Urmăriți un material extraordinar în care părintele Paul Truebenbach dă răspunsuri foarte bune care ne clarifică o mulțime de probleme în discuția sa cu un protestant care dorește să afle cu bune intenții despre ortodoxie.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Un protestant învață despre ortodoxie de la un preot ortodox
– Părinte Paul Truebenbach, ce este Ortodoxia?
– Bine, lasă-mă să-ți răspund într-o singură propoziție!
– Bine, bine!
– Noi credem că Biserica Ortodoxă este Biserica fondată în ziua Cincizecimii, când a coborât Duhul Sfânt, că ne tragem rădăcinile de acolo. Și mă refer la rădăcini în trei sensuri: rădăcini ale administrației, ceea ce de obicei numim succesiune apostolică, apoi rădăcini ale credinței, adică ceea ce apostolii au învățat și au crezut credem și învățăm și noi astăzi, și rădăcinile închinării, care nu înseamnă doar ceea ce facem în această clădire, ci înseamnă cum trăim viața creștină. Și cum a fost trăită viața creștină în primul secol al Bisericii așa este trăită și astăzi. Asta nu înseamnă că nu poate exista creștere în timp, nu înseamnă că nu poți explica lucrurile mai bine în timp sau că lucrurile nu pot deveni mai împodobite în timp, dar esența închinării și a credinței este aceeași cu cea predată de apostoli și de părinții care au urmat. – În ce măsură este legată etnia de ortodoxie? Simt că ori de câte ori aud despre Biserica Ortodoxă, este fie greacă, este fie rusă… cum este de fapt? –
Da. Evident, numele meu de familie este Truebenbach. Am început în arhiepiscopia greacă și sunt căsătorit cu o româncă. Deci sunt părintele Paul Truebenbach, am un nume german, căsătorit cu o româncă în arhiepiscopia greacă, deci nu trebuie să fii grec pentru a fi parte din Biserica Ortodoxă Greacă, sau să fi din Orientul Mijlociu pentru a fi în Biserica Ortodoxă Antiohiană. Aceste biserici au fost aduse de oameni din patria lor. În parohia noastră noi facem rugăciunea lui Iisus în opt sau nouă limbi diferite deoarece avem atât de multe etnii aici. Majoritatea oamenilor vorbesc engleza americană.
Din păcate, în multe parohii, etnia a devenit atât de importantă în parohia respectivă încât acolo s-a păstrat cultura și limba, dar cred că multe biserici s-au gândit de-a lungul timpului, că nu e de fapt o rețetă bună pentru creștere și că până la urmă trebuie să slujești pe limba oamenilor. Așa că facem slujirea în engleză, cu excepția rugăciunii Domnești, pe care o facem în nouă limbi diferite, dar nu trebuie să fii de o anumită etnie pentru a fi membru al vreuneia din aceste biserici ortodoxe.
– Are asta de-a face, din punct de vedere istoric, cu realitatea că Vestul este puțin mai izolat, adică Estul a servit pe post de tampon între Islam și Europa pentru toate acele secole și, ca urmare, există mult mai multă presiune politică, presiune militară în Est. Vreau să spun că ocupația otomană a durat în unele locuri până la sfârșitul sec. al XIX-lea, în timp ce în Vest, nu vreau să spun că a fost cel mai ușor, dar pentru Vest a fost puțin mai ușor și așa că nu se separă la fel de mult pe criterii etnice ca în Est, unde acele buzunărașe pentru a menține acea rămășiță fac parte din poveste. E asta o caracterizare corectă?
– Da, e o întrebare foarte bună, deoarece de aici apar multe concepții greșite și uneori oamenii se uită la aceste diferite jurisdicții sau eparhii așa cum le numim și cred că plasăm etnia peste credință și asta nu e deloc adevărat, de fapt e considerată erezie în Biserică, nu punem niciodată etnia deasupra credinței. Posibil să vezi expresii ale acestui lucru în anumite parohii, dar dacă fac asta, nu este corect, nu e adevărata Evanghelie. Motivul pentru care vedem biserici ortodoxe sârbe, biserici ortodoxă române, biserici ortodoxe georgiene și vezi toate aceste diferențe este din motive practice: vrei să te asiguri că ierarhia bisericii cunoaște cultura și vorbește limba oamenilor și astfel granițele se potrivesc adesea cu aceleași granițe pe care le vezi pentru țări, dar asta nu pentru că ar fi o expresie separată a ortodoxiei sau că vrem să fim separați unul de celălalt. De exemplu: toți avem aceeași credință, slujim și ne închinăm la fel; pot fi mici diferențe ici-colo, totuși, suntem prieteni buni cu preotul sârb de aici din oraș, cu preoții greci, cu preoții ruși și uneori putem sărbători împreună, sunt slujbe pe care le facem toți împreună și toți oamenii se adună la o singură biserică și slujim toți împreună și asta e un lucru foarte normal pentru noi.
– Lingvistic, e adevărat sau fals că Biserica Catolică Vestică este vis-a-vis de latină așa cum Biserica Ortodoxă este vis-a-vis de greacă?
– Asta este o întrebare dificilă doar pentru că a existat o tradiție romano-catolică pentru o vreme, erau limbi sacre și nu puteai să slujești decât în acelea, iar apoi asta s-a schimbat și acum majoritatea slujbelor catolice din America se fac în engleză. Aș spune că greaca e probabil cel mai bun vehicul pentru teologie, pentru biserică, cred că a fost providențial faptul că elenismul s-a răspândit înainte de nașterea lui Hristos și înainte de răspândirea creștinismului. Dar totuși, chiar credem că e o limbă sacră și că nu poți sluji în limba oamenilor? Nu! Slujești în limba oamenilor pe cât de mult posibil, și nu am despărți cele două. Nu avem nicio problemă să traducem imnurile și liturghia și diferitele slujbe, și toate scrierile părinților și tot, nu considerăm că greaca este o limbă sacră care trebuie păstrată (în slujire), este mai mult despre mințile și inimile oamenilor.
– Dacă merg la o biserică grec-ortodoxă și apoi vin și stau cu tine la o biserică antiohiană, îmi vine să spun anti-ochiană, dar antiohiană e corect, este aceeași religie sau sunt două expresii diferite? Sunteți în dezacord cu unele lucruri?
– Da, este practic aceeași practică de slujire și închinare, pot exista diferite accente. Asta se poate întâmpla mai ales la ruși, rușii sunt mult mai înregimentați, toată lumea știe exact unde să stea când și cum să se miște și tot, noi uneori suntem puțin mai relaxați cu asta, dar este aceeași credință, este aceeași închinare. Dacă există jurisdicții în dezacord unele cu altele? Cu siguranță se poate întâmpla.
– Pentru ce anume?
– Pentru multe lucruri. Ai citit Faptele Apostolilor. Nimic nu a mers lin de la început și deci asta s-a întâmplat în 2000 de ani de istorie a Bisericii Ortodoxe, întâmpini probleme politice, și obții accente diferite referitor la ce este cu adevărat important în credință. În parohia noastră e importantă viața ascetică a Bisericii. Insistăm foarte mult pe post, insistăm pe spovedania frecventă, pe rugăciunea spusă acasă, împreună ca familie și individual, și ne asigurăm că viața ascetică este trăită cu adevărat, ne asigurăm că oamenii nu se împărtășesc decât dacă sunt pregătiți corespunzător, ceea ce înseamnă că au căutat iertare dacă au avut vreun conflict cu cineva, că s-au angajat în posturile Bisericii, în majoritatea săptămânilor e post miercurea și vinerea, uneori, înaintea Nașterii Mântuitorului postim de carne și lactate 40 de zile, ne asigurăm că își fac rugăciunile și că s-au spovedit. Există alte biserici, alte parohii, alte jurisdicții unde acest lucru nu este la fel de important.
– Deci atunci când vorbiți despre dezacord dintre un grup ortodox și un alt grup, nu este un dezacord, cum ar fi în privința esenței Fiului, ci un dezacord cu privire la unde stai și ce culoare este șervețelul pe care îl ții în față, sau așa ceva…
– La cum trăiești corect credința. Și nu sunt de fapt dezacorduri despre închinare, doar despre stilul de slujire al fiecărui grup. – Deci despre accent. Deci nu toată lumea este ca în monahismul ascetic din afara zidurilor, poate uneori unii chiar resping ușor această abordare, alții ar putea prefera o abordare puțin mai lumească.
– Da.
– Bine. Și cred că vedeți acele distincții și în catolicism, și la protestanți, reformați.
– Da, absolut!
– Care e versiunea, pe scurt, a cum ați formula credința ortodoxă unui străin complet creștinismului?
– Nu știu dacă există o prezentare scurtă pentru asta.
– Sunt doar 2 000 de ani…
– Da! Am spune că Crezul formulat la Conciliul de la Niceea consacră credințele de bază ale Bisericii Ortodoxe, dar problema cu care te confrunți este aceeași problemă cu care te confrunți când ne uităm la scripturi, putem spune că toți credem în aceleași 27 de cărți ale Noului Testament, dar când e vorba de citire și interpretare și ce înseamnă acele cuvinte, acolo ne confruntăm cu multe dezacorduri și multe confuzii. Așa că Biserica Ortodoxă insistă că înțelegerea noastră trebuie sa fie înțelegerea Crezului așa cum a fost scris la acel moment și faptul că acea înțelegere exprimă aceeași credință pe care apostolii au avut-o și au învățat-o de la Rusalii încoace.
– Îmbrățișați oricare dintre celelalte Crezuri sau cel de la Niceea e adevăratul Crez? Alte grupuri se vor uita la alte două crezuri și vor spune: suntem credincioși în acest sens mai larg.
– Da, există și alte crezuri, cu care cred că am spune că suntem de acord, dar cel de la Niceea este singurul care este recitat în cadrul Liturghiei.
– Care este scopul principal al teologiei niceene? Niceană, adică este numită după orașul Niceea, aflat în Turcia din zilele noastre, este locul unde la începutul secolului al IV-lea, am avut această mare întâlnire de episcopi și lideri persecutați anterior și ei au fost acolo pentru a rezolva o problemă, care avea legătură cu natura lui Iisus, corect?
– Da. Arie intervine acolo, Arie este un preot care începe să predice că a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu nu exista, că Hristos a fost o creatură, divină desigur, dar tot creatură, iar Părinții Bisericii s-au reunit în 325 în Niceea și au spus în esență că acest lucru nu exprimă închinarea corectă pe care au trăit-o. Și astfel au început scrierea Crezului de la Niceea. Acela a fost primul sfânt sinod ecumenic sau primul conciliu ecumenic; la cel de-al doilea conciliu teologia a continuat să includă mai multe despre Sfântul Duh, și astfel, Crezul de la Niceea exprimă credința într-un Dumnezeu trinitar – Tată, Fiu și Duhul Sfânt – exprimă faptul că Fiul lui Dumnezeu are o singură esență, care a fost unul dintre marile puncte de blocare, aceeași esență cu Tatăl.
– O singură esență. Îmi amintesc că a existat un termen grecesc pentru asta care e dezbătut.
– Ousia, aceasta este marea întrebare. Sfântul Nicolae a fost la acel conciliu, și dacă vrei sa afli, când copiii tăi merg la Moș Crăciun și înainte de Crăciun, dacă vrei să afli dacă e adevăratul Moș Crăciun să-l întrebi: „homoousios” (identic) sau „homoiusios” (similar)? Și dacă nu știe despre ce vorbești, acela nu este cel real.
– Da.
– Asta e cheia.
– Nu primești cadouri. El ar știi: homoousios, adică de aceeași esență.
– Deci acel tip care e în spate, la care se închină oamenii când intră în biserică. Divergența era pentru o silabă.
– Acela e adevăratul Sf. Nicolae, cel care, crezi sau nu, l-a pălmuit pe Arie pentru asta.
– Am auzit un zvon despre asta.
– Da, Arie pur și simplu nu se pocăia și el s-a gândit că poate dacă îi arată cât de grav e…
– E un punct de mândrie estică sau poate nu trebuie să lovim oamenii pentru asta?
– E interesant că la acel moment a fost închis pentru asta, episcopii nu aveau voie să lovească pe nimeni.
– Pare o regulă bună.
– Dar apoi mulți dintre ceilalți episcopi avuseseră vise în care Hristos și Maica Domnului au apărut și au spus că Sf. Nicolae nu a făcut asta din cauza mâniei sau dintr-un fel de păcat al lui, el a făcut asta din dragoste zelosă pentru credință și și-a dat seama că Arie nu poate fi corectat în niciun alt mod, așa că a fost ultima soluție, deci eliberați-l, este un episcop sfânt.
– Mai am întrebări despre conceptul și miezul Crezului Nicean, dar trebuie să întreb: Este asta stabilirea unui precedent? Adică violența e permisă dacă cineva greșește suficient în privința teologiei?
– Nu, nu!
– Sau doar în acea teologie?
– Nu, acesta este unul dintre motivele pentru care am o problemă cu întrebarea: ce ar face Iisus? Pentru că posibilitățile care există sunt destul de mari, inclusiv biciuirea și scoaterea oamenilor cu biciul din biserică.
– Inclusiv crearea materiei din non-materie…
– și încerc să nu fac asta prea des. Deci nu, asta nu e precedență, ci este… Sperăm că suntem suficient de smeriți pentru a recunoaște că Sf. Nicolae a fost un om foarte sfânt. Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Și atunci când Sfântul Pavel vorbește despre obținerea minții lui Hristos, Sf. Nicolae trecuse prin mulți ani de rugăciune și luptă ascetică și știa mintea lui Hristos. Trebuie să fim suficient de smeriți să înțelegem că trebuie să fim foarte precauți cu aceste lucruri și deci nu, să nu facem asta.
– Evident totuși, mă refer la violență și la Biserică. Avem un palmares, dacă facem asta ca o mare familie uriașă, avem protestanți în lumea nouă, un pic de palmares acolo, avem catolici în epoca explorării și în epoca dominației papalității, un palmares destul de bogat, a devenit destul de urât. Pe măsură ce procesez asta în mintea mea, se pare că ortodoxia semăna mai degrabă cu anabaptismul, cumva la capătul de primire al lucrurilor. A afectat asta viziunea ortodoxă asupra violenței în numele Bisericii?
– Da, aș începe prin a spune că nu cred că am avut vreodată o teologie sistematică în privința asta, așa cum vezi la romano-catolici și teoria războiului justificat și lucruri de genul, totuși ai dreptate, poți găsi cu siguranță și o parte de istorie întunecată în Biserica Ortodoxă și motivul este, după cum am vorbit în timpul turului bisericii, despre biserica triumfătoare și biserica militantă, dar vorbim și despre rolul Bisericii ca spital pentru boala păcatului și ce te aștepți să găsești într-un spital? Oameni bolnavi. Și așadar uneori oamenii abuzează de această poziție. În cea mai mare parte, mai ales în al doilea mileniu, ortodoxia a cunoscut multă suferință și multă persecuție și am văzut cu Imperiul Otoman și apoi, de îndată ce asta a început să se rezolve, am avut ororile comunismului și sute de mii de morți și mulți martiri. Și așa că ortodoxia este prima și în primul rând, aș spune că este credința care suferă, mai ales în ultima mie de ani; a fost o suferință destul de constantă, dar acea suferință, nu este fără sens, într-un fel.
– Dacă sunt catolic trebuie doar să cer iertare. Am ajuns într-un fel în scaunul șoferului. Am mânuit sabia statului. Din perspectiva mea, nu e cea mai bună idee, alți oameni nu sunt de acord cu mine, putem avea o conversație despre asta, dar realitatea este că, dacă ajungi să mânuiești sabia statului ca Biserică, va trebui să dezvolți o etică a violenței și a forței, pentru că tu ești cel care o faci în numele societății, va fi ciudat.
– Sigur. Deci, dacă vă aud bine, dacă împărțim istoria ortodoxiei la jumătate la marea schismă din 1054, atunci, de o mie de ani nu ați fost nevoiți să vă luptați cu această întrebare fiind în scaunul șoferului statului, mânuind sabia, ați fost la capătul de primire. Se pune accentul pe credință, nu atât ce facem cu puterea, ci cum răspundem la suferință. E o distincție corectă?
– Da, cred că da. Unii oameni ar obiecta la asta și ar zice: da, dar ce zici de prima mie de ani când ai ceea ce acum este cunoscut drept Imperiul Bizantin și împăratul joacă de fapt un rol în Liturghie și intră în altar și toate aceste lucruri? Există totuși o mare neînțelegere, deoarece chiar și atunci împăratul era văzut ca slujind lui Hristos și, de îndată ce înceta să slujească lui Hristos, de îndată ce cădea în erezie, Biserica intervenea; el nu avea autoritatea să facă orice ar fi vrut în Biserică și nu avea autoritate să acționeze cum voia el. Și sunt cazuri celebre în care împărați și împărătese sunt „pălmuiți” de episcopii Bisericii și uneori mari sfinți, și unii mari sfinți chiar au suferit pentru asta.
– Dar unul care traversează linia dintre Est și Vest ar fi Teodosie, fiind corectat de Ambrozie pentru incidentul din Tesalonic.
– O, da! Uriaș! Și s-a smerit pe sine pentru asta. S-a dovedit a fi un lucru bun în acel caz, Cu Sf. Ioan gură de Aur e, de asemenea, un incident foarte faimos, când începe să critice pe cineva (împărăteasa Evdoxia) că și-a făcut o statuie în mijlocul orașului și a spus: asta e vanitate! Ea s-a supărat foarte mult, și, în cele din urmă, el fost exilat pentru asta. Este o istorie lungă și e o poveste interesantă, dar probabil e prea lungă să vorbim acum, dar verifică, e destul de incredibil. Dar oricum, da, aceste linii, uneori s-au încețoșat, dar în cele din urmă, când statul era considerat ortodox, când era considerat creștin, întotdeauna este o relație de slujire, în primul rând. Deci este un fapt cu adevărat important.
Intrând într-un subiect complet diferit, am spune că aici a început cu adevărat să cadă Roma. Cu episcopul Romei ocupând primul loc între toate celelalte patriarhii, fiind primul între egali, am fost de acord cu asta, dar atunci când Roma a început să dețină putere asupra celorlalți patriarhi, când a început nu să slujească, ci să dețină o autoritate pe care noi am considerat-o ca plină de mândrie, atunci a început despărțirea.
– La început, Estul a găsit credibilă afirmația romană că Sf. Petru a primit cheile regatului, și locul unde a murit e locul în care acelea sunt predate? Există un fel de moștenire care funcționează acolo?
– Da.
– Și așadar obiecția nu este atunci la doctrina catolica occidentală a succesiunii apostolice prin Petru, după cuvintele lui Iisus, obiecția este la modul în care aceasta a fost mânuită.
– Da, aș spune că, de fapt, există puțin din ambele părți. Voi începe prin a spune clar că am fost la două universități catolice, există scriitori catolici pe care îi citesc, îmi place foarte mult să citesc chiar și unele dintre cele mai moderne scrieri ale Papei, am prieteni catolici foarte apropiați și le respect cu adevărat credința, în multe privințe. Spunând asta, cred că au existat nu doar 1000 de ani de unitate, ci 1000 de ani de separare, care a fost foarte semnificativă și, evident, această problemă a locului Papei de la Roma a fost una destul de mare. Deci această idee de a-l asocia pe Sf. Petru în mod specific cu Roma e una care s-a format într-o perioadă lungă de timp și vorbim de anii 300, 400, 500… E nevoie de mult timp pentru așa ceva.
E important! Credem că Biserica voastră are origini apostolice, dorim să putem urmări Biserica noastră până la vremea apostolilor, credem că aceasta e o linie importantă și credem că linia ar trebui să fie neîntreruptă. Dar când Roma a început să-l ia pe Sf. Petru despre care noi credem că era…, era numit prințul apostolilor, noi credem că el a fost un conducător al apostolilor, dar el a fost primul între egali. Și vedem la Sf. Petru, nu această idee de a-i îndruma pe ceilalți apostoli cum să acționeze și ce să facă, ci mai degrabă ca fiind primul purtător de cuvânt și cu adevărat primul slujitor al celorlalți apostoli, motiv pentru care îi iubim pe Sf. Petru și Pavel și ideea lor de slujire.
Așa că atunci când Roma a început să facă aceste susțineri că ea e sămânța Sfântului Petru, unde argumentul nostru ar fi: Nu, fiecare episcop e un succesor al fiecărui apostol, nu l-am constrânge pe Sf. Petru doar la Roma, cred că asta este o greșeală. Dar când a început Roma să facă astfel de afirmații, a existat un fel de „hai să jucăm mingea și să păstrăm lucrurile în regulă”, pentru că asta nu a creat încă nicio problemă și vom merge așa, dar odată ce a apărut această problemă cum că ea nu numai că e una dintre toate celelalte patriarhii, nu mai e primul între egali, e de fapt primul peste voi toți și când acest lucru a ajuns la un punct culminant, când Papa de la Roma a decis să adauge un cuvânt la Crez… Crezul despre care vorbeam a fost scris de sute de părinți ai Bisericii în două sfinte sinoade ecumenice, și deci a fost o minte colectivă a Bisericii. Dacă Sf. Pavel avea mintea lui Hristos, cu atât mai mult întreaga Biserică are mintea lui Hristos.
Când papa de la Roma a introdus cuvântul „filioque” care a schimbat teologia trinitară în a spune că Duhul Sfânt purcede nu doar de la Tatăl, ci de la Tatăl și Fiul, primul gând a fost: Nu prea ne place această teologie, dar al doilea gând, la fel de important a fost: De unde aveți această autoritate să faceți asta? Am făcut întotdeauna lucruri împreună, într-o manieră conciliantă și vedem asta în cartea Faptelor.
– Acesta a fost primul punct de plecare? Istoric vorbind. Prima pretenție reală?
– Se întâmpla de câteva sute de ani până în acel moment. În anii 700 a început cu adevărat, apoi s-a intensificat, dar a fost un fel de: să păstrăm pacea. Și apoi, în 1054, Constantinopolul a spus: este steag roșu. Când întreaga Biserică se adună și mintea bisericii lui Hristos este exprimată prin Biserică în Crez, nu poți să vii și să-l schimbi, nu ești deasupra sinoadelor economice. Și atunci Papa a spus: Nu, nu sunt doar episcop peste Roma, de fapt, sunt episcop peste voi toți. Biserica nu a mai funcționat niciodată așa înainte, deci Constantinopolul a spus: Dacă crezi asta, atunci schimbi felul în care am făcut întotdeauna lucrurile, schimbi modul cum le-au făcut apostolii în cartea Faptelor, în Sinodul din Ierusalim, și deci ai schimbat credința făcând așa, te-ai pus în afara credinței, te-ai excomunicat singur. Și Roma a spus: Bine dacă nu ești de acord cu asta, eu am să te excomunic pe tine. Și atunci acea despărțire s-a întâmplat.
Apoi celelalte patriarhii: Alexandria, Antiohia și Ierusalim s-au uitat la asta și au spus: Clar Constantinopulul are dreptate aici, clar că au dreptate și s-au coalizat împreună. Unii oameni numesc asta creația Bisericii Ortodoxe. Noi am spune că nu, aceasta a fost de fapt creația romano-catolicismului. Și Biserica Ortodoxă a continuat așa cum a făcut-o întotdeauna. Și, atunci, întrebarea din mintea mea este întotdeauna cine s-a schimbat? Și e foarte clar: Roma a adăugat cuvântul la Crez și a schimbat modul în care a început să funcționeze cu întreaga Biserică. Și de atunci la Roma nu ai patriarhii.
– Mai sunteți excomunicați de Roma sau s-a rezolvat asta?
– Deci teologia sau înțelegerea modernă se încurcă puțin, depinde pe cine întrebi. A existat o așa-numită ridicare a anatemelor între Constantinopol si Roma, dar problema este că Constantinopolul, ca primul dintre egali, nu ia locul Romei, nu poate vorbi în numele întregii Biserici. Și deci, din perspectiva Ortodoxiei, acele anateme sunt încă în vigoare și suntem absolut încă separați unii de alții. Există o tendință pentru unitate, dar sunt o mulțime de dezbateri despre cum ar trebui să fie acea unitate și cum ar trebui să încercăm să o atingem.
– Cred că limbajul din Vatican II pentru mine, un protestant, înseamnă: „frați despărțiți”, dar cred că alți catolici ar indica conciliul de la Trento ca autoritar acolo și, evident, totul este încă foarte fierbinte la conciiliul din Trento din anii 1550, cu Luther și acum toată reforma care a început în 1517 și cred că limbajul de acolo este anatemă. Deci cred că, în acest sens, noi plutim pe aceeași barcă. Dar voi i-ați excomunicat înapoi? Le-ați trimis și voi o notă?
– Da, a fost o excomunicare reciprocă,
– Cine a împușcat primul?
– Asta se întoarce la specificul istoriei la care nu m-am mai uitat de vreo 10 ani. Îmi amintesc că delegații papali au intrat la Sfânta Liturghie, cred că în Agia Sophia și practic au pus bolul papal jos chiar pe altar și nu-mi amintesc dacă Constantinopolul a răspuns atunci sau dacă au fost deja de acord că Roma s-a auto-excomunicat, chiar nu-mi amintesc exact care a fost ordinea, dar a fost, practic, în același timp.
– Este punctul de tensiune, atunci, în mare parte eclezial, în cum funcționează structura Bisericii și de unde vine autoritatea? Pentru că atunci când ies cu prietenii mei catolici, ei ar face excepție de la asta, ei încă simt lucruri despre acea despărțire, încă simt lucruri despre oricine consideră că ei se despart de acea adevărată Sfânta Biserică Apostolică. Vreau să spun că văd asta cu respect și simt foarte diferit în privința asta, dar din punct de vedere teologic este așa cum am stat și am discutat aici, în fața camerei de filmat, pur și simplu filmând, pentru că vorbim și îmi place de tine. Nu sună atât de ne-catolic, și nu sună nici atât de diferit de sinodul lutheran din Missouri, eu văd o mulțime de lucruri comune în soteriologia anglicană, mă refer la teologia mântuirii, sinodul lutheran din Missouri, catolic, ortodox, există mult mai multe suprapuneri acolo, decât dacă mergi pe stradă la mega-biserică evanghelică cu blugii strălucitori… Și deci care ar fi punctele diferențelor, nu eclesiale, ci teologice pe care le-ai putea indica cu adevărat?
– Sunt destule de fapt. Și ai dreptate, când te uiți pentru prima dată din exterior, pare că sunt o mulțime de acorduri. Pe măsură ce ajungi mai adânc, îți dai seama că nu, ci există de fapt multe puncte de dispută și locuri unde părem să fim de acord; putem folosi aceleași cuvinte, dar înțelegem lucruri foarte diferite prin ele. Și când ajungem la lista pe care oamenii o cer de obicei, putem vorbi despre supremația oamenilor, ideea că papa este episcop peste întreaga Biserică, cu care nu suntem de acord, și infailibilitatea oamenilor, cu care nu suntem de acord, ei au o teologie a purgatoriului pe care noi nu o avem, ei cred în filioque, această teologie trinitară cu care nu suntem de acord, și apoi mai sunt și alte probleme, de exemplu, despre clericii necăsătoriți. Noi avem și clerici căsătoriți, deși nu este complet universal, intri cumva în ape tulburi cu asta.
– Există o anumită excepție pentru catolicismul estic, corect?
– Da.
– Și asta s-a născut din tradițiile care erau puternice în est înainte…
– Da și există multă amărăciune cu privire la asta, a ceea ce am numi catolicii din est, cu modul cum au fost creați. Soția mea e din România, tatăl ei mi-a spus istoria, cum unii dintre ei au fost convertiți aproape cu forța, așa că există încă amărăciune acolo.
– Ce zici de icoane? Este ceva cu care vă puteți pune de acord? Sau este atât de diferit?
– Cred că teologic aș spune că am fi de acord, dar acest lucru se referă la una dintre acele zone în care există o înțelegere mai profundă care s-a schimbat de-a lungul timpului în Vest și astfel arta lor religioasă a trecut de la iconografia teologică pe care o vezi peste tot în jurul nostru aici și pe care Ortodoxia a păstrat-o, iar ei au mers către un punct de vedere mai realistic, renascentist sau iluminist, cu statui, acel sens mai profund din spate nu este întotdeauna neapărat acolo.
– Dar dacă au o pictură cu Sf. Dominic Sf. Dominic nu e în cameră, e un tablou, în timp ce aceasta nu este un tablou, este o icoană la care mă uit chiar acolo a Sf. Mare Muceniță Irina, ca și cum ea este în cameră în afara timpului.
– Noi am spune asta, am spune… Îmi place foarte mult cum exprimă asta un preot, care spune că el ieșea în exteriorul casei sale și își lipea obrazul de sticlă, iar copiii din interior mergeau și sărutau obrazul lui, și el îi întreba: Pe cine ați sărutat? Și ei spuneau: Pe tine, tată. Și el spunea: Ce au atins buzele voastre? Ei spuneau: sticla. Și el spunea: Așa funcționează icoanele. Și cam așa le vedem noi, (pare că) venerăm lemnul și vopseaua, dar acea venerație e transmisă persoanei (din icoană) și există o prezență reală a persoanei acolo.
– Nu am auzit-o niciodată spusă așa, Este succint.
– Nu spun că iau o icoană a Sf. Pavel și spun: acesta este Sf Pavel. Desigur că nu, acesta nu e Sf. Pavel, dar această icoană e cumva acest punct de legătură între noi.
– Icoanele sunt interesante pentru că, referitor la temporal, evident, experiența noastră de acum e foarte liniară, mintea protestantă raționalistă occidentală funcționează în acest mod foarte liniar, sistematizarea teologiei occidentale funcționează în acest fel, dar mintea greacă, născută din dezacordurile respectuoase și din glumele dintre profesor și elev, Plato și Aristotel, pare să aibă un set puțin diferit de întrebări, un set diferit de categorii, despre relația dintre fizic și abstract și timp și ce ar face timpul în afara fizicului, cred că e puțin cam greu de calculat pentru noi, care venim din Vest.
– Da, și asta se întoarce la ceea ce spuneam mai devreme că limbajul uman și finit nu va putea niciodată să exprime cu adevărat divinul și infinitul și de aceea majoritatea Părinților Bisericii nu au făcut ceea ce am numi teologie speculativă, s-ar putea să fie puțin pe ici-colo, dar în mare parte au răspuns la erezie. Și deci cum apărea o erezie, ei spuneau: ceea ce am făcut întotdeauna și ceea ce știm că e adevărat în inima noastră acum trebuie să punem în cuvinte, dar acele cuvinte sunt imperfecte. Chiar și cu Crezul, au trebuit să redefinească cuvintele cum nu mai fuseseră definite înainte, pentru că nu aveau cuvinte potrivite pentru ce încercau să spună, limbajul nu poate fi suficient.
De aceea Ortodoxia subliniază cu adevărat diferența între ceea ce se numește teologie apofatică și catafatică, catafatică pentru a spune ce este Dumnezeu și apofatică pentru a spune ce nu este Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă, deși le folosim pe ambele, accentul e pus pe apofatic, spunem mai ales ce Dumnezeu nu este, Dumnezeu este infinit, adică nu e finit, este invizibil, este de neînțeles, adică nu poate fi înțeles. De ce? Pentru că, de îndată ce spui ce Dumnezeu este, trebuie să realizezi că folosești acel cuvânt cu un concept uman care nu se va potrivi cu realitatea Lui.
Așa că Sfântul Grigore de Nazians spune: „Trebuie să fim atenți! Nici măcar nu ar trebui să-L numim pe Dumnezeu drept, pentru că atunci când spunem drept ideea lui Dumnezeu despre dreptate și felul în care o trăiește El e dincolo de orice înțelegere umană, cuvântul nostru, în esență, murdărește ceea ce încercăm de fapt să spunem despre Dumnezeu și trebuie să fim extrem de atenți cu limbajul nostru.”
– Asta este interesant.
– Desigur, nu poți merge prea departe cu asta pentru că trebuie să spui ceva. Dar de aceea în Scripturi folosim o mulțime de imagini umane pentru Dumnezeu, care nu se potrivesc neapărat cu realitatea, se potrivesc cu experiența umană a ceea ce se întâmplă. De exemplu, Dumnezeu, care este același ieri, azi și întotdeauna, se supără El? Pare că da.
– Este mereu supărat.
– Pare așa, exact, că e mereu supărat. Părinții au folosit această imagine frumoasă, unde se spune: inima omului poate fi ca două substanțe, poate fi ca lutul sau ca ceara. Pune ambele acele substanțe sub soarele de amiază. Lutul se va întări, dar același soare bătând în ceară o va înmuia, și așadar lutul va spune: „acesta este un soare cu adevărat oprimant, soarele trebuie să fie supărat pe mine”, în timp ce ceara va spune: „nu, aceasta este dragoste, aceasta este dragoste pură”.
Și cam așa îl percepem noi pe Dumnezeu, cam așa se întâmplă cu asta. Suntem precauți cu limbajul nostru pentru că în experiența noastră ne bazăm foarte mult pe noi înșine și ceea ce ne dorim cu adevărat este asta: experiența, dorim în primul rând experiența lui Dumnezeu. Și dacă trebuie să o punem în cuvinte, o vom face.
– Înapoi la Crezul Nicean și la concept. Ideea pentru cei din afară ar fi că noi mărturisim creștinismul Nicean, ai avut un termen mai lung pentru el.
– De la Niceea-Constantinopol, pentru că a fost completat la cel de-al doilea conciliu ecumenic din Constantinopol.
– OK. Componentele cheie ar fi: Dumnezeu există veșnic în toate direcțiile, în trei persoane și Fiul este veșnic coexistent, nu este creat.
– Corect.
– Ai spune că asta este piesa centrală? Surprinde asta cine este Iisus? Este cartea de vizită a teologiei ortodoxe? – Absolut, da! De aceea începe Crezul cu Tatăl, Fiul,.. De ce? Pentru că nu poți merge mai departe dacă nu ai măcar această înțelegere. Ar putea cineva din istorie, care ar putea spune corect Crezul, să se află în limitele creștinismului, sau un protestant ca mine, care cred că pot spune corect Crezul, sunt de acord că ceea ce spui tu despre Biblie, Noul Testament, sau îl spun în greșeală și, prin urmare, fără a te teme de a mă jigni, și, prin urmare, aș fi în afara granițelor creștinismului?
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
