu se facă. Asta este valabil și la cei desăvârșiți – vedeți că și pe Sf. Ap. Pavel l-a împiedicat Satana de mai multe ori ca să vină la tesaloniceni. 

Aici este nevoie de discernământ ca să știm care este voia lui Dumnezeu și asta se vede după partea în care este voia lui Dumnezeu exprimată în Biserică și prin Sfinții Părinți, precum și partea în care sunt tulburarea și păcatul. Când vorbim de discernământ nu mă refer la începător pentru că acela trebuie să facă ascultare „oarbă” ci la cel care, în timp, este pus în situația să discearnă voia lui Dumnezeu.

Părinți și copii

În această categorie intră și părinții care trebuie să aibă discernământul să realizeze că tinerii au presiune asupra lor din partea patimilor și a lipsei lor de experiență și în gestionarea și evaluarea situațiilor. Din cauza asta, să nu-i preseze exagerat pe tineri pentru că atunci îi zdrelesc și în loc să crească iubirea și zelul din ei, apare repulsia și creșterea patimilor la care tinerii se duc din dorința de a scăpa de presiunea de acasă și din dorința de a afla ceva nou și din dorința de apartenență la un grup. 

Tânărul să nu meargă la plăceri pentru că acestea niciodată nu sunt o soluție. Plăcerile păcătoase vor aduce totdeauna dureri, în conformitate cu legea duhovnicească pentru că orice strâmbare ne depărtează de plăcerea adevărată care este energia necreată a lui Dumnezeu. E o ispită aici faptul că voia lui Dumnezeu este ca omul să aleagă liber și după ce alege greșit, Domnul îi dă un timp de pocăință înainte ca să intervină legea duhovnicească. Dacă omul folosește acest timp ca să se desfăteze și nu să se pocăiască, zicând că „Nu-i nimic! Nu-i o problemă! E mic! Că Dumnezeu iartă și așa mai departe…”, atunci în loc să iasă din patimi, se afundă mai rău în adicțiile care îl țin departe de Dumnezeu și merge din rău în mai rău, chiar dacă la arătare pare că duce o viață de desfătări.

Jertfa de sine în ascultare

Dacă omul se luptă să facă ascultare, jertfindu-și omul cel vechi, atunci o să-l ajute Dumnezeu. Mai ales la începutul vieții duhovnicești se vede voia lui Dumnezeu din faptul că se vede manifest ajutorul lui Dumnezeu, că toate se așează și că toate curg lin, fără tulburare. Asta desigur că poate să apară și la cei mai avansați, fiind, de fapt, principalul mijloc prin care vedem binecuvântarea lui Dumnezeu.

Totdeauna când este tulburare, goliciune și/sau întristare lumească în inimă, chiar dacă lucrurile merg bine la arătare, asta înseamnă că este energie demonică și că lucrurile nu merg bine cu cel care o are, înăuntrul lui. Desigur că dacă cel care le are, face ascultare, aasta trebuie cu discernământ. De ce? Pentru că el trebuie să continue să spună starea sa, pentru că de regulă este vorba despre energia demonică a egoismului său, a cornului întunecat al lui Adam, întărit și susținut de diavol, corn care se frânge prin ascultarea duhovnicească.

Avansarea duhovnicească

Dacă omul avansează pe drumul cunoașterii voii lui Dumnezeu atunci acesta începe să vadă folosul și intră încet-încet în faza de iluminare. În această fază de alternanțe de har și energie demonică, omul are ca principal motiv al căutării voii lui Dumnezeu folosul acestei cunoașteri și nu atât frica de chinuri. Aici trebuie să știm să nu ne mândrim și să credem că totul e bine când avem har și să nu credem că totul s-a terminat atunci când nu avem. Această sinusoidă între har și energie demonică este de neevitat în perioada de devenire. Ispita aici poate apărea și din puțina experiență pe care omul o are și dacă nu este atent atunci omul se încrede în sine-și și deraiază, cade în tot felul de înșelări. Și dacă nu are har, crede că s-a terminat totul și se deznădăjduiește. Trebuie să fim constanți! Dintre cele mai periculoase înșelări sunt crezământul în propriul gând că el știe mai bine și nu mai e nevoie să asculte, precum și senzația de plictis și dispreț față de starea de relativă pace și stabilitate, el dorind să facă altceva. Atunci, strică totul.

Aici trebuie să știm că lucrul cu adevărat interesant și atrăgător este Împărăția Cerurilor ai cărei zori trebuie să apară în noi. Dacă însă noi nu ne-am luptat cu jertfă și autocontrol de la început și nu suntem constanți în asceza noastră care, desigur că are ca pilon central ascultarea de conducătorul duhovnicesc și paza minții, atunci soarele iubitor care este Hristos nu apare și omul se stinge într-un întuneric trist al plăcerilor păcătoase sau depresie. Omul trebuie să aibă în mod intenționat o viață exterioară relativ stabilă și liniștită pentru a-și putea potența viața interioară. Pentru a ajunge la Dumnezeu. Este adevărat că diavolul luptă acerb prin gânduri și stimuli, împingându-l pe om să se gândească încontinuu la ce se întâmplă în afara lui. Asta este distorsiune, ca orice extremă, de altfel.

Dacă omul agonisește în sine pe Dumnezeu primește luminare de la Acesta și atunci vede ajutorul Lui care ajutor nu este neapărat să fie imediat chiar dacă un lucru trebuie făcut imediat. Omul are credință și într-adevăr va vedea că Dumnezeu îl ajută și îl validează în timp la momentul potrivit. Să avem grijă însă să nu-L închidem pe Dumnezeu în cadrele foarte strâmte ale viziunii noastre, pentru că o să greșim.

Îndoiala și nesiguranța care stăruie mult timp în luarea unei hotărâri sunt semnul unui suflet neluminat și iubitor de slavă deșartă pentru că Dumnezeu nu e nedrept astfel încât să se închidă în fața celor care bat cu smerenie la milostivirea Sa. Este adevărat că Domnul caută în toate scopul pentru care au fost făcute pentru că dacă sunt făcute pentru El și sunt mântuitoare și bune, chiar dacă sunt imperfecte pentru că acestea cresc smerenia și iubirea în noi și în ceilalți. Dacă sunt făcute pentru egoism sau ca formă de ură, sunt distructive și Dumnezeu nu dorește asta și nu o să ajute. Să avem grijă însă să nu facem lucruri primejdioase sau mai presus de măsura noastră pentru că acestea pot să aducă pagubă, chiar dacă le facem pentru Dumnezeu și chiar dacă Domnul nu ne osândește pentru că le-am făcut pentru El. Dar dacă nu facem pentru El, ne și păgubim și ne și distrugem sufletul.

Dacă omul se menține stabil pe acest drum cu zel și curaj, fără să primească gândurile de la diavol atunci, după câți ani dă Domnul, omul începe să simtă cum crește iluminarea, cum sinusoida alternanțelor dintre har și lipsa acestuia se atenuează și are o tendință din ce în ce mai crescătoare. Astfel omul se îndreaptă către desăvârșire. Atunci lumina crește foarte mult înăuntrul lui și el începe să facă voia lui Dumnezeu nu ca un rob, de frica chinurilor și nici ca un salariat din dorința de câștig, ci o să facă voia Tatălui Ceresc ca un fiu, din însăși dragostea pe care i-o poartă Tatălui și care îi generează această fericire fără margini.

La marea lumină a iubirii înțelegătoare dată de Domnul, omul trăiește cunoașterea înțelegerii voii lui Dumnezeu din experiență, inclusiv faptul că Dumnezeu are judecăți negrăite cu privire la fiecare dintre noi. De multe ori vrea să ascundă de noi, din iconomie, voia Lui pentru că știe că nu putem să rezistăm la voia Sa și dacă ne arată voia Sa, noi nefăcând voia Sa vom primi mai multe răni.

Înțelegerea voii lui Dumnezeu

De fapt, voia lui Dumnezeu este una însă apare în relație cu noi în mai multe expresii după cum ne poziționăm relativ la Dumnezeu, după cum și diamantul este unul, însă are mai multe fațete în funcție de cum se poziționează privitorul. 

Cea care poate fi numită voia adevărată a lui Dumnezeu – voia cea binevoitoare – este dorința lui Dumnezeu ca toți oamenii să ajungă la perfecțiunea personală veșnică prin unirea cu El în veșnicie. Este, de fapt, maximizarea fericirii adevărate în veșnicie. Sfinții au cel puțin în parte experiența conștientă a rezultatelor acestei voi, chiar dacă, desigur, că aceasta ne afectează pe fiecare. Noi, însă, datorită întunecării minții nu putem să facem corelația între un necaz – mai ales dacă e vorba de moarte – și maximizarea fericirii veșnice, cu toate că acesta este adevărul. Pentru că moartea este stabilizare și Dumnezeu care este Tată iubitor îl stabilizează pe om în clipa lui maxim duhovnicesc, în clipa în care el cea mai multă iubire și când îi este cel mai convenabil omului să se ducă în veșnicie. Din cauza asta nu putem să omorâm pe cineva pentru că nu știm când omul respectiv este la clipa lui de maximă iubire înăuntrul său.

Voia prin iconomie

O altă fațetă a voii lui Dumnezeu este prin iconomie. Dumnezeu își coboară ștacheta duhovnicească la un nivel inferior ca să ajute ființa imperfectă, pe om astfel încât să se ridice la un nivel existențial superior. Atunci, Dumnezeu din milă, nu mai cere perfecțiunea de la om și încet încet încearcă să-l ducă în direcția respectivă. Ca și tatăl care dorește ca fiii lui să învețe de nota 10 și să nu piardă timpul însă uneori se milostivește și îi mai lasă să se joace pentru că astfel ei se liniștesc și nu apar tensiuni. Ca și cu arcul, dacă întinzi încontinuu, la un moment dat, se rupe coarda. De fapt, pentru firea noastră căzută jocul este esențial pentru antrenarea și creșterea copiilor în iubire și înțelepciune. Evident că nu mă refer aici la jocurile nocive, care din păcate astăzi sunt în mare vogă și o mare ispită.

Voia prin pogorământ

Legat de asta, o altă fațetă a voii lui Dumnezeu este voia Sa prin pogorământ. Apare atunci când opmul păcătuiește și se apropie de păcat și atunci, Dumnezeu îi dă o ispită, prin pogorământ îngăduie să se întâmple un necaz astfel încât omul să ricoșeze din smoala păcatului.

Voia prin părăsire

Ultima mare fațetă a voii lui Dumnezeu este cea prin părăsire, când omul afundat în adicții, în patimi este părăsit de Dumnezeu în situații care generează chin și repulsie, situații manifeste în care cei din jur și pătimașul să vadă în ce hal s-a ajuns și astfel păcătosul să iasă de acolo – dacă mai vrea cu adevărat.

Concluzie

Dumnezeu nu vrea niciodată moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu. Aceasta este voia lui Dumnezeu, de fapt. Dumnezeu dorește să ne ducă să maximizăm fericirea și perfecțiunea  noastră în veșnicie. Și bineînțeles, dacă noi dorim, pentru că Dumnezeu nu încalcă libertatea noastră în picioare. Dacă noi dorim să ne aliniem cu voia Lui, vom fi fericiți într-adevăr în veșnicie.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut voința să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!