Botezurile, păcatul, unitatea – p. Teologos

Discutăm în acest material despre căderea lui Adam ca distrugere a unității, despre botez ca și mod a intrării în Biserică, despre botezul pocăinței, botezul lacrimilor, efectele lor precum şi semnificația mai adâncă a acestora. De ce trebuie să trecem prin aceste botezuri?

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. Primirea în rai

Cineva a venit în urmă cu câteva zile și mi-a spus că a stat câteva săptămâni în comă după care a murit vreme de mai multe secunde. În această perioadă în care a fost mort a văzut un om „normal” – după cum spune el – însă ceea ce l-a impresionat a fost faptul că a simțit cu toată ființa sa perfecțiunea acelui om și că simțirea acestei perfecțiuni era ceva cu totul natural. Se simțea în sfârșit acasă. În acel moment omul perfect respectiv i-a transmis 3 mesaje. Aceste mesaje, pe care Sf. Părinți le numesc descoperiri sau revelații, nu erau vorbite și cel mort nu le auzea cu urechile sale ci pur și simplu primea informația în toată ființa sa, direct și natural. Cele 3 mesaje pe care Omul perfect le-a transmis erau: 1. Să nu mai preacurvească; 2. Să nu muncească 7 zile pe săptămână și 3. Să spună și altora experiența sa.

Din aceste mesaje vedem că omul respectiv nu era un sfânt ci, din contră, un om dintre cei mulți care au astfel de păcate dintre care unul din ele este păcat de moarte, adică dacă moare în acest păcat se duce în iad, adică în singurătata veșnică, în chinul iadului pe care singur și-l alege pentru că după moarte va căuta să-și împlinească această dorință la maxim fără însă să mai poată vreodată să o facă. Va fi concentrat pe dorințele sale egoiste și astfel va fi închis față de ceilalți. Dacă omul își va lăsa egoismul și se va deschide prin pocăință față de ceilalți atunci omul va primi iarăși în sine-și lumina iubirii lui Dumnezeu și va simți comuniunea cu ceilalți. Din experiența duhovnicească pe care cel care a murit a avut-o în Rai, bineînțeles, vedem că această comuniune este cât se poate de concretă și totală – nu este vorba doar de o figură de stil.

Descoperirea în Duhul Sfânt este cunoașterea adevărată

De fapt, știu destule cazuri care arată că adevărata cunoaștere este descoperirea în Duhul Sfânt și nu cunoașterea științifică. Cunoașterea științifică este incompletă și nesigură. Se bazează pe bănuieli și deducții despre anumite aspecte ale realității. Niciodată nu vom ajunge la cunoașterea completă prin cunoașterea științifică și asta este dovedit inclusiv științific de Kurt Godel în 1931 prin celebrele teoreme de incompletitudine.

Acestea, în număr de 2, spulberau visul lui David Hilbert și a altor matematicieni care credeau că pot găsi un limbaj matematic științific complet care să descrie toată realitatea. Prima teoremă de incompletitudine afirmă că în orice sistem formal consistent care este suficient de complex există propoziții adevărate care nu pot fi demonstrate în cadrul acelui sistem. Cu alte cuvinte, există adevăruri matematice care nu pot fi dovedite folosind doar axiomele și regulile de inferență ale sistemului respectiv. E nevoie de cineva din afara sistemului ca să ne spună că anumite lucruri sunt adevărate. A doua teoremă de incompletitudine arată că un astfel de sistem nu poate demonstra propria sa consistență. Adică, un sistem nu poate dovedi că nu conține contradicții din interiorul lui. Mai pe românește, s-a dovedit cât se poate de clar că doar prin știința noastră rămânem în ceață. E nevoie de Dumnezeu de deasupra.

Știința și limitările ei

De fapt, vedem că știința nu poate să răspundă la cele mai mari întrebări sau uneori dacă răspunde, răspunsurile sunt groaznice. De exemplu, din punct de vedere științific, persoana iubită, copiii noștri, părinții noștri nu sunt altceva decât niște grămezi de celule. Niște saci de elemente chimice.Zâmbetul unul copil nu este nimic altceva decât mișcarea a 27 de mușchi faciali. Desigur că asta este groaznic și distruge realitatea iubitoare, distruge personalitatea. Din cauza asta cei care nu au credință vie în Dumnezeu, și mai ales ateii, nu au iubire jertfitoare și suferă de lipsă de sens.

Dincolo de asta, știința nu poate să răspundă ce este frumosul. O floare este frumoasă. Persoana iubită este frumoasă. Un copil este frumos. Nu se poate demonstra științific acest lucru. Nu se poate demonstra științific nevoia de artă. De asemenea, nu se poate demonstra științific care este sensul omului în viață pentru că Dumnezeu este dincolo de știința căzută a oamenilor, iar omul fiind chip al lui Dumnezeu care se îndreaptă către asemănarea cu Dumnezeu nu are niciun sens în afara unirii cu Dumnezeu cel perfect și personal. Omul fiind oglinda lui Dumnezeu nu are niciun sens dacă dispare modelul din oglindă.

În acest context, este esențial faptul că Dumnezeu S-a coborât la noi și ne-a arătat cine este, pe cât putem noi să cuprindem. S-a întrupat ca să vedem concret cum se comportă Dumnezeu astfel încât să-L avem model de urmat. Astăzi, pentru a-L urma pe Hristos, avem nevoie de un conducător duhovnicesc care Îl cunoaște pe Hristos mai bine decât noi și avem nevoie de Biserică în care se exprimă Hristos ca și conducător al Acesteia.

Evenimentele după nașterea Domnului și semnificația lor

Legat de Biserică și de sensul nostru în viață pe care ni l-a arătat Dumnezeu, vedeți că după Nașterea Domnului avem la scurt timp tăierea împrejur și Botezul Domnului. După ce S-a născut Domnul ne arată că trebuie să ne tăiem împrejur inima sufletului nostru de orice dorință nefolositoare și orice mânie împotriva celuilalt. Trebuie să ne tăiem împrejur voia noastră egoistă a cugetului nostru trupesc care ne separă de ceilalți și ne generează chin, tulburare. 

De fapt, asta a fost chiar căderea lui Adam: dorința egoistă a sa de a deveni dumnezeu de unul singur crezând că poate să scape de Dumnezeu cel adevărat care îl iubea și care l-a creat să devină ca El. Eva a fost atrasă în discuție cu diavolul și nu s-a întrebat „Măi, ăsta îmi spune contra lui Dumnezeu, să fac neascultare de El. Nu cumva e distrugător? Nu cumva ar fi bine să-L întreb și pe Adam și pe Dumnezeu?” Eva trebuia să știe că ascultarea de Dumnezeu este esențială și existențială pentru oameni pentru că astfel oamenii își asigură viața plenară, viața adevărată.

Despre bine și rău

Hrana sufletului este energia necreată a lui Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu și din această cauză omul trebuie să fie în ascultare de Dumnezeu trebuie să fie în modul corect de a fi. Eva a fost însă atrasă să experieze singură pomul cunoștinței binelui și răului adică de materia care părea că oferă cunoștința desăvârșită prin știință. 

Omul fiind rațional, trebuia să aibă posibilitatea alegerii dintre bine și rău. Binele este Dumnezeu. Deci pentru a fi liber, omul trebuie să aibă posibilitatea de a alege răul, posibilitate pe care, însă, trebuie să o respingă. Cunoștința adevărată este duhovnicească și incomparabil superioară științei trupești pentru că este adevărată, imediată, sigură, totală.

Știința trupească fără Dumnezeu este de fapt o pseudo-cunoaștere mioapă. Eva a văzut că rodul și experiența acestei cunoașteri trupești sunt ademenitoare pentru simțuri și plăcute pentru că dădea știință și a mușcat din acest fruct, adică a avut această experiență după care i-a dat și lui Adam să experieze acest lucru. Atunci au început să vadă, însă cu o cunoștință trupească care îi depărta de harul lui Dumnezeu și din cauza asta primul lucru pe care l-au văzut a fost că erau goi de harul Duhului Sfânt și pentru că erau goi de har, atunci au încercat să-și acopere goliciunea cu materie, cu frunza. Neascultarea de Dumnezeu duce la goliciune, la moarte. Vedeți că Dumnezeu nu le-a spus că o să-i omoare El dacă o să mănânce, dacă o să experieze cunoștința care vine din materie, ci că ei o să moară – o să fie mortală pentru ei această experiență pentru că se depărtează de Dumnezeu. Ei nu aveau încă puterea să experieze treaba asta.

Vedeți că imediat după experiența neascultării a venit răcoarea serii în Rai. Adică stingerea flăcării, micșorarea căldurii luminii iubirii Dumnezeiești și întunecarea minții. Asta înseamnă seară. În acest început de moarte adamică, Dumnezeu striga „Adame, Adame unde ești?”. Cum adică Dumnezeu care este atotștiitor și atotprezent nu știa unde este Adam? Desigur că știa, însă din dragoste, Domnul îi spunea pe ocolite că s-a rupt de El, îi bătea apropoul să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu care este sursa existenței Sale pentru că Adam începuse să moară, să se despartă de Dumnezeu adică să înceapă se descompună în părțile constituente din clipa în care a experiat neascultarea.

Lipsa de pocăință a lui Adam

Adam în loc să vină cu dragoste și sinceritate la Dumnezeu, se ascunde printre pomi, adică în materie și începe să fie rigid, să moară prin faptul că se îndreptățește că s-a ascuns pentru că este gol când, de fapt, tocmai faptul că este gol de harul lui Dumnezeu ar fi trebuit să-l împingă să-L caute pe Dumnezeu și să zică „Doamne, iartă-mă! Am greșit!”

Această încrâncenare a lui Adam crește în clipa în care Dumnezeu se smerește și mai mult când îl întreabă „De unde știi că ești gol? De unde ai o altă sursă de informație, de cunoaștere în afară de mine? Cum de ai ajuns gol de energia necreată care te hrănește? Nu cumva ai experiat, ai mâncat din pomul, adică din materia care crește și produce roade ale cunoașterii, din care ți-am spus să nu mănânci pentru că e mortal pentru tine. Adică nu cumva ai introdus în tine, în existența ta această cunoaștere mortală?”. Ei, la acest mod smerit al lui Dumnezeu, Adam se încrâncerează și mai tare și devine agresiv dând vina pe Dumnezeu și pe femeie, rupându-se de ambii, spunând către Dumnezeu că „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea mi-a dat și am mâncat!”.

Vedeți că moartea, ruptura, descompunerea se adâncește din cauza alegerilor greșite și continue ale lui Adam și nu din cauza lui Dumnezeu. După aceasta Dumnezeu se duce la Eva și zice „Cum e?” și aceasta dă vina pe șarpe în loc să își ceară iertare. Pentru că Adam și femeia lui au ales moartea lor prin despărțirea de Dumnezeu, Domnul din iubire față de ei ia măsuri astfel încât oamenii să înțeleagă concret faptul că sunt în greșeală și să nu se încrânceneze în chinul lor ca diavolul. 

Trupul de după căderea lui Adam

Diavolul având un trup foarte diafan nu are conștiința concretă a limitărilor sale. Când spunem că diavolul este netrupesc nu ne referim în comparație cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu este singurul cu adevărat netrupesc, singurul pur duhovnicesc. Toți îngerii sunt limitați în spațiu și au un trup spiritualizat. La fel avea și omul înainte de cădere. După cădere, însă, Dumnezeu i-a făcut haine de piele, adică acest trup material solid pe care îl are astăzi, ca să știe că este limitat, că este despărțit de Dumnezeu, de ceilalți și de natură, că este coruptibil, că este supus durerii și să experieze concret moartea ca despărțirea sufletului de trup astfel încât moartea ca despărțirea sufletului de Dumnezeu să nu împărățească în veșnicie. 

„Spargerea lui Adam” și lipsa înțelegerii dintre oameni

Căderea lui Adam a fost imensă și Adam cel unic format din persoane de gen masculin și feminin s-a spart în indivizii constituienți și din cauza asta ne chinuim. După cum am spus la începutul cuvântului, modul corect de a fi este perfecțiunea în întrepătrunderea persoanelor și modul corect de a comunica este revelația, descoperirea în persoana fiecăruia dintre noi. 

Această unitate naturală a iubirii a dispărut și a apărut limbajul ca și mijloc de comunicare și neînțelegerea ca și parazit constant al felului nostru de a fi. Asta s-a adâncit și mai mult atunci când oamenii au încercat să ajungă prin materie la Dumnezeu cel pur imaterial și duhovnicesc, adică prin construcția turnului Babel, prin construcția confuziei. 

Atunci limbajele adică noțiunile și simbolurile au fost încurcate și mai mult pentru că oamenii foloseau unitatea care o mai aveau în mod distorsionat, pentru a înainta pe căi din ce în ce mai greșite, pentru că se depărtau de Dumnezeu care este Calea corectă, Adevărul absolut și Viața plenară. Omul căzut crede, în însingurarea provocată de egoismul său, că el hotărăște calea, că el are adevărul absolut și că sursa vieții adevărate vine din materie, din mâncare, încălzire și confort. Desigur că simte că nu este nici pe departe așa, însă se încrâncenează de la prima cădere și până astăzi să meargă pe acest drum al însingurării, al căutării perfecțiunii, al căutării cunoștinței desăvârșite în materie, de unul singur fără Dumnezeu, chiar dacă toată istoria este presărată de crime, drame, tristeți și nedreptăți generate de asta.

Ce ne arată Dumnezeu pentru a ne salva din cădere

S-a coborât Dumnezeu la noi și S-a făcut om ca să ne arate în mod concret cum să ne pocăim și să ne întoarcem din toate aceste distorsiuni și primul lucru pe care L-a făcut a fost Botezul și asta din mai multe motive foarte importante. Întâi de toate, botezul este scufundarea și moartea în apă care e materia care întreține viața trupească și ieșirea din aceasta într-o nouă viață, viața duhovnicească, prin mărturisirea păcatelor. Este nevoie să avem hotărârea și eroismul să murim păcatului odată pentru totdeauna astfel încât să mergem înainte către viața adevărată prin ridicarea din apă.

O să spun „Nu, nu o să fac asta! Doamne, ajută-mi!” și pentru a avea ajutorul lui Dumnezeu trebuie să minimizez expunerea la sursele de păcat, la centrii de atenție, la zgomotele informaționale astfel încât mintea să fie concentrată pe țelul meu care este viața duhovnicească, ridicarea, învierea. Trebuie să urcăm scara către Cer și nu să gonim pe autostrada spre iad. Nu este întâmplător că primul botezător, arhetipul tuturor preoților care botează astăzi a fost un superascet în pustie, rupt de toți și de toate, rupt total de duhul lumesc.

Botezul și mărturisirea păcatelor

De asemenea, nu este întâmplător că oamenii când se botezau se spovedeau, adică își mărturiseau păcatele. Mărturisirea păcatelor este actul concret de dezicere, de lepădare de distorsiunile, de bolile sufletești de care suferim. Dacă noi nu ne dezicem atunci Dumnezeu, respectându-ne libertatea de alegere, nu ne curăță de acestea. 

Trebuie să uităm traumele trecutului trupesc, însingurat și păcătos și să intrăm în viața duhovnicească a unității iubitoare prin Sfânta Treime. Acest lucru este atât de mare și atât de puternic încât niciun om nu o poate face fără numai cu ajutorul lui Hristos. Doar energia necreată a lui Hristos cel răstignit și înviat este destul de puternică și destul de delicată să ne scoată din smoala patimilor și să ne ridice către diafania învierii. Doar prin Crucea lui Hristos se poate sparge crusta patimilor demonice care nu ne lasă să ajungem la libertatea învierii. Pentru că botezul este procesul decisiv al răstignirii, morții și învierii lui Hristos pentru fiecare dintre noi – El s-a răstignit, a murit și a înviat pentru fiecare dintre noi – botezul nu se poate repeta pentru că dacă s-ar repeta atunci L-am răstigni pe Domnul iarăși și iarăși. 

Energia demonică este alungată prin botez

Prin botez, omul iese de sub influența păcatului și a demonului și intră sub protecția harului dumnezeiesc. Pentru că Adam a ascultat de diavol și s-a depărtat de Dumnezeu, Adam a căpătat în mod necesar energie demonică în inima sa. Prin botez, este scoasă afară energia demonică din inimă și este pusă energia necreată a lui Dumnezeu. Dacă înainte de botez, vrăjmașul îl mână pe om dinăuntru și harul încearcă să-l ajute din afară, după botez harul îl luminează dinăuntru în timp ce diavolul îl ispitește din afară. Din acest motiv este necesar ca botezul să se facă la o vârstă cât de fragedă pentru că dacă omul crește influențat de energia demonică din inima sa atunci situația va fi foarte dificilă. 

Desigur că Dumnezeu nu calcă în picioare libertatea umană, chiar dacă acest lucru uneori poate fi văzut ca fiind în detrimentul omului, însă pentru a putea fi fericiți trebuie să fim liberi, însă bineînțeles libertatea implică responsabilitate. Toată bătălia de dimensiuni cosmice pe care o duc îngerii răi, o duc pentru subjugarea libertății umane și, legat de asta, pentru ascunderea Adevărului.

Capcana tatălui minciunii

Diavolul încearcă să ne facă să credem că el și Dumnezeu nu există pentru că diavolul este tatăl minciunii. Dacă omul totuși ajunge să creadă în existența lui Dumnezeu atunci vrăjmașul îl prezintă pe Dumnezeu ca un tiran răuvoitor și pe sine-și dătător de libertate și descoperitor de secrete atrăgătoare. Aceasta este stratagema pe care a folosit-o și în grădina Edenului, cu rezultate dezastruoase pentru om și acesta este stratagema pe care o folosește până astăzi. 

Un caz

Țin minte că la un moment dat cineva credea în extratereștri și încercam să-i explic cu argumente din astrofizică faptul că extratereștrii așa cum îi prezintă filmele SF nu pot să vină până la noi pentru că asta ar însemna să fie o supercivilizație și atunci nu s-ar comporta așa cum se comportă presupușii extratereștri de astăzi și că aceștia sunt de fapt demoni și sunt foarte periculoși. Fratele respectiv care avea astfel de experiențe cu „extratereștrii” cu care se întâlnise de mai multe ori în niște case părăsite într-o pădure nu accepta deloc faptul că sunt diavoli răi, ci înghițea povestea lor că sunt ființe astrale, strămoșii oamenilor de astăzi…

La un moment dat mi-a spus că „extratereștrii” i-au spus că sunt îngeri căzuți pe care Dumnezeu i-a alungat din Cer. Atunci i-am zis că „Ce mai vrei? Vezi că ei înșiși recunosc că sunt diavoli! Nu Dumnezeu i-a aruncat din Cer din patimă, pentru că Dumnezeu iubire este, ci ei înșiși au căzut pentru că au dorit să-și facă raiul lor separat de Dumnezeu unde ei să fie dumnezei” la care el răspunde halucinant „Da, însă nu sunt răi, ci ne vor binele pentru că ne dezvăluie o mulțime de secrete și vor să ne dea o mulțime de puteri”. Desigur că fratele respectiv a ajuns foarte rău astăzi, chiar dacă este destul de cunoscut în anumite medii și cei mai mulți nu știu în ce stare se află.

Cunoașterea luciferică

Cunoașterea luciferică este foarte atrăgătoare pentru că îi oferă avere, putere și plăcere materială omului, însă acestea distrug sufletul dacă omul nu le primește ca daruri de la Dumnezeu și le absolutizează pentru că duc la egoism, mândrie, iubire de sine sau stimă de sine, dispreț față de ceilalți, însingurare și încrâncenare. Omul trebuie să pună pe primul plan averea, puterea și plăcerea duhovnicească care provoacă iubire de Dumnezeu și de ceilalți, unitate, pace, bucurie adevărată, răbdare, bunătate și acestea numai Dumnezeu le poate da și acestea sunt cele care mântuie și-l sfințesc pe om.

Diavolul și singurătatea. Treimea și unitatea

O altă mare minciună diavolească legată de cele de mai sus este și faptul că diavolul ne spune că suntem singuri și că Dumnezeu este un însingurat. Din cauza asta, la botezul Domnului ni s-a arătat Sfânta Treime ca să știm în cine să credem. Cine este Dumnezeul nostru că este un Dumnezeu iubitor, smerit și pur comunitar. Dacă în toată perioada Vechiului Testament avem un singur Dumnezeu, dintr-o dată la botezul Domnului apare un Dumnezeu Treimic, o comuniune interpersonală pură în care persoanele sunt unite total prin iubire fără a se dizolva într-o supă impersonală. Vedem pe Tatăl care Îl mărturisește pe Fiul spunând esența relației Lor adică faptul că „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Iubirea și deschiderea totală de ascultare a Tatălui față de Fiul pentru că și Fiul ascultă desăvârșit de Tatăl. Tatăl se adresează Fiului, însă o face astfel încât să auzim și noi și să ne fie exemplu de a fi, exemplu de comportament.

Tot pentru noi se arată și Duhul cel Sfânt cum se coboară peste Hristos, chiar dacă Duhul Sfânt este pururea unit cu Fiul și cu Tatăl, se arată coborând în chip de porumbel pentru că porumbelul este simbolul curăției și al iubirii fidele, smerite și ascultătoare. Se arată pentru noi ca să știm că atunci când ne botezăm primim pe Duhul Sfânt în inima noastră și să știm să avem grijă cu acest dar neprețuit.

Botezul în apă și botezul lacrimilor

De asemenea, este bine să amintim aici că după cum spune Sf. Ioan Scărarul noi mai avem și alte botezuri, botezul lacrimilor, iar pentru monahi este harul Schimei Mari. În cazul botezului lacrimilor Duhul Sfânt revine în inima noastră care s-a înmuiat prin lacrimile noastre de pocăință și atunci respirăm din nou aerul iubirii divine, ieșind din temnița păcatelor care ne apasă.

După botez trebuie să ieșim ca Domnul în pustie, adică să ne retragem din lume pe cât posibil. În cazul nou-născutului, după botez să ne rugăm pentru el și să-l lăsăm să fie liniștit sub supravegherea noastră și să nu fie deranjat de toate manifestările lumești care este posibil să apară din partea rudelor sau a prietenilor de familie în astfel de momente. Nu zic să îl ducem pe copilul mic în pustie, ci să-l izolăm de zgomotele lumii.

În cazul lacrimilor să stăm liniștiți, să mulțumim Domnului pentru dar și să ne rugăm cu smerenie să ne curețe de păcate. Să nu facem altceva dacă nu ne-o impune ascultarea directă de ceilalți pentru că nu știm când ne vom mai întâlni cu vizitatorul ceresc care ne-a adus lacrimile.

Duhul Sfânt este liantul dintre noi

Să nu uităm niciodată că scopul nostru este spiritualizarea noastră și refacerea lui Adam cel global care acum este spart prin diferitele forme de ură în indivizii constituenți. Liantul care poate să refacă unitatea perfectă dintre persoanele noastre astfel încât să ne cunoaștem gândurile toți la toți, să ne partajăm sentimentele și trăirile este Duhul Sfânt cel iubitor. Dacă noi mai avem ură în noi față de cineva chiar și în cantități infime, Dumnezeu nu ne dă darul clarvederii pentru că dacă am vedea gândurile celuilalt, l-am judeca și l-am urî pentru nedesăvârșirea sa. Sfinții, însă, sunt plini de compasiune pentru fratele și în clipa în care îi cunosc gândurile se poartă terapeutic cu acesta, chiar dacă, la prima vedere, poate să pară că nu e așa. 

Sfântul Efrem Katunakiotul și darul clarvederii

De exemplu, un frate auzise despre Sf. Efrem Katunakiotul cum că ar avea darul clarvederii. Fratele a început să fie luptat de gânduri cum că n-ar avea ba că ar avea, ba că n-ar avea. Avea un război foarte intens și nici măcar nu se mai putea ruga din cauza asta. Beat de gânduri s-a dus la Sf. Efrem de unul singur și pe drum încontinuu mintea bascula între ba da, ba nu, ba da, ba nu… Când ajunge în fața chiliei Sfântului acesta îl aștepta în ușă și se răstește încruntat cu un zâmbet mucalit în colțul gurii: „Măi, ce te interesează pe tine dacă sunt clarvăzător sau nu?”. 

Un alt caz

De obicei însă, Duhul îi îndeamnă pe cei pe care îi informează să acționeze mult mai delicat: un monah la un moment dat a avut descoperirea că omul în civil din fața lui era preot și are cutare problemă. Simultan cu asta a simțit o mare compasiune, compătimire față de problema părintelui, lucru care l-a făcut incapabil să i-o spună în față și la sfârșit l-a luat de-o parte și l-a întrebat pe ocolite „Sunteți preot?” și când acela a răspuns surprins „Da!” a continuat „Nu cumva aveți problema cutare?” și mai departe i-a dat și soluția cu o delicatețe care nu venea de la el, ci de la Duhul cel Sfânt care iubea nețărmurit pe sărmanul preot.

Cum putem să îi iubim pe toți

Trebuie să învățăm să plângem și să-i iubim pe toți atât cât putem și Dumnezeu va împlini neputința noastră. Mare atenție însă aici pentru că trebuie să disociem fapta de făptaș. Pe făptaș totdeauna trebuie să-l iubim și să-l vedem cu ochii de tată ai Tatălui ceresc și cu ochii de mamă a Maicii Domnului. Să nu-i vedem pe ceilalți cu ochii diavolului pentru că asta arată că vom ajunge ca acesta. Celui curat toate îi sunt curate, zice Domnul, în timp ce cel cârcotaș și în papură găsește nod. Desigur că fapta va trebui să o judecăm cu conștiința limitărilor noastre pentru că, desigur, putem să greșim în evaluarea faptelor. Fapta trebuie judecată pentru că trebuie să știm să o promovăm și să o imităm pe cât posibil dacă este bună sau să o stingem, să ne opunem și să reparăm situația dacă fapta este rea. 

Totdeauna să ne unim cu cealaltă persoană în inima noastră și asta se face prin iubire, prin conștiința faptului că toți suntem frați ai aceluiași Adam chiar dacă ne comportăm ca vrăjmași uneori. Desigur că asta nu înseamnă deloc că vom valida orice face celălalt sub pretextul că-l iubim. De fapt, exact asta este una din marile probleme de gândire de astăzi – cultura incluziunii care spune că dacă îl iubim pe celălalt atunci trebuie să-l primim dimpreună cu păcatele lui pentru că el se identifică cu păcatele lui. Lucrul acesta este distructiv în afara luminii iubirii dumnezeiești pentru că în întunericul iubirii distorsionate se acceptă și se propagă păcate și distorsiuni grave în comunitate, inclusiv distorsiuni sexuale care au fost dovedite în istorie ca foarte nocive.

Numai la lumina iubirii lui Hristos cel înviat știm care este păcatul și virtutea și facem distincție între păcat și păcătos și, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl iubim pe păcătos, chiar dacă este vrăjmașul nostru, însă păcatul îl urâm și ne luptăm împotriva lui prin rugăciune și acțiune.

Concluzie și îndemnuri

Pentru a ajunge la această stare de iluminare din oamenii întunecați care suntem trebuie să avem și botezul ca taină a Bisericii precum și botezul lacrimilor astfel încât să se înmoaie noroiul patimilor de pe diamantul inimii noastre.

Pentru asta trebuie să ne concentrăm pe noi înșine pentru că dacă ne vedem păcatele noastre care sunt cu mult mai mari decât ale celorlalți atunci vom avea compasiune pentru ceilalți și vom începe să ne jelim păcatele când vedem ce viermi suntem comparativ cu ce fluturi ne-a proiectat Dumnezeu să devenim.

Trebuie să avem curaj să ne jelim păcatele cu nădejde în fața lui Hristos cel răstignit și atunci Domnul se va atinge de ochii noștri care vor începe să verse lacrimile care ne vor spăla sufletul. Să nu ne mândrim dacă plângem că acesta este darul Domnului. Să ne nevoim să jelim și să ne osândim pe noi înșine pentru că aceasta este pregătirea pentru botezul Împărăției Cerurilor. Să nu fim îngăduitori cu noi înșine, ci să ne mustrăm cu sinceritate și hotărâre după care să cădem cu multă dorire la Domnul și la Maica Domnului și să rugăm să ne ajute. Să ne oprim numai atunci când vedem că ne deznădăjduim. Să stăm tot timpul să ne plângem inima moartă până când cel Înviat o va învia și atunci nu o să-i mai judecăm pe alții și încercăm să îi acceptăm pe ei oricum ar fi, însă să nu acceptăm păcatele lor. Toată viața este o repetare mistică a botezului lacrimilor până când în nestemata inimii noastre vor intra razele luminii iubitoare dumnezeiești și vom fi și noi apoi surse de lumină cu darul lui Dumnezeu.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut compasiunea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!