Binele, adevărul și frumosul – p. Teologos

Urmăriți un material în care o să vorbim despre trei atribute ale Sfintei Treimi, trei atribute care sunt și trei taine: binele, adevărul și frumosul.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Un exemplu despre căutarea perfecțiunii

Un tânăr capabil din multe puncte de vedere, inclusiv dpdv material, s-a hotărât să caute în toată lumea femeia perfectă. Colegii lui l-au privit oarecum cu neîncredere însă el într-adevăr s-a dus prin toată lumea să o caute. La un moment dat, s-a întors acasă singur și l-au întrebat prietenii dacă a găsit femeia perfectă la care el a răspuns că așa ceva nu există. Atunci cei mai în vârstă au spus că există pentru că Dumnezeu nu este nedrept, numai că tu nu știi cum și unde să o cauți. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să se fi făcut monah, sau ascet în lume, atunci i-ar fi dat această flacără în inima lui. A plecat iarăși și după mai mulți ani s-a întors acasă iarăși neînsurat. L-au luat atunci prietenii că „tot n-a găsit femeia perfectă?” La care el a răspuns că a găsit-o. „Și unde e?”, au întrebat prietenii. La care tânărul a răspuns că, da, a găsit-o, însă și ea căuta bărbatul perfect și el nu era acela. Într-un final s-a căsătorit cu o fată din vecini, o veche prietenă de-a sa. 

Trebuie să avem discernământul necesar să înțelegem că omul se formează într-o comunitate și în drumul său către perfecțiune, către frumos se cizelează dimpreună cu caracterele de lângă el, chiar dacă acestea, din cauza obișnuinței, nu par atât de atrăgătoare ca o frumusețe străină care strălucește din cauza proiecției dorințelor noastre asupra necunoscutului din ea.

Bine, frumosul, adevărul. Treimea

Să nu uităm că frumosul ca să fie frumos cu adevărat trebuie să fie și bun și adevărat. Binele, adevărul și frumosul sunt trei aspecte transcendentale, tainice ale aceleiași realități după cum Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt cele Trei Persoane ale unui Singur Dumnezeu – Sfânta Treime. Astăzi din păcate asistăm la o urâțire a realității, o permanentă forțare a acesteia prin ideologii din ce în ce mai distorsionate și mai nocive, mai ne-bune și asta pentru că omenirea se depărtează de Dumnezeu și deci se depărtează de Bine, de Adevăr și de Frumos.

Frumosul

Simțul frumosului este o harismă a Duhului Sfânt pentru a simți realitatea, a simți voia lui Dumnezeu. O hotărâre, o faptă bună este o faptă frumoasă. Este adevărat însă că pentru omul trivial, depărtat de Dumnezeu, această faptă în care se revelează Dumnezeu poate să apară șocantă, de neconceput la prima vedere. Desigur că exemplul suprem este Crucea ca portal către Înviere și Înălțare, însă acum o să vă dau niște exemple din zilele noastre.

Patriarhul Ilie al 2-lea al Georgiei și faptele sale cu impact social masiv

Patriarhul Ilie al 2-lea al Georgiei este un om cu viață sfântă și este cea mai iubită și ascultată persoană din Georgia. Are un procent de acceptare de 94% – când a deschis patriarhul gura, au tăcut toți. La un moment dat, în timpul unei campanii electorale lucrurile au degenerat foarte mult, ajungându-se până în pragul violențelor între diferitele tabere politice și ce era mai grav era că nu se vedea nicio rezolvare, ba din contră – existau toate condițiile ca tensiunile să se escaladeze. În clipa respectivă, Patriarhia a anunțat că Patriarhul o să facă un anunț în data cutare. Toți s-au oprit așteptând anunțul Patriarhului. Bineînțeles că toată presa era acolo – și când spun că toată presa, nu exagerez, pentru că Patriarhul are autoritate absolută în Georgia.

Evident că fiecare se aștepta ca Patriarhul să-i valideze gruparea politică preferată, însă acesta a cerut de la autoritățile statului să-i dea un avion în care să fie doar el cu o mică delegație de prelați și cu cele mai importante Sfinte Moaște din Georgia și să înconjoare țara de 3 ori, binecuvântând poporul cu sfintele moaște. În acest timp, tot poporul să se roage cu post și pocăință. După această faptă, impresionați de frumusețea acesteia și luminați de harul adus de gestul Patriarhului, oamenii s-au liniștit și alegerile au decurs foarte bine și cu un rezultat foarte bun pentru poporul georgian.

Altădată, pe la sfârșitul anului 2007, Patriarhul era îngrijorat de declinul ratei natalității din Georgia și a declarat public că din clipa respectivă se oferă să boteze orice copil al unei familii care are mai mult de doi copii. Pentru că pentru georgieni a avea cel puțin un copil botezat de Patriarh este o onoare extraordinară, frumusețea acestui fapt a dus la o creștere substanțială a ratei natalității în Georgia – numai în 2008 natalitatea crescând de 4 ori –, Patriarhul făcând de 4 ori pe an botezuri în masă și ajungând astfel să boteze peste 47.000 de copii. 

Frumusețea faptelor salvează lumea

După cum spunea Dostoevski, frumusețea va salva lumea pentru că frumusețea adevărată este revelația mai presus de logică și de descriere a lui Dumnezeu cel personal în inimile noastre. Din păcate, însă noi nu știm cum arată Dumnezeu și din cauza asta, mai ales astăzi se vede o mare dificultate în a relaționa cu frumosul cel adevărat în timp ce se promovează o estetică a urâtului care este distrugătoare de suflete și de civilizație.

De ce se rupe unitatea socială

Vedeți că ne dezmembrăm ca pe vremea turnului Babel când oamenii încercând să ajungă prin materie la Dumnezeu au început să nu se mai înțeleagă. Și astăzi vedeți că se întâmplă același fenomen: nu ne mai înțelegem între noi pentru că au dispărut ca valori absolute binele, adevărul și frumosul ca și umbre ale Sfintei Treimi pe pământ. Ne întrebăm astăzi ce este femeia, ce este virtutea și păcatul și nu ne mai putem înțelege care este binele comun.

De fapt, în istorie totdeauna omul a avut o distanță mai mare sau mai mică de Dumnezeu, distanță indusă de păcat, de lipsa de iubire. De fapt, binele, adevărul și frumosul sunt formele de iubire pentru că numai prin iubire putem să acceptăm că altceva este real atât cât suntem noi și chiar mai mult: să acceptăm că altceva este mai important și mai frumos decât noi și chiar și mai mult că altcineva este Dumnezeu și nu noi.

Ce înseamnă natura căzută a omului

Realitatea căderii noastre însă ne condamnă la impuritatea existenței noastre. Unii oameni chiar trăiau o mare dramă și chiar plângeau pentru că nu puteau să-i iubească pe toți la fel. Trebuie însă să ne luptăm să ne purificăm de petele întunecate ale urii din sufletul nostru pentru că ura este cancerul sufletului. Așa cum atunci când scoatem apa din fântână ni se întâmplă să scoatem, fără să băgăm de seamă, și câte o broască, la fel și atunci când lucrăm virtuțile de multe ori lucrăm și patimile împletite în chip nevăzut cu ele.

Este foarte important să știm care sunt prăpăstiile care se cască lângă poteca de pe crestele virtuților, potecă pe care urcăm către perfecțiunea smereniei, astfel încât să știm să ne ferim de ele. Aceste prăpăstii totdeauna apar lângă un pisc pentru că răul nu există prin sine – este doar știrbirea binelui. Dacă nu ar fi post, nu ar fi prăpastie. Orice patimă dacă ar apărea goală în fața noastră s-ar autoanihila pentru că omul nu se pornește de la sine către rău, ci totdeauna trebuie să aibă o îndreptățire, un pretext bun, chiar dacă e bun numai la suprafață.

Exemple. Cum se împletește patima cu virtutea

De exemplu, de multe ori lăcomia pântecelui și vorbirea în deșert se împletește cu primirea de străini. Omul căruia îi plac petrecerile, traiul bun și pălăvrăgeala, cheamă la el pe mulți ca să se distreze – desigur cu pretextul că îi iubește pe oaspeți, că îi cheamă pe cei dragi la el. Pe de altă parte, mizantropul, ranchiunosul, urâtorul de oameni poate să spună că îi evită pe oameni ca să se roage, ca să studieze și ca să evite răspândirea minții. Trebuie tot timpul să fim trezvitori și să nu ne mințim pe noi înșine. Să dăm la o parte adicția și să păstrăm virtutea, frumosul.

Este nevoie de discernământ și pentru asta trebuie să ne rugăm, să întrebăm și să fim atenți pentru a fi chibzuiți, drepți și a nu cădea într-o altă patimă împletită cu chibzuința, adică viclenia. Apropo de chibzuință și discernământ și acesta se poate împleti cu asprimea, cu intransigența. Dacă nu este atent omul care judecă corect o situație, uită să fie îngăduitor cu cei implicați sau, chiar dacă nu uită, atunci nu știe cum și până unde să fie cu îngăduință. Domnul a spus: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și atunci veți afla odihnă sufletele voastre”. 

După cum vedeți, Hristos este exemplu de comportament cum să fim blânzi și îngăduitori. Răutatea este însă atât de contorsionată încât aceasta se poate împleti chiar și cu blândețea. Cel care apare blând poate să facă asta din trândăvie, lentoare, din faptul că uneltește, ba chiar și din faptul că trăiește după reguli proprii și este neascultător. Omul neascultător și cârtitor încearcă uneori să fie blând astfel încât să nu-i fie amenințată voia proprie care e marea lui sursă de plăcere păcătoasă. Trebuie să fim foarte atenți ca să curățăm totdeauna virtutea de mucegaiul patimilor pentru că altfel vom face igrasie sub zidul tăcerii. De fapt, marea virtute a tăcerii se poate împleti cu ura sau chiar și cu îngâmfarea de dascăl și cu forme de complexe de superioritate, de mândrie. Desigur că asta nu înseamnă că vom deschide gura când suntem mânioși, când avem tendințe ironice, agresive față de cineva, ci că ne vom strădui să ne curățim de ghimpii patimilor din noi, ferindu-ne să-l zgâriem pe celălalt prin cuvintele și faptele noastre.

Desigur că trufia se poate amesteca de multe ori cu bucuria, nu numai cu tăcerea, și astfel, sufletul moare chiar când crede că are toată lumea la picioare. Este ca și când cineva moare dintr-o supradoză. Așa este și atunci când sufletul nu este atent și se dedă distracțiilor fără discernământ. Patima este ca un parazit agățător, ca un cancer care roade viața virtuții și din cauza asta e nevoie de multă luptă zi de zi pentru a ne păzi curați.

Chiar dacă ne păzim curați de trufie când suntem bucuroși, apare nădejdea care este un lucru foarte bun, însă dacă nu suntem atenți, asta generează trândăvie. Desigur că trândăvia și moleșeala sunt de multe ori împletite cu isihia, adică cu liniștirea. Liniștirea este ceva foarte diferit de moleșeală – este o stare foarte activă interior prin care omul vorbește cu Dumnezeu, adică se roagă și păzește mintea astfel încât să facă răul inoperant.

În clipa în care întunericului răului se retrage, apare lumina iubirii, însă pentru că omul nu este curățit total, piscul iubirii are lângă lângă el prăpastia curviei și uneori și a osândirii celuilalt. Pe de altă parte, dacă omul este curat de curvie, însă nu curățit de patimi, atunci poate să apară amărăciunea.

Care este rezolvarea

Din cauza asta este foarte bine să ne scufundăm în abisul iubirii lui Dumnezeu, în abisul celui Smerit prin smerenia noastră, atât cât avem. Dacă ne deschidem porțile smereniei în fața lui Dumnezeu, atunci Domnul intră cu harul Său și nu ne mai simțim singuri și Domnul ne dă să simțim atotputernicia Sa. Atunci omul nu se mai teme pentru că știe că Tatăl cel ceresc este cu el. Desigur că și asta se poate distorsiona pe nesimțite dacă noi începem să căpătăm încredere în noi înșine în loc de credința în Dumnezeu cel atotputernic.

Să fim pricepuți și simpli

După cum vedem trebuie să fim foarte pricepuți și tototadă simpli. Cele două împreunate fac un zbor dumnezeiesc, o virtute desăvârșită. Dacă e prima fără a doua, atunci deraiem în viclenie, iar dacă e a 2-a fără prima, atunci cădem în prostie. Din cauza asta Domnul a spus să fim înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Dacă nu suntem astfel, atunci mai presus de orice distorsiune împletită cu orice virtute se revarsă slava deșartă, ca un sirop otrăvitor peste un tort mucegăit.

Cum să ne raportăm la boala sufletului

Am spus toate acestea din perspectiva luptătorului pentru virtute ca să știm să ne păzim cu darul lui Dumnezeu să nu alunecăm în prăpăstii. Desigur că dacă îi vedem pe ceilalți că se luptă sau nu, să nu-i judecăm, ci totdeauna să punem gândul bun. Să știți că persoana este totdeauna bună chiar dacă poate să sufere temporar de anumite boli. După cum dragostea noastră nu scade dacă cineva este bolnav cu trupul, ci din contră, dragostea și compătimirea noastră ar trebui să crească, la fel și în cazul în care cineva este bolnav cu sufletul dragostea noastră ar trebui să crească, chiar dacă ne ferim de efectele bolii. Mai presus și mai important decât asta, însă, în cazul sufletului să avem grijă că de multe ori noi credem că este o boală, o distorsiune, însă acolo este o virtute.

Să nu avem gânduri negre dacă cineva nu vorbește cu noi. Să spunem că respectivul se roagă sau este concetrat pe ceva. Totdeauna să disociem fapta de făptaș și să avem gând bun legat de persoană pentru că persoana este totdeauna bună, chiar dacă poate să fie bolnavă.

Să nu uităm că pentru a ne vindeca complet trebuie mult timp și din cauza asta să căutăm ce este bun și luminos în ceilalți – toți au asta – și atunci sufletul nostru va fi în pace, chiar dacă îi vom evita în mai multe sau mai puține privințe. Să nu uităm că și noi suntem la fel chiar mai rău uneori.

Să nu căutăm răul la ceilalți pentru că îl vom afla, ni se va transmite și va crește în noi și ne vom toxifica de el. Să căutăm binele și îl vom afla și pe acela și atunci vom deveni cu adevărat puternici și vom ști cum să ne comportăm la lumina binelui. Viespile sunt urâte pentru că merg la lucruri urâte, caută urâtul. Albinele sunt iubite pentru că ele caută tot timpul frumosul. Florile frumoase din care produc mierea. La fel și noi să devenim albine și să producem miere duhovnicească.

Omul la începutul vieții duhovnicești

Toți oamenii, mai ales la începutul vieții duhovnicești, au lumini și umbre. Atunci când Soarele cel duhovnicesc este la răsărit în inimile noastre ne luminează fața, însă tot spatele nostru este în întuneric și umbrele sunt foarte mari. Abia când Soarele este la amiază, deasupra noastră, abia atunci umbrele sunt foarte, foarte mici și omul este luminat tot, chiar dacă mai are puține umbre, să zic, sub nas. Este nevoie de mult timp până când ajungem din zori la momentul de maximă luminare.

Despre rugăciune și împlinirea ei

Să nu ne întristăm când cerem ceva de la Domnul timp îndelungat şi nu suntem auziţi, căci Domnul ar fi voit ca toţi oamenii să se facă nepătimitori într-o clipă, dar ca un înainte-ştiutor, cunoaşte că aceasta nu le este de folos. Sunt mai multe pricini pentru care oamenii care cer ceva de la Dumnezeu, nu primesc ceea ce cer: pentru că cer înainte de vreme, cer cu nevrednicie, dornici de slavă deșartă și se vor făli cu cele primite, sau după dobândirea lucrului cerut vor cădea în nepăsare.

Fraților, noi trebuie să cerem de la Dumnezeu ceva care să ne apropie de El pentru că în El se află perfecțiunea și fericirea noastră. Să avem grijă să nu cerem ceva care să ne depărteze de El pentru că uneori nu suntem pregătiți să gestionăm harul, fiind imaturi duhovnicește și asta ne depărtează de el. Evident că omul, dacă-L presează pe Dumnezeu, atunci poate să primească ceva de la Dumnezeu care însă să nu-i fie de folos pentru că se mândrește cu asta. Din cauza asta fraților, cel mai bine este să Îi mulțumim lui Dumnezeu să să zicem „facă-se voia Ta!”. Înțelegeți? 

Fenomenul îndepărtării patimilor

De fapt, trebuie să știți că uneori patimile se pot depărta nu numai de la cei credincioși ci și de la cei necredincioși ca să-i împingă pe aceștia în mândrie. Diavolii fac în mod intenționat asta pentru că știu că mândria umple locul tuturor celorlalte fiind prima dintre ele și aduce atâta vătămare că până și din cer i-a dat jos pe cei care au suferit și suferă de ea.

De fapt, dracii au mai multe feluri de retragere, fie temporar, fie relativ permanent. Desigur că ei în mod normal îi războiesc pe oameni prin înglodarea lor în noroiul patimilor. Mai ales la începutul vieții duhovnicești încearcă să-l oprească pe om din drum prin înfricoșări și prin afundarea lui în mocirla păcatului din care încearcă să iasă, aruncând în luptător cu centri de atenție ca și cu niște bulgări de noroi care să-i împiedice mersul către liman.

Dacă însă omul își aprinde focul dragostei de Hristos atunci materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc pe care Duhul cel Sfânt îl aprinde ca dar pe altarul inimii noastre. Dacă focul patimilor nu mai are ce materie să ardă pentru că aceasta a fost mai întâi mistuită de focul dumnezeiesc, atunci patimile se pierd și demonii nu mai au de ce să ne agațe. Atunci dracii se retrag de bună voie și ne generează un sentiment de falsă securitate, făcându-ne să fim fără grijă. Dacă suntem astfel, atunci patimile sunt atrase iar de viețuirea trupească și de negrija în care trăim. Prin această stratagemă, diavolii răpesc pe neașteptate bietul nostru suflet. Să nu uităm că toate războaiele se bazează pe înșelare și au ca scop ura, despărțirea. Diavolii știu bine că un atac cu iuțeala fulgerului poate să aibă mult mai mulți sorți de izbândă decât unul plănuit relativ metodic.

Desigur că asta nu înseamnă că diavolii sunt lipsiți de metodă. Deloc. Ba chiar în clipa în care văd că sufletul s-a obișnuit deplin și s-a îmbibat la culme de patimi atunci ei se retrag metodic. De ce? Pentru că atunci sufletul se războiește el însuși cu sine, pentru că a ajuns în starea de maximă dependență, de maximă adicție, obișnuința devenind o a doua fire a sufletului.

Stabilizarea în patimă – ce înseamnă

De fapt, stabilizarea în patimă este starea de iad, starea de distorsiune, de strâmbare a sufletului, de chin, de descompunere a personalității umane atrasă în toate părțile de adicțiile care acționează haotic în om. Această descompunere este pierderea libertății, înlănțuirea în străfundul pământului, în străfundul materiei, moartea sufletului – atât cât este cu putință unui suflet veșnic – adică iadul.

Slavă lui Dumnezeu că aici pe pământ ne-a dat acest mare dar care se numește timp, timp care se definește aici ca și posibilitatea pocăinței, posibilitatea întoarcerii prin flexibilitatea smereniei. De fapt, vedeți că iadul veșnic nu este rezultatul greșelii, ci rezultatul nepocăinței, pentru că a nu greși este divin; a greși este uman – însă a persista în greșeală este diabolic. Desigur că omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu cel frumos, are nevoie de timp și constanță pentru a se pocăi, a se recabla, pentru a se transforma din viermele care este în fluturele care trebuie să devină.

Păcatul este în afara firii

Slavă lui Dumnezeu, însă, că păcatul sau patima nu este află în fire în chip natural. Păcatul este o strâmbare, o știrbire a existenței, o distorsiune existențială, o bubă existențială. Este un parazit al existenței noastre, este urâtul din viața noastră. Păcatul este o formă de ură. Hristos nu a păcătuit niciodată, adică nu a urât niciodată și din cauza asta a fost cel mai frumos om din istorie. Cu toate acestea, frumusețea Lui nu putea să fie suferită de oamenii distorsionați de un sistem de valori neadevărat. Nu putea fi suferită pentru că la lumina frumuseții lui Hristos se vădea neputința lor de a accede la realitatea acestui frumos și astfel ei se despărțeau de idolul lor, care erau ei înșiși.

În clipa în care omul se desparte de dumnezeul său care poate fi Dumnezeul cel adevărat sau un idol fals, suferă chinurile iadului. Datorită faptului că doar Dumnezeu cel adevărat este veșnic, asta implică faptul că orice om care are un idol pe post de dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va simți chinurile cele veșnice ale iadului, dacă, desigur, nu detronează acel idol și nu pune pe Dumnezeu cel adevărat în locul lui.

Omul natural, creat de Dumnezeu 

Omul natural creat de Dumnezeu este plin de virtuți, virtuți naturale pe care le-am strâmbat odată cu căderea lui Adam. Omul a fost creat bun, frumos, adevărat, plin de dragoste și s-a urâțit, s-a umplut de ură și de minciună pentru că minciuna este distorsionarea realității, este păcatul. Vedeți că omul dacă este atent la conștiința sa, este milostiv și iubitor. Până și păgânii sunt milostivi și iubitori, mai ales față de copiii și de rudele lor, însă nu numai. Desigur că una este iubirea păgânilor și alta este iubirea celor care sunt mai aproape de Dumnezeu.

Așa putem spune și despre animale că au o mică formă de iubire, însă nu se ridică la iubirea interpersonală. Cu atât mai mult o persoană pătimașă nu iubește așa cum iubește o persoană duhovnicească pentru că în persoana pătimașă cea mai mare parte a iubirii sale este distorsionată înspre patimi, de obicei înspre iubirea de sine. 

Putem să îi iubim pe toți?

Deci, fraților, să nu spună nimeni că nu poate să iubească pe ceilalți pentru că neputința sa stă în distorsiunea sa care îl chinuie și nu în firea sa sau în bolile celuilalt. Să nu uităm că toate sunt bune foarte, toate sunt creații frumoase ale Dumnezeului Celui frumos și deci vrednice de iubit, fiecare în inexprimabilul tainei sale. Dacă noi le vedem urâte, înseamnă că avem la ochi ochelarii urii care ne distorsionează vederea, nemaivăzând binele, rostul, frumusețea existențelor.

Peste tot există umbra lui Dumnezeu în creație pentru că creația este scara pe care urcăm într-un dialog iubitor cu Dumnezeu până la Acesta. E nevoie însă de credință ca să depășim cadrele foarte strâmte ale propriei distorsiuni egoiste. 

Ce înseamnă credința

Credința, la rândul ei, este o virtute naturală, virtute care astăzi este foarte pregnantă, însă folosită foarte distorsionat. Vedeți că oamenii de astăzi au foarte multă credință în postacii mai mult sau mai puțin anonimi de pe internet, în horoscoape și astrologie, numai în învățătura lui Hristos cel înviat nu prea au, din păcate. Au credința că dacă se lansează în afaceri o să facă bani, sau dacă o să se căsătorească cu cutare persoană o să le meargă bine, cu toate că evită terapeutica ortodoxă care este dovedită în istorie că duce la depășirea morții și la binele suprem.

După cum vedeți, oamenii astăzi sunt foarte credincioși, mai bine zis foarte creduli, pentru că oamenii au destule cunoștințe ca să creadă, însă nu destule ca să aibă o gândire critică și matură care ia în seamă pe Dumnezeu, veșnicia, moartea și judecata. 

Deci, fraților, să nu spunem că nu putem să credem pentru că această virtute este în noi și o folosim des. De fapt, noi nu credem în Hristos pentru că dacă credem, asta presupune o mulțime de lucruri legate de distrugerea omului vechi din noi, monstru pe care îl iubim enorm și cu care suntem foarte obișnuiți.

Fraților, trebuie să avem curaj să ieșim prin credință și iubire din carcera egoismului nostru. Dacă nu scăpăm de această temniță până murim, atunci ne vom chinui veșnic în urâtul urii din noi. Să nu uităm că răul este nenatural, este un cariu al existenței, o dezordine a modului corect de a fi. Depinde de noi să ne complacem sau nu cu falsitatea, cu disonanța, cu răutatea. 

Cum ajungem să avem virtuți

Dacă ne luptăm să ieșim din starea împotriva firii și să ajungem la starea după fire astfel încât să avem fie și într-o mică măsură, virtuțile nemărginite de mai sus, adică iubirea și credința, atunci omul se înfrumusețează și înaintează la virtuțile mai presus de fire, virtuți care nu neapărat sunt mai mari decât cele naturale – pentru că nimic nu este mai mare decât credința și dragostea – ci doar că nu sunt în firea umană căzută, depărtată de Dumnezeu. Virtuțile acestea sunt curăția, adică fecioria care întâi de toate este sufletească, postul și privegherea după care nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea și străpungerea neîncetată a inimii.

Omul căzut are inima împietrită și această piatră a egoismului mândru trebuie spartă cu ajutorul Domnului pentru a putea intra lumina iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

Îndumnezeirea firii omului

Dacă omul se apropie de Dumnezeu, atunci omul se îmbibă de frumusețea inefabilă a lui Dumnezeu și lumina acestei frumuseți strălucește și în afară. În această stare omul ajunge să dobândească harismele care sunt proprietățile persoanei umane mai presus și de firea lui Adam de dinainte de cădere. De exemplu, cel puțin din câte știm, Adam înainte de cădere nu putea să depășească continuumul spațiu-timp, să manipuleze fără limitări materia – de exemplu înmulțirea materiei, a hranei – lucruri pe care le face Dumnezeu prin Sfinți. Cu toate acestea, ceea ce este cel mai impresionant la omul îndumnezeit este împlinirea firii sale: capacitatea sa de iubire fără margini și credința sa neclintită, unite prin nădejdea concretă că Dumnezeu se va comporta chiar așa cum îi spune credința.

De fapt, cineva îl iubește mult mai ușor pe Dumnezeu că a făcut florile, decât că a făcut aurul și fierul. Florile sunt pregustarea fructului și pentru oameni au menirea de a exprima frumosul. Când vrem să arătăm unei persoane că este frumoasă, când vrem să ne arătăm dragostea, oferim flori. Frumosul este o cale mult mai potrivită de aflare a binelui decât calea directă, bazându-ne doar pe noțiunea de bine din mintea noastră căzută. Vedeți că în creația lui Dumnezeu totul este frumos. În clipa în care se amestecă omul căzut, creația se urâțește. Vedeți un peisaj natural cât este de frumos; când omul aruncă ceva de plastic sau face o construcție modernă de beton, peisajul se urâțește. Frumosul este adierea lui Dumnezeu în creație, prin Biserică.

Biserica este unitatea în consensul sfinților, a celor care au ajuns la îndumnezeire, adică la adevăr, la bine și la frumos. Din cauza asta bine și frumos nu va fi niciodată în nicio țară aici pe pământ fără numai în Biserica lui Hristos pentru că acesta este calea, adevărul și viața care ne conduce către binele suprem care este Tatăl cel Ceresc prin Duhul Sfânt care este frumusețea absolută. Totul este să avem credința, nădejdea și dragostea să urmăm această cale.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut noblețea, frumusețea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!