Găsirea scopului și pocăința în Ortodoxie – p. Serafim Holland

Ascultați un cuvânt foarte bun al părintelui Serafim Holland în care acesta ne vorbește din punct de vedere ortodox despre niște probleme acute ale omului contemporan: găsirea scopului în viață și pocăința.

De asemenea, în discuție sunt amintite și diferențele de abordare dintre ortodoxie și catolicism.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Găsirea scopului și pocăința în Ortodoxie – p. Serafim Holland

– Eu sunt preotul Serafim Holland și suntem în Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae din McKinney Texas.

Am fost crescut romano-catolic și, la un moment dat, am devenit foarte dezamăgit, tatăl meu era un „om de la etaj”, acesta este un termen pe care s-ar putea să nu-l știți, dar pe vremuri exista ideea că poți să te închini lui Dumnezeu oriunde și că El este Omul de la etaj, ceea ce cred că este ciudat, dar asta era terminologia pe atunci. Așa că tatăl meu nu a mers la biserică, dar aproba orice făcea mama mea. Ea a mers la Biserica romano-catolică și era ceea ce se numea un bun catolic, ceea ce înseamna că mergi duminica și în zilele de obligație, cum ar fi Crăciunul.

Am 65 de ani, am fost născut în ’58 și în ’62 a fost Conciliul Vatican II, despre care nu știam nimic, aveam 4 ani. Dar repercusiunile au fost când eram deja un tânăr băiat, mama mea vine la mine și spune: nu trebuie să mai postești vinerea pentru că era mereu pește la masă vinerea și asta m-a înfuriat – cum putem schimba ceva ce credeam că există de 2.000 de ani? Nici nu mi-am dat seama că ei au tot ușurat postul de sute și sute de ani. Dar asta a fost percepția mea și m-am supărat din cauza asta, așa că la scurt timp după aceea am încetat să merg la biserică. Și asta este într-un fel comic, poate e prea multă informație, dar tatăl meu se trezea și făcea micul dejun și mă uitam la vechiul Star Trek, în timp ce mama mea mergea la biserică și apoi venea acasă o oră mai târziu și luam micul dejun. Apoi am mers la facultate și căutam un scop în viața mea, ca majoritatea oamenilor.

Credeam că majoritatea fac asta, dar de fapt, am aflat că mulți oameni nu se gândesc la scopul lor în viață, ceea ce eu nu înțeleg, dar eu căutam un scop: Care este scopul meu? De ce sunt aici? De ce m-am născut? M-am gândit: Vreau să fac lumea un loc mai bun! Vreau să fiu medic! Vreau să fiu chirurg cardiac și asta a fost ceea ce vroiam să fac. Și atunci am avut un fel de experiență de convertire, de genul: „Cheamă-L pe Iisus în inima ta” cum ți-ar prezenta un protestant Drumul Roman (Roman Road). Eu am primit îndrumarea de la Campus Crusade for Christ, (Campusul Cruciadă pentru Hristos), care e o organizație evanghelică, cred că încă există, „Cheamă-L pe Iisus în inima ta că El a murit pentru păcatele tale. Îl chemi în inima ta și ești mântuit.”

Așa că am început să merg la întâlnirile Campusului Cruciada pentru Hristos de la Universitatea Purdue. Mi-am cunoscut soția, era ortodoxă, dar nu înțelegea mai nimic despre Ortodoxie, chiar nimic. Știa cum să-și facă semnul crucii și mai știa că de Paști mâncau miel. Atât. Nimic altceva. Și i-am zis: „Hai să mergem la biserica ta”, care era în Indianapolis. Și am mers într-un weekend la biserica ei și am fost absolut… A fost cea mai uimitoare experiență transformatoare pe care am avut-o vreodată în viața mea. Era doar slujba Vecerniei, o slujbă de sâmbătă seara seara, foarte simplă și, desigur, slujbele ortodoxe au o mulțime de ectenii: „Cu pace, Domnului să ne rugăm… Doamne miluiește!” și tot felul de astfel de lucruri și am fost absolut uimit, am crezut că ne rugăm pentru milă.

Ce idee! Pentru că unde eram, oamenii spuneau: „Ți s-a dat milă. Iisus a murit pe cruce pentru păcatele tale, nu vei mai fi judecat, vei merge în rai.” Așa că mila nu era ceva despre care se vorbea atât de mult. Și m-am gândit: Ca tânăr, am nevoie de milă pentru tot, pentru a-mi ține gândurile în frâu, pentru a nu fi leneș și tot restul. Și acesta a fost începutul călătoriei mele. Am început să citesc tot ce-mi cădea în mâna, ceea ce nu era ușor de făcut, internetul era la început, adică nu găseai așa ceva pe internet. Și am început să studiez și am ajuns într-un fel de impas. Mă gândeam: sunt cu toți acești oameni, ei se roagă și ies și predică oamenilor și le spunem oamenilor despre Iisus și ei spun rugăciunea și ei sunt mântuiți și toate astea.

Și totuși, ceva lipsea foarte mult. Toată lumea avea propriile concepții. Atâta timp cât credeai în Iisus, acesta era singurul lucru. Dar dacă crezi în Iisus, dar crezi că botezul este necesar? „OK, foarte bine, tu crezi că botezul este necesar, dar eu nu, dar credem în Iisus.” Dar dacă crezi că preoția și euharistia sunt necesare? „OK, bine, dar nu facem asta pentru că noi suntem baptiști, noi credem că este o comemorare.” Etc etc. Așa că au fost toate aceste lucruri această cacofonie de credințe care erau contradictorii, dar singurul lucru care îi unea pe toți era o slabă afiliere cu Iisus și a spune: „Eu cred că Iisus a murit pentru păcatele mele.” Iar asta nu a fost suficient pentru mine, Nu mi se părea corect.

Așa că m-am agățat de ideea că Domnul Iisus Hristos a spus că ne va trimite Duhul Sfânt care ne va conduce la tot adevărul și mă gândeam: Eu nu văd tot adevărul, văd poate o parte din adevăr, dar nu tot. Așa că am avut ideea că, din moment ce aveam un fundament științific, mă gândeam: Dacă pot găsi biserica, atunci pot evalua orice doctrină – dacă este în biserică este adevărată, dacă nu este în biserică nu este adevărată. Deci nu evalua o biserica după doctrine, ci evaluează doctrinele după biserică. Așa că, mulți oameni au un set de credințe și spun: Care Biserică se aliniază cu credințele mele… Ei bine, aceasta nu e calea corectă de a proceda, calea corectă de a proceda e să găsesc unde este Biserica. Dacă Biserica este într-adevăr trupul lui Hristos și „porțile iadului nu o vor birui”, trebuie să existe un set de credințe, un mod de viață care este adevărat, și în afara acelui mod de viață ar putea exista lucruri adevărate, dar nu tot adevărul. Și le căutam pe toate.

Așa că în cele din urmă am ajuns să înțeleg că Ortodoxia era adevărată și cel mai frumos lucru pe care l-am văzut. Încă e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. N-am văzut niciodată nimic mai frumos. Întreaga concepție a Mântuirii în Ortodoxie este complet diferită decât am fost învățat, este complet frumoasă și minunată și niciodată nu m-am uitat înapoi de când m-am botezat în 1980, chiar înainte de a ieși din școală de la Universitatea Purdue. În familia mea, tatăl meu era un bun creștin, potrivit mamei, dar el nu a spus-o, nu l-am auzit niciodată rugându-se, doar a trăit viața, el a crezut că trăiește o viață bună, e un tată bun, ea e o mamă bună, sunt un om de afaceri etic… Eu îmi iubesc tatăl mult, el m-a învățat cu adevărat mai mult despre a fi bărbat decât orice altă ființă umană din lume. Dar nu ca creștin, am învățat mai multe de la Little League decât orice altceva până la Biserică. Deci a fost bine că el m-a învățat acele lucruri, dar nu era nici o profunzime de spiritualitate și ideea era să mergi la biserică și cam asta a fost, nimic altceva. Și nu a fost suficient pentru mine.

Deci ideea lor despre mântuire era… Îmi amintesc că m-am dus la, cum se numesc, cred că cursuri CCD, cursuri creștine catolice sau cam așa ceva, nu-mi amintesc. Cred că se numeau CCD. Și îmi amintesc că eram atât de nemulțumit pentru că ne spuneau povești din Vechiul Testament, aproape ca povești pentru copii, și subliniind foarte mult că papa este Sfântul Părinte și trebuie să te supui Papei și bla bla bla… Și am aflat mai târziu, acum că înțeleg lucrurile ca un creștin ortodox, că papismul este o toxină în creștinism. Nu știam asta atunci, dar a fost așa de mult accent pe asta și deloc pe viață interioară. Deloc!

Și în Ortodoxie totul este despre viața interioară, este totul despre lupta împotriva patimilor tale ca să poți să fii liber. Nu am auzit nimic din toate astea ca și catolic. Nu am auzit nimic din toate astea ca protestant. Am auzit-o doar când am devenit ortodox. Au fost oameni care se certau cu mine că au avut ceva din asta când au fost crescuți, poate într-o altă biserică catolică sau poate într-o altă biserică protestantă, dar totuși a fost doar o licărire, nu această viață spirituală intensă pe care o are biserica ortodoxă pentru toată lumea, adică nu doar călugării, toți.

Asta e cheia problemei: dacă ai fi intr-un lift și ar trebui să ții un discurs acolo cineva spune: spune-mi diferența dintre ortodoxie și romano-catolicism. Și mai ai două etaje și vor coborî din lift. Pe scurt, mântuirea înseamnă vindecare. Eu am fost învățat că mântuirea e iertare, nu vindecare. Deci este o cu totul altă paradigmă. Tu ai copii. Eu am copii. Doar îți ierți copiii? Sau îi și înveți pe copiii tăi și îi ajuți pe copiii tăi să facă mai bine? La ce bun dacă doar îi ierți dacă sunt răi? Trebuie să-i înveți să fie buni. Corect? Așa că asta face Ortodoxia: ne învață în interior, în exterior, prin Sfintele Taine, prin cultură, prin post, prin metanii, prin predicare, prin citirea Sfinților Părinți, citirea vieților sfinților, toate acele lucruri. Ne învață să fim mai buni, să fim îmbunătățiți, pentru a deveni desăvârșiți.

Pentru noi mântuirea este perfecțiune, nu e doar a fi iertat, pentru că la ce bun să fii iertat dacă ești încă un păcătos? Adică păcatul în sine este dăunător, chiar dacă ești iertat pentru el. Așa că nu am avut niciodată acea aromă când eram romano-catolic sau când eram protestant. Eu eram cu oameni care, cum spuneam pe vremea aia, ardeau pentru Domnul. Dar nu exista un concept de… nu vorbeam atât de mult despre păcat, am vorbit despre salvarea altor oameni și am vorbit despre slăvirea lui Dumnezeu și lucruri de genul acesta, dar nu chiar despre viața interioară.

Și în Ortodoxie totul e despre viața interioară, adică vindecare. adică Iisus Hristos e, printre altele, numit Marele Vindecător. N-am avut niciodată această înțelegere cu adevărat că El era marele vindecător până când am devenit ortodox, așa că mântuirea este vindecarea. Mântuirea înseamnă a deveni mai bun. Spovedania e vindecare, postul este vindecare, pentru că atunci când postești devii mult mai conștient de Dumnezeu, devii conștient și de păcatele tale și totul se îmbunătățește, chiar dacă eșuezi în post, asta nu e atât de important. Contează dacă te lupți să postești. Și același lucru cu a te strădui să ajungi la slujbe, să faci mătănii, tot restul. Nu este o prescripție de lucruri ca pe o listă unde scrie să faci asta, asta și asta și asta, ci mai degrabă că toate aceste lucruri îți sunt de ajutor pentru a-ți deschide inima către Dumnezeu. Deci nu există nicio normă legală în Biserica Ortodoxă, nici măcar una.

– Cred că Ortodoxia ne provoacă într-un mod bun, e aproape înfricoșător, ca și cum: Vai, dacă devin ortodox, înseamnă că trebuie să mă schimb, nu pot să bifez căsuța și să spun că sunt ortodox, doar voi apărea duminica și fac ceea ce trebuie să fac…

– Cred că sunt două lucruri. Unul este: care e scopul tău? Și eu vorbesc despre scop tot timpul, este întrebarea mea preferată. Mereu întreb oamenii cu care mă întâlnesc: Care este scopul tău în viață? Și nu poți face ceva fără să ai un scop. Dacă vrei să fii un jucător de baschet cu adevărat grozav, acesta este scopul tău, ceea ce înseamnă că trebuie să ieși și să faci aruncări libere dacă nu ești bun la aruncări libere. Adică dacă nu poți arunca liber, ești un jucător slab de baschet. Corect? Scopul tău este să fii bun. Corect? Care este Care e scopul tău, ca și creștin ortodox, sau doar ca om? Suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu pentru a împlini asemănarea cu El, să devenim asemănători Lui, acesta e scopul tău și scopul meu, sunt identice! Deci totul este pentru asta, pentru a îndeplini acel scop. Și deci mântuirea este să devenim asemenea lui Dumnezeu. Dacă devenim ca Dumnezeu, îl vom cunoaște pe Dumnezeu. Nu poți cunoaște pe cineva dacă nu ești ca el.

Avem o zicală: „Trebuie să mergi o milă în mocasinii cuiva pentru a-l cunoaște.” Trebuie să fii ca Hristos pentru a-L cunoaște pe Hristos. Deci mântuirea este lupta pentru a deveni ca Hristos. Nu spun că toți creștini ortodocși fac asta. În Ortodoxia instituțională, unde oamenii acolo s-au născut și au biserici mari, vechi, gigantice etc, acolo asta nu se întâmplă neapărat. Dar mai ales oamenii care vin ca și convertiți, ei văd o diferență, și există o diferență uriașă, și ei văd frumusețea Ortodoxiei și cât de minunată este și este o luptă, este o luptă pentru a deveni mai buni, nu pentru a deveni suficient de buni, ci pentru că ne-am născut pentru a fi buni, ne-am născut să fim ca Hristos. Deci de ce am dori să facem ceva care nu este ca Hristos, când putem învăța să facem ceva care este ca Hristos, pentru că Hristos e frumos. Deci acesta este motivul pentru care facem totul, nu există o lege legală în Biserica Ortodoxă.

– Am vorbit odată cu, sau am auzit un călugăr făcând o prezentare și a spus: În Mănăstirea mea nu avem o mulțime de reguli, avem foarte puține reguli din cauza dragostei. Dragostea este regula principală. Dacă există dragoste atunci voi fi amabil, voi fi smerit, voi fi bun, mă voi gândi și la altă persoană, nu voi fura etc. Dragostea îndeplinește toată legea și dacă iubești ești ca Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e dragoste. Faci ceva etern. Așa că tot ceea ce facem este, caut expresia potrivită, cumva organic, nu chiar, dar este pur și simplu natural. De ce te imită un copil? Pentru că te iubește și te vede ca pe un model, nu vede o regulă conform căreia trebuie să se comporte ca tati, doar o face. Deci ne comportăm ca Dumnezeu cât putem de bine.

– Cred că există o mare neînțelegere printre protestanți, când se uită la Ortodoxie și spun că aici mântuirea e bazată pe fapte, că încerci să-ți câștigi drumul către Rai făcând toate aceste lucruri. Poate vorbim puțin despre cum asta este o reprezentare destul de proastă a ceea ce este Ortodoxia. – Da, este doar o calomnie, are puțin peste 500 de ani, poate puțin mai veche de atât. Nu are niciun sens dacă te uiți la Scripturi. Scriptura spune în mod constant că trebuie să devenim ca Dumnezeu, că trebuie să ascultăm de El, că dacă nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi iertați. Adică este chiar acolo. Trebuie să împlinim cea mai mare poruncă: să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, sufletul, mintea și puterea, și a doua: să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Deci dacă nu-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, pur și simplu nu te supui lui Dumnezeu. Nu are niciun sens să spunem că suntem creștini altfel. „Dacă mă iubești, vei urma poruncile mele” a spus Domnul. E doar o modalitate convenabilă de a spune că prin fapte ne câștigăm locul… Nu spun că toată lumea face asta intenționat, dar diavolul vrea să ne pună în minte că există un anumit mod de a ne câștiga locul, nu e vorba de câștig aici. Hai să dau un exemplu. Suntem căsătoriți. Spunem că ne iubim soțiile. Ne-am mai iubi soțiile dacă am avea o amantă? Nu! De ce nu avem o amantă? De ce nu ne înșelam soția? De ce nu jucăm banii? De ce nu… etc? Pentru că ne iubim soțiile. Nu există nicio regulă pe care am semnat-o când ne-am căsătorit spunând că nu voi avea o amantă, nu-mi voi bate soția, nu mă voi îmbăta acasă. Corect? Dar asta este evident pentru că ne iubim soțiile. Punct! Asta e tot! E foarte simplu: dacă Îl iubești pe Dumnezeu, vrei să devii ca Dumnezeu.

Așa că acestea sunt un fel de lucruri nescrise. Adică, este evident, dacă iubești pe cineva, atunci vrei să te dai pe tine acelei persoane. Dacă Îl iubești pe Dumnezeu, vrei să i te dăruiești cu totul. El spune: „dă-mi inima ta”, deci îi dăm inima, așa stricată cum este. Este destul de simplu, de fapt. Nu e vorba deloc despre fapte. Nu poți fi mântuit prin fapte, dar nu vei fi mântuit fără fapte. Pentru că dacă nu ai fapte… Dacă ești o persoană căsătorită și nu-ți iubești soția într-un mod expresiv, atunci în mod clar ea va crede că nu o iubești. Așa că trebuie să o iubești și prin fapte, nu doar prin cuvintele tale. – Revenind la ceea ce spuneați despre scop, în experiența dvs. ca preot, ce vedeți ca tipar comun printre oamenii care vin la biserică și devin membri ai Bisericii Ortodoxe, ce vedeți ca un tipar comun în ceea ce privește scopul lor, la ce tânjesc ei?

– Asta este o întrebare atât de bună! Cred că cu câțiva ani în urmă, aș fi răspuns într-un mod mult mai simplist, dar cred că viața e atât de complicată, vin oamenii cu toate bagajele lor și toate dificultățile lor, așa că cred că, în principiu, oamenii caută pacea, dar ei nu știu exact cum să o găsească și sunt împovărați cu patimii incredibile și obiceiuri proaste și ei nu înțeleg că acele patimi și obiceiuri proaste îi trag în jos, așa că ei nu înțeleg că sunt chemați la perfecțiune, perfecțiune morală. Unii oameni înțeleg, dar majoritatea nu au o concepție bună, ei văd Ortodoxia ca ceva care este mai bun din punct de vedere intelectual decât protestantismul, deoarece protestantismul în mare parte nu are niciun sens, ca și romano-catolicismul.

Așă că ei îl văd ca pe ceva mai bun, intră pe YouTube și văd toate aceste lucruri și spun: treaba asta mă atrage intelectual. Și poate că le place iconografia și le place frumusețea slujbelor și poezia și sfinții părinți și viețile Sfinților și toate astea, dar nu înțeleg cu adevărat, cei mai mulți oameni, până când nu au intrat în asta de ceva timp. Scopul principal în a fi creștin ortodox este ca iluminarea să devină desăvârșită și să-L cunoști pe Dumnezeu. Acesta este tot motivul. Deci cred că mulți oameni vin fără să înțeleagă că creștinismul este ascetic. Este un cuvânt rău în cultura noastră. Ascetismul are o nuanță de legalism, de a-ți câștiga drumul. Acum cu toată coaliția asta „curcubeu” din prezent, că ești (homo)fob sau ești una sau alta, asceza este absolut necesară.

Ai copii. Când copiii tăi plângeau la 3 dimineața, unul sau altul dintre voi trebuia să se trezească pentru ei. Asta este ascetismul. Corect? Dacă îți iubești copilul, te vei trezi și te vei duce la el, și-l vei face să adoarmă din nou. Așa trebuie să fie. Trebuie să existe ascetism în viață și oamenilor le lipsește asta. Nu mai avem suficient ascetism în modul nostru de viață și oamenii nu înțeleg că mântuirea se câștigă cu asceză. Am spus cuvântul „se câștigă”, cineva va sesiza: a spus „se câștigă”, că îți câștigi mântuirea. Noi obținem mântuirea printr-o sinergie cu Dumnezeu, noi Îi dăm o mili-sutime din 1%, dar trebuie să-I dăm măcar asta pentru că El vrea inima noastră. Îi dăm efort incomplet, dar e un efort, și atunci El îl mărește.

Tâlharul de pe cruce, în primul rând, tâlharul de pe cruce, numele lui este Dismas, știm cum îl cheamă, celălalt era Justus. Ei Îl mai întâlniseră de fapt pe Hristos pe drumul către Egipt, când au fugit în Egipt, după ce [Hristos] s-a născut și vroiau să-i jefuiască, dar Dismas nu a vrut să-i jefuiască pentru că Hristos i-a părut atât de frumos. Așa că mama lui, Născătoarea de Dumnezeu, Maria, a spus: „Fiul meu își va aminti de tine”. Așa că iată-i, peste ani, după ce au fost hoți, ucigași, sunt atârnați de cruce și amândoi Îl hulesc pe Hristos, amândoi strigă la El. Dar apoi Dismas ajunge la înțelegerea prin har că acest om nu a făcut nimic rău, așa că mărturisește și dacă el ar fi fost dat jos de pe cruce, dacă-l eliberau chiar atunci și acolo, el ar fi trăit o viață de pocăință pentru că, evident, Domnul a spus: vei fi cu mine în Paradis, așa că nu ar fi retractat, dar nu a avut timp să trăiască o viață pocăită pentru tot restul vieții, i-au mai rămas doar câteva ore.

Așa că fiecare este diferit, unii oameni trăiesc 100 de ani, unii oameni trăiesc doar câteva zile, nu putem face o regulă pe baza unor excepții. Credem că Dismas a fost botezat în sângele lui, martirii sunt botezați în sângele lor. El nu este propriu-zis un martir, dar Domnul a spus: „Astăzi vei fi cu mine în Rai” și cred că este un motiv suficient de bun pentru noi. Cred că trebuie să te lupți pentru a avea pocăință. În zilele noastre, totul e atât de frivol și există atât de multă distragere. Trebuie să lupți împotriva distragerii și trebuie să te străduiești să citești scripturile, să faci mătăniile, le spun mereu oamenilor să facă mătănii, să citească Psaltirea, care este cartea de rugăciuni perfectă a Bisericii, o folosim pentru orice.

Și deci faci toate acele lucruri, citești viețile sfinților, faci acele lucruri ca o prioritate, și așa te îmbăiezi în acele lucruri și nu te îmbăiezi, ironic vorbind, în TikTok și chestii de genul ăsta, pentru că astea te disipează. Trebuie să te lupți să ai pocăință. Și să ai o relație cu un părinte duhovnicesc, să te spovedești frecvent și să te forțezi să fii smerit.

Un mod grozavă de a te pocăi este să lucrezi la mândria ta în lucruri mici. Nu ne place să facem ceea ce ni se spune, nu ne place să ni se spună ce să facem mai ales de către cineva care este mai jos decât noi. Dacă urmărești oportunități de a fi ascultător față de ceilalți, atunci devii smerit. Chiar dacă ai fi ascultător față de copilul tău de trei ani, dacă el vrea să-i citești din nou aceeași carte, îi citești din nou aceeași carte. Dacă soția ta vrea să faci ceva ce nu ai chef să faci, dar o faci. Ai pe cineva la serviciu, poate că ești șef dar e cineva cu care este greu să te înțelegi și îi faci concesii din cauza smereniei și când te smerești și nu te impui tot timpul, atunci se creează în inima ta un mediu în care Dumnezeu va intra.

Așa că nu este doar despre a-ți părea rău pentru lucrurile pe care le-ai făcut, ci să creezi un mediu în inima ta. pȘi cred că mai e și un alt lucru: în zilele noastre, avem atât de multe păcate comune Reacționăm sau nu la păcat? Sau ne pare doar rău? Și lui Iuda i-a părut rău, i-a părut foarte rău. Iuda nu era un monstru. Iuda Îl iubea pe Dumnezeu, Îl iubea pe Iisus, făcea minuni, dar avea acea problemă cu banii. Și când a încercat ceva ce credea că va fi un câștig rapid de bani, s-a dovedit că asta avea să-l ucidă pe mentorul său și i-a părut foarte rău, dar nu s-a pocăit. În timp ce Petru a negat pe Domnul de trei ori, a ieșit plângând amar, dar s-a pocăit pentru că a rămas prin preajmă și el a vrut să fie schimbat, a vrut să fie răscumpărat și apoi, desigur, Domnul chiar l-a văzut de două ori după învierea Sa. În ziua învierii Sale, l-a văzut personal și apoi avem acel eveniment în care a fost pescuitul, adică acelea sunt cele care sunt consemnate, au mai fost și altele.

Deci pocăința este ceva la care trebuie să lucrezi și nu doar să spui că îți pare rău. Deci, ca să fiu puțin mai explicit, atât de mulți oamenii au probleme cu pornografia, corect? E un lucru obișnuit, sau poate au un alt obicei, poate fumează și nu mai vor să mai fumeze, dar continuă să fumeze. Ei bine, ce faci când fumezi? Spui: Doamne iartă-mă că fumez? Faci mătănii? Spui dimineața: Doamne ajută-mă să nu fumez atât de mult astăzi, ajută-mă să nu mă uit la pornografie azi, ajută-mă să fiu abstinent astăzi? Dacă nu, atunci nu e de mirare că te vei uita la pornografie în acea după-amiază sau în acea seară pentru că e un tipar, tiparul este că ești obosit și bum iată, așa că nu te lupți cu adevărat împotriva ei, doar reacționezi cu tristețe. Asta nu e pocăință. Pocăință este proactivă și reactivă și avem nevoie de partea proactivă a pocăinței, acesta este lucrul cu adevărat important, care este rugăciunea, a ține post, a face mătănii, a citi Psaltirea, toate exercițiile spirituale, nu pentru că sunt o listă de verificare, ci pentru că ele sunt viață.

Și atunci când suntem tentați să facem ceva și cădem, ei bine, atunci poate avem o regulă, poate părintele nostru spiritual ne dă o regulă când cădem într-un păcat, nu ca un remediu legal, ci ca ceva care este doar o reacție. Adică, dacă te tai la deget, reacția ta este să-l speli și să-l legi bine, nu doar te uiți la deget și spui: oh, e tăiat, sângerează. Ci faci ceva în privința asta. Deci atunci când te tai la suflet cu păcatul, faci ceva în privința asta, nu doar să-ți pară rău. Deci aș crede că acele două lucruri sunt factorii majori ai pocăinței, unul este partea dinainte, care este viața spirituală; dacă nu ai o viață spirituală, ești doar un joc pentru diavol. Iar atunci când cazi în păcat sau cazi în ispită sau ești ispitit, chiar dacă nu păcătuiești, atunci reacționezi la asta cu un fel de reacție: spovedanie, mătănii, citind o rugăciune, spune rugăciunea lui Iisus, ceva ca reacție la păcat. Deci sunt cele două părți. Majoritatea oamenilor nu au prima parte. Bine, ei nu au nici a doua parte, majoritatea oamenilor au doar partea: Îmi pare rău pentru asta.

– Cum crezi că Ortodoxia diferă în spovedanie, comparativ cu, să spunem, Catolicismul.

– Bine, când eram copil, spovedania era: du-te și spui câteva lucruri și el îți spune să zici de trei ori Ave Maria și de trei ori Tatăl Nostru și gata. Nu era nicio sfătuire. Pentru noi spovedania este… Ce este spovedania? Când eram copil era: Ești iertat! Gata. Pentru noi mărturisirea nu este despre iertare, nu este lucrul principal, este vorba despre vindecare. Este despre: ceva e în neregulă cu mine, continui să fiu iritat, nu vreau să fiu iritat, cum să nu fiu iritat? Și preotul vorbește cu tine în contextul unei conversații cu Iisus Hristos și prin intermediul Duhului Sfânt și al lui Iisus Hristos se spune ceva și ai ceva care te ajută să lupți împotriva acelui păcat. Plus că doar a-l spune cu voce tare îi dă mai puțină putere.

Așa că pentru noi spovedania înseamnă vindecare, nu (doar) iertare, adică iertarea este inerentă vindecării. Ești tată. Îl ierți pe copilul tău când face ceva rău? Bineînțeles! Dar ce altceva faci? Îl înveți pe el sau pe ea de ce nu ar fi trebuit să facă acel lucru etc etc, nu? Deci e vindecare, precum și iertare. Iertarea este un dat.

– Care este o mare piatră de poticnire în a fi un părinte duhovnicesc? Care este o mare poticnire pe care o vedeți la fiii dvs. duhovnicești când merg la spovedanie, ca și tipar recurent?

– Cred că majoritatea oamenilor nu înțeleg cu adevărat ce este în neregulă cu ei și spovedaniile lor sunt destul de superficiale, destul de superficiale și nu cred că au baza, unii dintre ei nu au viața spirituală de bază, care să-i ajute cu adevărat să se vindece, le pare rău de lucruri, dar de multe ori aud lucruri ca: am avut o săptămână destul de bună. Ba nu, nu ai avut! Sau: am făcut asta, dar a existat acest motiv. Nu, nu a existat un motiv. Doar ai făcut-o. Corect? Oamenii nu își asumă întreaga responsabilitate la fel de mult și chiar dacă își asumă întreaga responsabilitate se gândesc de parcă trebuie să mi se ierte acest păcat. Nu, trebuie să depășești acest păcat, trebuie să învingi acest păcat, și păcatul nu este un lucru static pe care l-ai făcut. Dacă ai furat ceva și spui: „am furat ceva”, păcatul nu este că ai furat ceva, păcatul este că ești înclinat să fii hoț, ai un deficit în personalitatea ta, ceea ce te face să furi uneori, asta e problema. Și de ce ai acest deficit? Poate pentru că nu ai destulă dragoste, poate ești foarte egoist, poate ești foarte egocentrist, leneș etc. Așa că nu este doar să mă ierți că am furat ceva. Ci este: vreau să nu mai fiu persoana care s-ar gândi la furt.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!