Patimile – p. Teologos

Vizionați un material în care vorbim despre giganții patimilor, ai adicțiilor, ai dependențelor. Care sunt, care sunt relațiile dintre toate acestea și cum putem să scăpăm.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Patimile ne limitează libertatea. Patimile sfinților

Ce sunt patimile? Patima este fenomenul care ne stăpânește el pe noi în loc să-l stăpânim noi pe el. Ne face pasivi. Ne limitează libertatea. Ne face pasivi în sensul că patima ne poartă unde vrea ea și nu unde dorește firea noastră.

Patimile pot să fie nepăcătoase – adică să fie după voia lui Dumnezeu și acestea sunt pătimirile Sfinților și întâi de toate Patimile Domnului care, liberi fiind, de bună voie s-au lăsat privați de libertatea plenară pentru a-i curăța pe semenii lor de patimile care îi țineau prizonieri.

Desigur că patimile pot să fie și păcătoase – adică să nu fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu și, de fapt, așa sunt marea majoritate a patimilor pentru că Dumnezeu îl dorește pe om perfect liber, împărat peste sine-și și peste creație și să nu fie rob la cheremul unei plăceri care îl chinuie în veșnicie prin limitarea pe care o induce, limitare care poate să ajungă la maxim în clipa în care omul nu mai vede nimic altceva decât patima și mai ales dacă el în veșnicie nu își mai poate împlini dorința provocată de patima respectivă.

Patimile nevindecate – iadul

Lucrul acesta este foarte grav pentru că de fapt acesta este iadul: patimile, dorințele împinse la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată. Din păcate vedem această tragedie astăzi mai ales în rândul celor obsedați de distorsiuni sexuale la care nu mai există persoana care se luptă cu anumite dorințe distorsionate ci au ajuns ca identitatea lor să fie înseși dorințele lor – să se identifice cu dorințele lor strâmbate, semn că nu mai există libertatea persoanei. Omul ar trebui să se identifice cu sfințenia, cu perfecțiunea personală veșnică, iubitoare, duhovnicească și nu cu orice dorință care îl atrage pe om ca un magnet în neantul limitării departe de Dumnezeu.

Perfecțiunea ca scop în viață

Orice ființă rațională are un drum, un scop în viață și acest scop este perfecțiunea unirii cu Dumnezeu cel iubitor și prin El cu ceilalți care doresc aceasta. Pe acest drum, însă apar diferiți magneți care ne abat de pe acest drum. Dacă omul nu păstrează distanța față de magneți, adică față de centrii de plăcere atunci forța de atracție a magneților respectivi îl atrage în spre aceștia.

Dacă omul nu are destulă forță să se opună forței de atracție care de regulă este simțită de către sistemul nervos ca plăcere, atunci omul ajunge să se lipească de magnetul respectiv și deci să-și piardă libertatea. Aceasta este patima.

Patima – adicția – dependența

Omul devine lipit sau cu alte cuvinte adăugat magnetului respectiv, motiv pentru care patima se mai numește și adicție. Desigur că se poate vedea și invers, că patima se adaugă existenței omului, omul devine una cu ea și se identifică cu ea. El nu se mai identifică prin persoana sa, ci prin patima sa. Devine rob al ei, devine dependent de ea. Din cauza asta se mai numește și dependență.

Ne putem da seama că începem să avem un comportament pătimaș, adictiv în clipa în care gândurile noastre încep să se depărteze de Dumnezeu și de iubirea duhovnicească față de aproapele și sunt atrase de alte lucruri legate de egoismul nostru. Pentru că sunt legate de noi, unele dintre ele pot să aibă suport în firea trupului nostru: de exemplu nevoia de hrană sau de reproducere, nevoi însă distorsionate de patimi.

Iubirea de avere ca patimă

Datorită faptului că patimile păcătoase sunt expresii ale cugetului trupesc, egoist, patima care stă la baza tuturor este iubirea de avere. Sf. Pavel spune foarte bine că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint”, însă prin asta nu înțelege numai argintul ca material sau banii ca monede ci se referă la toată averea tangibilă și intangibilă care poate fi folosită pentru creșterea egoismului din noi și deci a urii dintre noi.

Capacitatea mentală folosită înspre împătimire

De exemplu, o anumită capacitate mentală poate fi socotită de către cineva ca și o avere a sa și își poate crește patimile, egoismul pe baza ei, chiar dacă nu este avere în sensul clasic al cuvântului. Pe de altă parte, Iov cu toate că avea bunuri nenumărate era total străin de patima iubirii de argint, după cum a dovedit-o prin totala sa netulburare în clipa în care le-a pierdut pe toate. De fapt, acesta este semnul că bolim de patimă sau ne-am eliberat de aceasta: că bolim e faptul că ne întristăm când ni se ia sursa patimii, sursa de drog; că ne-am vindecat e faptul că rămânem netulburați și mulțumim când pleacă drogul de la noi.

Îndemnul Mântuitorului

Mântuitorul are viziunea globală când spune că nu putem să slujim și lui Dumnezeu și lui Mamona – adică zeița bogăției, zeița lăcomiei. Pe baza bogăției care dă omului posibilitatea înstrăinării sale de Dumnezeu, posibilitatea anarhiei, se dezvoltă toate celelalte patimi – întâi de toate dorința de putere și dorința de plăcere.

Astfel, în loc ca omul să găsească adevărata bogăție în și prin Dumnezeu care îl duce la adevărata putere prin unirea cu Cel Atotputernic și la adevărata plăcere a perfecțiunii mai presus de orice perfecțiune prin unirea și contemplarea Celui Perfect, omul se limitează la cadrele foarte strâmte ale lumii sale egoiste pe care încearcă fără succes să o perfecționeze de unul singur, să ajungă la îndumnezeire prin sine-și.

Cazul lui Iuda

Acesta a fost destinul tragic al lui Iuda care dintr-un apostol al Domnului, un tânăr promițător care dincolo de inteligența sa și capacitatea de a gestiona banii, avea și darul facerii de minuni, s-a transformat într-un activist social care pe baza pretextului milosteniei și ajutorării săracilor, s-a rupt de conducătorul său duhovnicesc care era însuși Domnul și L-a trădat pentru o sumă derizorie, alegându-și astfel iadul, chinul singurătății și neîmplinirii veșnice. Să nu uităm că Iuda s-a ales cu iadul cu toate că dădea milostenie la săraci și asigura necesitățile micii comunități monahale a Mântuitorului.

Voia omului este solul fertil al patimilor

Mă gândesc acum la cei care nu se îngrijesc decât de sine-și, de interesele personale, de egoism fără a mai face nicio faptă de deschidere față de ceilalți.

Trebuie să fim atenți și să știm că această patimă nu își are rădăcinile în fire, ci numai în voia noastră și din cauza asta este pivotul în jurul căruia se învârt toate. Dacă omul nu are tendința înspre bani atunci are dor către Dumnezeu și este liber însă, pe de altă parte, are nevoie de bani pentru că are trup și are nevoie de hrană, de haine și de o casă. Dacă însă omul nu are credință atunci investește în trup punându-l înaintea lui Dumnezeu și astfel apar patimile, apare tulburarea, apare despărțirea de Dumnezeu.

Un exemplu

Să vă dau un caz: era un tânăr bun programator care a făcut în urmă cu ani buni programul de admitere la facultatea unde studia. Experiența sa în dezvoltarea și întreținerea programului a fost una foarte plăcută – era o echipă foarte unită și cu colegii săi studenți care îl ajutau la introducerea datelor și cu profesorii care supervizau toată activitatea. Toată această stare de rai s-a făcut țăndări în clipa în care a realizat că nu este plătit pentru munca pe care o făcea și a adus vorba în treacăt coordonatorului din partea facultății despre asta.

Omul a spus „Desigur, de ce nu mi-ai spus mai de mult. Spune-mi cât dorești!” la care tânărul a răspuns că o să se gândească, însă în timp a avut un război de gând care i-a luat toată pacea și bucuria și încontinuu gândul îi spunea că orice sumă ar cere, tot nu e bine, că trebuie mai mult sau mai altfel și astfel a renunțat total și astfel și-a recăpătat pacea. I-a revenit pacea. Înțelegeți? Dorința de avere materială niciodată nu împlinește sufletul uman pentru că doar harul lui Dumnezeu îl poate împlini.

Patimi sufletești, patimi trupești

Omul fiind format din suflet și trup poate să aibă patimi trupești și/sau sufletești atunci când acesta își caută perfecțiunea, îndumnezeirea în afara lui Dumnezeu. Patima sufletească de bază este dorința de putere, iar patima trupească de bază este dorința de plăcere. 

Acestea sunt cele trei mari patimi – Puterea, Averea, Plăcerea – pe care unii le extind la 7 sau la 8. 7 sau 8 pentru că iubirea de putere se exprimă prin una sau două patimi, depinde la care Sfinți Părinți facem referire.

Iubirea de putere exprimată prin slava deșartă și mândria

Cele două patimi prin care se exprimă iubirea distorsionată de putere sunt slava deșartă și mândria. Diferența dintre ele este ca diferența dintre răsărit și arșița de amiază sau mai bine zis ca diferența dintre apusul luminii și bezna adâncă și din cauza asta unii le consideră una și aceeași patimă legată de dorința de putere.

Slava deșartă

Slava deșartă este închipuirea că suntem mai buni decât ceilalți pe baza unor reușite reale, exagerate sau, uneori, pur imaginare. Vrăjmașul ne poate aduce slavă deșartă prin orice lucru pentru că pentru orice lucru ne putem considera mai presus decât aproapele nostru și deci să avem puterea să-i poruncim, să ne impunem poziția cel puțin într-un anumit domeniu.

De exemplu, dacă cineva are haine mai scumpe, atunci poate să creadă că este mai presus decât ceilalți din cauza asta, în timp ce altcineva poate să creadă același lucru dacă are haine zdrențăroase. Asta se poate întâmpla cu orice lucru care iese în evidență pentru că slava deșartă este ca și un ghimpe metalic cu patru țepi dispuși în formă de tetraedru. Oricum l-ai arunca, el totdeauna stă pe trei țepi iar al patrulea este tot timpul în sus.

Consecințe sociale ale dorinței de putere

Vedeți că astăzi s-a ajuns chiar la așa-numita estetică a urâtului, a extremelor, la cultura incluziunii. Din dorința de putere, oamenii se identifică cu patima lor și nu numai că trebuie să-i tolerăm ci să îi acceptăm și mai ales să le dăm întâietate pentru că altfel se victimizează. Se ajunge astfel la o tiranie a minorităților ideologice, bazate pe patimi, pe distorisiune – mai ales pe distorsiuni sexuale și nu numai. Dacă cineva se identifică cu o distorsiune, nu înseamnă că asta este bine sau că așa trebuie să fie toți. Există bine și rău – nu poate fi orice acceptat.

Moralitatea și legea naturii sunt date de Creator pentru că numai Creatorul este atotștiitor, absolut și transcendent poate să aibă viziunea globală și înțelepciunea perfectă necesară pentru așa ceva, fiind deasupra tuturor. Un om limitat din interiorul societății niciodată nu poate să impună o lege vie care să evolueze odată cu persoanele pentru că în interiorul oricărui sistem avem o sumă de propoziții indecidabile după cum a demonstrat matematic Kurt Godel. Deci sau Hristos Dumnezeu sau haos, după cum s-a văzut pregnant în istorie.

Cum scăpăm de slava deșartă

Pentru a scăpa de slava deșartă, este bine să preferăm să nu ieșim în evidență, să ne comportăm cât mai normal. Știu că uneori este dificil pentru că astăzi s-a împlinit parcă profeția Sf. Antonie care spunea că în vremurile din urmă lumea va înnebuni și dacă va rămâne cineva normal, atunci ceilalți îl vor pune la zid și îi vor spune „Vino să înnebunești și tu cu noi!”.

Tinerii și slava deșartă

Legat de asta, mai ales în cazul tinerilor e groaznic că pot să apară presiuni de grup și ostracizări dacă cineva se comportă normal. De asemenea, pot să apară probleme și în cazul în care cineva dorește să construiască o relație de prietenie. Aici spun tinerilor mai ales cu mult mult drag, să știți că nu sclipiciul și slava deșartă ajută pe termen lung ci virtutea smereniei, înțelepciunii și a seriozității bucuroase.

Să fim unul dintre cei mulți însă în clipa în care cineva se apropie și ne cercetează să slăvească pe Dumnezeu văzând faptele nobile și înțelepciunea noastră. Nu moda și machiajul ne salvează din chinul distorsiunii păcatului, ci virtutea, transformarea noastră interioară.

În clipa în care primim slavă, trebuie să o dăm mai departe lui Dumnezeu pentru a nu ne autodistruge. Dacă ținem slava la noi atunci vom fi striviți sub greutatea ei. Dacă o dăm mai departe zicând „Slavă lui Dumnezeu!”, mulțumind lui Dumnezeu în inima noastră, fără să spunem un cuvânt de acceptare a slavei celorlalți, ci amintindu-ne că noi nimic suntem și că suntem cu mult mai prejos decât mulți în multe aspecte, atunci slava pe care o refuzăm și o dăm lui Dumnezeu o vom găsi toată în veșnicie.

Mândria

Dacă facem astfel atunci nu vom ajunge la bezna minții, adică la mândrie. Dacă slava deșartă este distorsiunea de bază a sufletului legată mai mult de relațiile interumane, mândria se referă mai mult la relația omului cu Dumnezeu, Dumnezeu pe care omul mândru Îl dă afară din universul său interior. Asta se întâmplă în clipa în care noi nu mai recunoaștem că tot ce avem provine de la Dumnezeu ci din firea și mai ales din vrednicia noastră. De fapt, vorbim de boala diavolului, de autoîndumnezeire.

Cea mai chinuită făptură

Diavolul este cea mai chinuită făptură din univers pentru că inclusiv existența și puterea ca să-L lupte pe Dumnezeu o ia tot de la Cel ce este și, de fapt, se luptă contra izvorului existenței și puterii sale. Din cauza asta diavolul este cea mai puțin existentă ființă din univers. Evident că și oamenii care încearcă cu disperare să aducă în existență un gând care nu este în conformitate cu voia lui Dumnezeu se chinuie mergând pe urmele vrăjmașului lor. Pentru că Dumnezeu este Cel ce este.

Acești oameni se chinuie și pe sine și pe ceilalți, chiar dacă simt o satisfacție strâmbată, o satisfacție morbidă, o pseudoplăcere care îi ține prizonieri în încrâncenarea mândriei. Dacă aceasta nu este vindecată până în clipa morții, atunci poate să fie generatoarea iadului veșnic pentru că Raiul se obține total în dar prin smerenie și nu pe baza unor virtuți sau fapte bune pe care credem că le avem. Din cauza asta toți Sfinții au vorbit de întrebare și ascultare, de smerenie și discernământ ca și aripi ale desăvârșirii. Cine se încrede în mintea sa și nu face ascultare, se luptă pe sine.

Acestea sunt cele mai periculoase patimi pentru că generează cea mai mare plăcere falsă în sufletul cel veșnic, plăcerea puterii false, a pseudoputerii, a himerei autoîndumnezeirii. Adică vorbim de slava deșartă și mândrie. Și asta pentru că omul este creat pentru a se îndumnezei, însă nu de unul singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, prin unirea cu El. 

Patimi ale trupului – lăcomia pântecelui și plăcerea gâtlejului

Dincolo de acestea, avem marile patimi care generează plăcere în trup. Prima patimă este legată de mâncare, patimă pe care o putem subîmpărți în două: lăcomia pântecelui și plăcerea gâtlejului. Lăcomia pântecelui este cea mai legată de firea noastră pentru că dacă nu mâncăm, murim.

Diavolul folosește această nevoie fiziologică a noastră și ne împinge cu acest pretext să mâncăm mai mult decât avem nevoie. Lăcomia pântecelui se caracterizează prin faptul că cei care suferă de ea mănâncă orice e comestibil numai din plăcerea de a mânca mult în timp ce plăcerea gâtlejului se manifestă prin faptul că nu căutăm atât să mâncăm mult ci mai degrabă să mâncăm mâncărurile care ne produc o plăcere cât mai rafinată prin gustul lor deosebit, prin experiența lor deosebită.

Cum scăpăm de lăcomia pântecelui

Pentru a scăpa de lăcomia pântecelui trebuie să fim atenți să nu mâncăm între mese și mai ales să ne sculăm puțin flămânzi de la masă. Acesta este singurul canon pe care l-au pus Sfinții Părinți pentru că trupurile noastre sunt foarte diferite între ele și din cauza asta nu se poate vorbi de cantitate ci de faptul că fiecare dintre noi trebuie să evite săturarea la masă și, desigur, să țină posturile Bisericii.

În zilele de post, fraților, pentru început să ne concentrăm pe a mânca doar mâncărurile de post fără să reducem cantitatea lor. Pentru a evita plăcerea gâtlejului, să avem o alimentație rațională, să mâncăm ce se pune la masă, să nu căutăm ceea ce ne place și să nu începem o altă mâncare dacă avem o mâncare mai veche care mai este comestibilă.

Evident că trebuie să avem grijă să nu dezvoltăm o adicție față de anumite feluri de mâncare gustoasă. Dacă vedem că încontinuu dorim să mâncăm un fel de mâncare, este foarte indicat să ne depărtăm de mâncarea respectivă pentru a ne păstra sănătatea sufletului și a trupului. 

Să avem grijă să ne păstrăm sufletul liber și să mâncăm noi mâncarea și nu ea pe noi. Această formă de înfrânare ajută foarte mult la curățirea minții și este ușor de ținut de către fiecare dintre noi.

Desfrânarea – plăcerea

Dacă ne desfrânăm la hrană atunci foarte probabil că ne vom desfrâna și la trup, pentru că patima trupească are ca una din principalele rădăcini plăcerea, satisfacția trupească ce vine prin mâncare dar și prin glumele multe, satisfacție pe care patima trupească năzuiește să o crească, să o maximizeze – într-o direcție greșită, bineînțeles, știți la ce mă refer.

Această patimă este foarte periculoasă pentru că poate pune stăpânire foarte ușor pe om, dacă nu are programul duhovnicesc corespunzător și, dincolo de asta, este o patimă care acționează și asupra trupului și asupra sufletului.

Cum se vindecă desfrânarea

Dacă în cazul trupului este necesar postul Bisericii și cele ce am spus ca să ținem trupul sub control, în cazul sufletului este nevoie de zdrobirea inimii, de smerenie, de rugăciune cu răbdare și zel către Dumnezeu și de citirea de cărți duhovnicești ale Sfinților Părinți, în principal Sfânta Scriptură. 

Dacă omul își lasă mintea să băltească în noroiul trupului, atunci vom redeveni noroi și nu vom mai putea să ne ridicăm de la pământ către Cerul în care ne așteaptă Tatăl cel Ceresc. Ajută foarte mult aici paza minții care se realizează prin spovedanie, rugăciune, ascultare și prin a ne mustra pe noi înșine fără cruțare imediat ce apare un gând murdar.

Evident că este esențial să ne păzim și trupul să nu ne expunem la centri de atenție puternici să nu vedem, să nu auzim ce nu trebuie și să nu punem mâna unde nu trebuie. În clipa în care ne vine dorința carnală să o înlocuim cu dorința duhovnicească după Dumnezeu pentru că acolo este iubirea și curăția adevărată. Trupul se războiește împotriva duhului și duhul împotriva trupului pentru că Dumnezeu este duhovnicesc, iubitor și unificator în timp ce materia nu are capacitatea de iubire și are în ea principiul excluziunii, al despărțirii. În clipa în care iubim pe cineva trupește, de fapt nu mai iubim persoana în sine ci ne iubim pe noi înșine și pe celălalt îl folosim ca un mijloc de satisfacere a propriilor noastre patimi egoiste.

Doar Dumnezeu ne ajută în lupta contra patimilor

Pentru că noi suntem indisolubil legați de trup care este în firea noastră, lupta împotriva patimilor trupești este foarte grea pentru că ne luptăm împotriva firii și, de fapt, nu poate fi câștigată fără ajutorul Celui mai presus de fire. Ca să-L lăsăm însă pe Dumnezeu să intervină, trebuie să ne smerim și să acceptăm din toată inima noastră că nu ostenelile noastre sunt cele care vor învinge și să ridicăm mâinile și să zicem „Doamne, nu sunt în stare! Doamne, ajută!”.

Căsătoria și monahismul

Aici ajută foarte mult căsătoria și acesta este unul din principalele motive pentru care ea există. Căsătoria este o taină foarte puternică, foarte mare, este clopotul harului care unește două suflete complementare și le dă puterea de a merge împreună către mântuire pentru că unirea trupurilor înainte de unirea sufletelor este foarte traumatică, mai ales pentru femei.

Desigur că dacă cineva dorește viața mai înaltă, viața îngerească și Domnul îl cheamă la drumul sfințeniei care este monahismul, să purceadă pe acest drum pentru că dacă face ascultare fără cârtire atunci mari bucurii va avea, însă nu toți pricep acest cuvânt fără numai celor cărora le este dat, spune Domnul.

Ascultarea și vindecarea patimilor. Tăierea voii

Desigur că și în căsătorie trebuie să facem ascultare de complementaritatea celuilalt – nu ne căsătorim ca să ne facem voia, ci ca să punem partenerul de viață pe primul plan în inima noastră. Cu toate acestea, monahismul este calea ascultării îngerești.

Ascultarea este esențială pentru că ne păzește de toate patimile și așa este mântuitoare. De fapt, marile patimi dincolo de patimile legate de suflet, de puterea distorsionată și de cele legate de plăcerea trupească distorsionată, avem marile patimi care sunt provocate de toate aceste patimi prin tăierea voii – adică patima întristării și cea a mâniei.

Omul suferă atunci când i se taie voia pentru că nu este obișnuit să facă ascultare. Dacă omul are credință și ascultare atunci sufletul primește har de la Dumnezeu și se hrănește cu acesta și nu cade în întristare, chiar dacă i se întâmplă mari necazuri pentru că le întâmpină pe acestea cu răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii.

Întristarea

Altfel, omul o să îngenuncheze și vrăjmașul nu o să-l lase să facă nimic bun. Curajul este forța motrice care îl împinge pe om înainte și întristarea taie curajul și îl transformă pe om într-o legumă și usucă toată vlaga sufletului și îl împinge în deznădejde.

Întristarea, depresia, îl face pe om să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească un sfat nici de la prietenii cei adevăraţi. Nu numai atât, ci nici nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic și îi umple sufletul de amărăciune și nepăsare și astfel se autoizolează, nedându-și seama că problema nu e atât în afară ci înăuntru.

Să știți că niciodată nu se rănește omul de alt om dacă nu ar avea înăuntru mocnind pricinile patimilor. Din cauza asta să ne concentrăm pe despătimire și nu pe gândurile rele împotriva celorlalți pentru că problema e la noi.

Dacă ceilalți greșesc o să-i judece Dumnezeu – noi să ne concentrăm pe problema noastră rugându-ne la Dumnezeu să ne ajute. Desigur că dacă un mediu este toxic pentru noi atunci să-l evităm cu smerenie însă să nu spunem că toți sunt întunecați pentru că nu e așa. Doar ochelarii noștri sunt întunecați și aceasta este cauza că îi vedem pe toți astfel. Din cauza asta să nu ne închidem ci să avem credință și nădejde în Dumnezeu și smerenia să cerem ajutor de la cei pe care îi validează Dumnezeu că ne pot ajuta. 

Trândăvia

Legat de duhul întristării avem patima trândăviei care este împletită cu întristarea și lucrează împreună, chiar dacă trândăvia poate să apară și din puterea, din slava deșartă pe care credem că o avem. Problema trândăviei este foarte spinoasă pentru că la prima vedere nu este ceva înfricoșător – ba chiar din contră – și din cauza asta omul nu este atent. Problema cea mare este faptul că vrăjmașul atacă crunt mintea care băltește. Spun părinții că dacă omul lucrează, este războit de un drac, însă dacă lenevește atunci sunt o mulțime de draci asupra lui care îi fac mintea vraiște. De fapt, este de așteptat acest lucru pentru că dacă omul lucrează mintea este strânsă, concentrată pe ceea ce lucrează, în timp ce dacă mintea este lăsată haotică în voia ei să accepte gânduri și curiozități și începe să se topească în dulceața întunecată a plictisului, atunci ajunge foarte rapid și fără să-și dea seama în mlaștini foarte întunecate din care cu greu mai iese pentru că socotește că gândurile pe care le are sunt ale ei.

Programul ajută la înlăturarea trândăviei

Ceea ce este esențial aici este programul în care trebuie să existe muncă, rugăciune și studiul cuvintelor dumnezeiești pline de har, ale cuvintelor Sfinților Părinți și nu ale cuvintelor deșarte.

Dacă nu avem program atunci marea patimă a trândăviei ne va săgeta și ne va face nestatornici, împrăștiați și leneși, plini de curiozități și să nu ne preocupe nimic altceva decât cum să ne desfătăm mai bine, cum să ne distrăm. Să fim foarte atenți la programul nostru și să avem tot timpul gândul la moarte și la cei care depind de noi pentru că o să dăm răspuns pentru toate. Să avem grijă să nu îngreunăm pe nimeni cu lenea noastră pentru că vom simți în inima noastră această greutate și dacă ne va prinde moartea sub asfaltul trândăviei, vom sta acolo veșnic.

Exemplul Sfântului Apostol Pavel

Să nu spunem că nu putem pentru că Sf. Ap. Pavel care avea grija tuturor Bisericilor nu a mâncat pâine în dar, ci s-a trudit cu multă osteneală, lucrând corturi zi și noapte pentru a-și câștiga existența. Dacă omul nu lucrează va ajunge un înfometat – întâi de toate de harul lui Dumnezeu și mai apoi și de hrana trupului și asta pentru că face numai ce vrea și nu ce trebuie.

Omul care devine rob voilor sale pătimașe, a marilor patimi ajunge ca acestea să intre în el ca igrasia în zidul cel vechi și în clipa în care cineva dorește să-l desprindă pe om de patimi va fi foarte greu pentru că omul are asta ca a doua natură și atunci se va lupta prin mânie ca să rămână îmbrățișat cu patimile sale.

Mânia

Cine are voie puternică va avea și o mânie puternică atunci când i se taie voia. În clipa în care mânia este explozie, atunci ochiul sufletului, mintea, este întunecată și omul nu mai știe ce face și dacă acționează, comite niște fapte foarte regretabile. Din cauza asta, să nu acționăm când suntem mânioși și mai ales trebuie să ne pregătim pentru tăierea voii și să ne pregătim pentru a-i iubi pe oameni. Mânia nu trebuie folosită niciodată împotriva persoanelor ci numai împotriva faptelor. Trebuie să iubim persoanele orice ar fi și să încercăm să-i îndreptățim în inima noastră – că au crezut că fac binele, că au încercat să facă binele, însă nu le-a ieșit, că n-au știut cum, că au greșit din neputință omenească, că nu au putut, că sunt traumatizați – toți oameni suntem, fraților.

Judecarea faptelor

Pe de altă parte, faptele se judecă ca să știm să ne ferim și să facem și noi la fel, să urmăm exemplu dacă e o faptă bună. În judecata faptelor trebuie să avem conștiința limitărilor noastre, pentru că de multe ori se întâmplă să greșim și noi. Să avem grijă să nu absolutizăm lucrurile minore și să nu mergem la extreme pentru că extremele sunt de la diavol. Mintea tulburată și extremistă nu mai vede lumina lină a iubirii blânde a lui Dumnezeu și poate să distrugă într-o clipită ce s-a clădit în mult timp. Din cauza asta totdeauna să ne gândim la veșnicia noastră și să ne rugăm lui Dumnezeu înainte de a judeca o faptă și de a acționa. Să prețuim totdeauna mai mult iubirea și unitatea decât dreptatea legalistă și așa vom diminua mânia.

Concluzie

Acestea sunt cele 8 mari patimi: averea care e generatoarea, puterea, plăcerea trupească. Puterea se împarte în slava deșartă și mândrie, iar plăcerea în desfătarea de hrană și în patimi sexuale. Desfătarea se subîmparte în lăcomia pântecelui și plăcerea gâtlejului. Acestea generează tristețe, trândăvie și/sau mânie în funcție de situație și caracter. Născătoarele tuturor patimilor sunt plăcerea şi viclenia care e potențată de închipuirea de sine și de mânie, iar vindecătoarea tuturor este smerenia pe care să dea bunul Dumnezeu să o dobândim cu harul Său!

Vă mulțumesc că ați avut smerenia să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!