O perspectivă ortodoxă asupra istoriei Bisericii – p. Paul Truebenbach

Ascultați un cuvânt formidabil al părintelui Paul Truebenbach care ne oferă o perspectivă ortodoxă asupra istoriei Bisericii. Merită văzut nu numai pentru a ne clarifica lucrurile pe care nu le știm legate de Marea Schismă.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Pentru a înțelege de ce primul mileniu a fost atât de plin de erezii și schisme cred că trebuie să înțelegem ce era creștinismul [atunci] în primul rând și că înainte ca creștinismul să fie numit creștinism era numit simplu: „Calea”! Asta este ceva incredibil de semnificativ, arată că Biserica creștină nu era în primul rând despre organizarea structurii, ci despre o cale pentru urmarea lui Hristos, era despre o viață, o relație vie cu Hristos, așa cum a oferit Dumnezeu însuși, așa cum Hristos a promis, Duhul Sfânt a fondat și apostolii au trăit. Era în primul rând o cale de a viețui.

De aceea, din cauza păcătoșeniei și mândriei umane, există aceia care încep să-și dogmatizeze opiniile lor particulare despre acest mod de viață și atunci când asta se întâmplă, când ceva nu e în concordanță cu viața Bisericii, credincioșii trebuie neapărat să înceapă să stabilească limite. De ce? Pentru că dacă creștinismul e în primul rând o cale de sfințire, dacă este o cale către Dumnezeu, atunci doctrina rea ​​este egală cu medicamente proaste și medicamente proaste înseamnă că nu vom ajunge pe acea cale, ne va duce în rătăcire, vei ajunge în altă parte decât destinația intenționată, care este unirea cu Hristos. Deci oricând ar apărea o opinie diferită, dacă ar fi văzută ca fiind autoritară de către oricine, părinții Bisericii s-ar ridica și ar spune: „acum trebuie să punem în cuvinte ceea ce este de fapt experiența noastră despre această viață.”

Uneori în istoria Bisericii unele dintre acele mișcări au devenit atât de vaste încât chiar și după ce au fost condamnați oamenii au continuat să adere la ele, susținând că ei sunt [pe] adevărata cale. Și, de-a lungul timpului, desigur, aceasta s-a repetat iar și iar. Într-un fel, există de fapt și un beneficiu în asta și beneficiul este că, dacă nu ar fi fost așa, creștinii nu și-ar fi explicat convingerile, nu le-ar fi exprimat în cuvinte, atât cât le-au exprimat în cuvinte. Dar desigur, partea rea ​​este că, fără discernământ adevărat, care vine după mult timp și multă asceză și dragoste pentru Hristos, multă smerenie, cu multă înțelepciune, fără discernământ adevărat, oamenii sunt continuu duși în rătăcire și urmează căi false, iar unele dintre acele căi false seamănă foarte mult din exterior, dar găsești că în interior nu sunt,, iar unele dintre ele sunt doar respingeri deschise a ceea ce Biserica a crezut dintotdeauna.

– Există o concepție greșită că la sinoadele ecumenice, când toți episcopii se reuneau, că în acel moment ei inventau doctrine ale Bisericii. Poate vorbim puțin despre asta?

– Da, desigur! Aceasta e o părere foarte comună, adesea oamenii scriu asta doar de dragul simplității dar ei nu își dau seama că ceea ce fac este să ofere de fapt o mare concepție greșită, o concepție periculoasă atunci când spun că un sinod ecumenic a decis așa și așa, că a decis că Iisus Hristos este pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, că a decis că Fiul este co-etern și de aceeași natură cu Tatăl, că a decis că Duhul Sfânt este de aceeași natură… Nu! Biserica nu decide aceste lucruri, aceste lucruri sunt pur și simplu adevărate și Dumnezeu le descoperă Bisericii și aceste lucruri sunt cunoscute în interiorul Bisericii, chiar dacă nu sunt scrise pe deplin, pentru că a pune într-un limbaj uman finit ceea ce este divin și infinit e imposibil.

Așa că Biserica e întotdeauna reticentă, Biserica spune: Nu! Du-te și trăiește asta și vei ști, pentru că e revelație de la Dumnezeu. Sinoadele ecumenice, prin urmare, nu au hotărât ce crede Biserica, ci mai degrabă au pus în scris ceea ce înainte s-a crezut întotdeauna în inima credinței și au scris în cele mai bune cuvinte cu putință. Și ce vreau să spun prin asta e că, deoarece limbajul uman este finit și este uman, nu poate descrie ceea ce este divin și infinit și, prin urmare, ei dau cea mai bună estimare sau cel mai bun limbaj posibil pentru ceea ce este.

Părintele Ioannis Romanides, un teolog al secolului 20, spune că trebuie să înțelegem că în Rai vom transcende Crezul, Crezul de la Niceea. Nu va mai fi nevoie de el deoarece [acolo] va fi trăit, cunoscut prin experiență și cuvintele sunt prea limitative, cuvintele sunt foarte foarte limitative pentru a explica de fapt vastitatea și frumusețea acestei taine. Dar când apare erezia, sinoadele ecumenice vin și spun: „Trebuie să delimităm aceste lucruri din două motive: primul – trebuie să stabilim granițe astfel încât oamenii să rămână pe calea dreaptă și îngustă și să nu se îndrepte spre aceste zone periculoase unde, din nou, medicamentele proaste vor duce la rezultate proaste.

Dar în al doilea rând, și îmi place această imagine mai mult, pe platforma adevăratelor taine, ne scufundăm în adevărata taină a lui Dumnezeu, dar dacă avem platforme false, avem o falsă taină a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ne scufundăm, în esență, într-un lac otrăvit. Așadar, doctrinele nu sunt menite doar să constrângă modul în care credem, sunt de fapt menite să ne conducă la adevărata taină și să ne conducă la adevărata libertate și adevărata vastitate a existenței lui Dumnezeu pentru a ne asigura că intrăm în Dumnezeu în modul corect, intrând în viața Lui și fiind infuzați cu viața Lui și găsind unire cu El în modul corect.

– Poate mergând înainte puțin mai rapid, începem să vedem probleme, am putea vorbi puțin despre unele dintre problemele pe care le vedem între Est și Vest înainte de schismă. Vedem că sunt probleme chiar și în tradiții, purtatul bărbii, azimele, folosirea pâinii fără drojdie versus pâine cu drojdie, poate vorbim despre unele dintre acele probleme care încep să fiarbă și se înrăutățesc în timp?

– În Imperiul Roman, vorbim adesea despre Imperiul Roman versus Imperiul Bizantin, asta e ceva greșit, e o invenție a istoricilor, unde limbajul poate cauza o mulțime de probleme, a existat pur și simplu Imperiul Roman, dar pentru a complica asta un pic, a fost Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit și a existat o separare acolo, nu o diviziune completă, erau văzuți ca uniți, dar exista o separare acolo. În Imperiul Roman de Răsărit cultura și limba era în principal greacă, iar în cel de Apus era în principal latină și din această cauză au existat vremuri și din motive istorice, anomalii, există într-adevăr multe care se referă la asta, a început să fie din ce în ce mai puțină comunicare între est și vest, așa că au început să apară tradiții în vest și să crească și să se normalizeze, care nu au apărut în Est și, de-a lungul timpului, când, de fapt în timpul Sf. Fotie, cred că în sec. al VIII-lea, când misionari erau trimiși în nord, erau trimiși atât de la Roma, cât și de la Constantinopol.

Misionarii au ajuns să se contacteze unii pe alții și să-și dea seama, că: arătăm foarte diferit și avem convingeri diferite despre lucruri și unele dintre aceste lucruri au început să ajungă la un punct culminant. Cu timpul, unele dintre acestea au căutat să le rezolve în vremea Sfântului Fotie. De fapt, au existat câteva sinoade diferite care s-au ocupat în mare măsură cu persoana lui Sf. Fotie, dar și cu o parte din teologia care era obiectată, în special Filioque-ul, și a existat un sinod foarte mic care l-a detronat pe Sf. Fotie și apoi a fost un sinod mult mai mare care a spus că el era adevăratul patriarh, că Roma nu se putea amesteca în afacerile altei Biserici și că Filioque nu trebuia adăugat în Crez. Și acesta a fost de fapt considerat pentru ceva timp ca al 8-lea sinod ecumenic. În cele din urmă, în vest, din ceea ce am înțeles, au fost avocați, care după sute de ani mai târziu au văzut asta și au spus: știți ce, acesta nu mai este al 8-lea sinod ecumenic, sinodul de dinainte este al 8-lea, cel care l-a destituit pe Sf. Fotie.

Deci există multă confuzie acolo. E un articol grozav despre asta, nu-mi amintesc numele exact, dar e scris de Dr. David Ford, despre Filioque și despre ceea ce se numește adesea schisma Fotie. Chiar recomand acel articol. Dar în acel moment existau multe încercări de reconciliere cu unele dintre aceste probleme, dar nu s-au rezolvat pe deplin, iar de-a lungul timpului, până în 1054, care este data tradițională a Marii Schisme, pe măsură ce s-a apropiat acea dată, aceste probleme au fost îngropate de peste 200 de ani. Chiar și Marea Schismă la acea vreme nu a fost văzută ca o diviziune permanentă între cele două părți, așa cum este acum creștinism ortodox în est și romano-catolicism în vest, a fost văzută în principal ca o schismă temporară până când a avut loc a patra cruciadă, cum este ea cunoscută tradițional, și asta părea să pună un sigiliu final asupra acestei diviziuni.

– Poate pentru oamenii care nu sunt familiarizați cu termenul Filioque, ce este Flioque și dacă a fost aceasta o problemă din cauza adăugării sale la Crez sau era o problemă teologică sau ce s-a întâmplat acolo?

– Sigur! Filioque provine din cuvântul latin filioque, care înseamnă „și Fiul”. Deci în Crez, așa cum l-au alcătuit părinții primului și celui de-al doilea sinod ecumenic, teologia afirma că noi credem în Sfântul Duh care purcede de la Tatăl. În apus au adăugat cuvântul Filioque care înseamnă că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul, ceea ce este exact ceea ce Filioque înseamnă. Sf. Maximus Mărturisitorul a auzit de asta și a presupus imediat că ceea ce se discuta aici nu era Purcederea Veșnică a Duhului Sfânt, cu alte cuvinte, deși limbajul este puțin lipicios, să nu vezi pe Fiul ca o sursă a Duhului Sfânt, ci mai degrabă să vedem că Tatăl este sursa, dar că Duhul Sfânt trece prin Fiul, ceea ce este o viziune ortodoxă perfect acceptabilă asupra acestor lucruri.

Dar în vest părea să existe o insistență că nu, atât Tatăl, cât și Fiul sunt surse ale Duhului Sfânt, Deci două mari probleme au apărut la momentul Marii Schisme cu asta: numărul unu a fost faptul că Papa de la Roma a insistat că el are autoritatea de a face această schimbare, iar numărul doi, cred că la al 4-lea sau al 5-lea sinod ecumenic a fost o decizie conform căreia Crezul pur și simplu nu putea fi schimbat, nu puteai adăuga, scoate sau modifica nimic, și acest lucru a fost aprobat de Roma până în punctul în care unul dintre papi a pus, cred că erau tăblițe de bronz sau de argint în afara catedralei din Roma, Crezul fără Filioque.

Deci prima problemă importantă a fost: Are Papa autoritatea să facă asta? Atunci când papii anteriori au spus NU la acest lucru, respinseseră absolut acest lucru, un sinod ecumenic nu numai că compusese Crezul, dar un alt sinod ecumenic declarase universal, în întreaga Biserică, faptul că acesta nu poate fi schimbat și că această schimbare se făcea fără consultarea celorlalți patriarhi. Și, desigur, toți ceilalți patriarhi au spus: Nu, noi nu am făcut așa ceva niciodată, asta ar fi o abatere absolută față de o mie de ani de Biserica Creștină, o abatere față de modul în care lucrurile s-au făcut întotdeauna, nimic nu s-a mai făcut astfel înainte. E ceva complet nou! Nu este acceptabil! Asta a fost problema numărul unu.

Problema numărul doi a fost cu Teologia ei și există o mulțime de modalități de a explica teologia dacă cineva vrea să citească o relatare despre obiecția ortodoxă la Filioque, există două cărți majore: prima este Despre mistagogia Sfântului Duh, de Sf. Fotie cel Mare și a doua este de Sf. Grigore Palama și se numește: Tratat apodictic despre Duhul Sfânt. Ambele sunt lecturi de noapte foarte bune, care te vor stimula, vă puteți da seama după titluri.

Deci ambele sunt teologice și cuprind polemici împotriva Filioque, dar sunt o mulțime de argumente interesante, de exemplu una dintre discuțiile pe care le aduce Sf. Fotie spune: Este purcedera Duhului Sfânt de la Tatăl perfectă? Dacă este perfectă, atunci de ce Duhul Sfânt are nevoie să purceadă și de la Fiul? Iar dacă nu este perfectă, atunci este Dumnezeu. Este un argument interesant, el ia asta dintr-o mulțime de puncte de vedere diferite. Modul de bază în care aș descrie problema Filioque este aceasta: înțelegerea ortodoxă a Treimii este că esența este aceea care este comună tuturor celor trei persoane sau ipostaze ale Treimii și, în principal, am putea spune despre aceasta: este natura necreată a lui Dumnezeu, esența lui Dumnezeu este împărtășită în mod egal de toți cei trei membri Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Fiecare ipostas are o caracteristică pe care numai acela o are, iar celelalalte două nu o împărtășesc. Caracteristica principală a Tatălui este că este nenăscut, principala caracteristică a Fiului e că este născut din Tatăl și s-a întrupat, iar principala caracteristică a Duhului Sfânt e că El purcede de la Tatăl și că a coborât de Rusalii. Aceste caracteristici sunt distinctive pentru fiecare membru sau persoană a Sfintei Treimi. Cu Filioque avem confuzie trinitară, deoarece acum și Tatăl și Fiul împart trăsătura de a fi surse ale Duhului Sfânt iar Duhul Sfânt nu e o sursă pentru niciuna dintre celelalte două persoane și astfel pune Sfânta Treime într-un dezechilibru.

Aceste lucruri sunt adesea văzute a fi cumva minore, poate oamenii cred că se face caz pentru nimic, dar asta e o discuție foarte mare. Diferite doctrine creează rezultate diferite și ori de câte ori schimbi o viziune a doctrinei, ceva din cultul adorării va trebui să se echilibreze, să egalizeze, deci implică schimbări, face schimbări, alte schimbări teologice, are implicații. Dar există și întrebarea mai mare: ce a fost revelat? Deoarece credem că adevărata teologie este în primul rând revelată de Dumnezeu și, din acest motiv, Biserica este numită stâlpul și temelia Adevărului.

Și astfel, odată ce o Biserică, o Biserică locală, în acest caz, Roma, începe să învețe ceva dogmatic care nu este în conformitate cu adevărul revelat, în special cu cel care a venit cu o mie de ani înainte, atunci am spune că ea s-a despărțit de acea linie perfectă de succesiune apostolică și nu mai poate fi adevărata Biserică.

– În vremurile de astăzi, Biserica Romano-Catolică susține că Filioque trebuie înțeles ca „prin Fiul”. Așa au zis întotdeauna sau și-au cam schimbat atitudinea față de asta?

– Da, asta e ceva despre care recunosc că au trecut mulți ani de când am studiat și că nu mai am o bază bună pentru asta, memoria mea nu este atât de bună, dar îmi amintesc că, cu mulți ani în urmă, când am studiat asta, mi s-au părut că multe dintre sinoadele romano-catolice pe tema asta par a fi puțin contradictorii, și ar putea fi felul în care le-am citit, dar îmi amintesc că atunci am găsit sinoade care păreau să spună direct că Fiul este o sursă veșnică a Duhului Sfânt, iar altele spuneau că nu este. Asta este de fapt ceva despre care eu fac studii aprofundate în acest moment și am aproximativ cinci cărți diferite, cinci sau șase, două sau trei dintre ele sunt direct din surse ortodoxe, una este văzută ca fiind mai mult neutră și doar se uită la ambele perspective, și una este direct o sursă romano-catolică și, dacă Dumnezeu va voi, în următorii doi ani voi scrie un studiu mai profund despre asta eu însumi. dar cu siguranță nu sunt un expert în acest domeniu.

– Sf. Fotie s-a opus cu vehemență la Filioque ca și completare la Crez, și, de asemenea, din punct de vedere teologic, dar a ajuns să revină în comuniune cu Biserica Romei spre sfârșitul vieții, corect? Cum reconciliază că a scris împotriva ei și apoi a revenit la ea fără ca Biserica latină să elimine [Filioque]?

– Motivul pentru care Sf. Fotie nu a avut nicio problemă să se întoarcă în comuniune cu Roma este pentru că, din câte știa el, sinodul care l-a reinstalat și care a declarat deschis că Crezul nu va include Filioque, rămăsese ultimul cuvânt pe tema asta și așadar, deși acel Conciiliu, din ce am înțeles, nu a condamnat teologic Filioque, el a crezut că problema era acum oprită, deoarece papa de la acea vreme semnase de fapt la acel Sinod, care este din nou un alt fapt istoric, un lucru foarte interesant, că papa de la acea vreme a semnat spunând că Filoque nu va intra în Crez și că Roma nu se va amesteca în cealălaltă patriarhie fără ca ei să ceară mai întâi. Așa că a murit cu credința că acest lucru a fost acum rezolvat și că acum era pace cu asta și că poziția lui a câștigat de fapt.

– Când s-a întâmplat schisma și de ce s-a întâmplat? Care a fost punctul de rupere?

– Anul 1054 este de obicei data stabilită pentru Marea Schismă, dar, așa cum am discutat, asta e ceva care s-a întâmplat cu 200 de ani înainte, sau peste 200 de ani, și a continuat să se întâmple încă vreo 200 de ani după și apoi, în 1204, la a patra cruciadă, acesta a fost momentul în care s-a pus pecetea finală asupra a ceea ce era văzut ca schismă la momentul respectiv. Au fost încercări de reuniune, dar în acele încercări s-a descoperit că prăpastia din punct de vedere teologic, între Est și Vest a fost de fapt un pic mai mare decât își dăduseră seama oamenii. Asta se întâmplă până astăzi.

Cred că multe probleme la care oamenii se uită și cred că, atunci când le analizezi nu e chiar așa mare diferență, dar o viziune inițială va conduce la acea concluzie, la o adâncire în ea vă veți da seama că de fapt există mai multe diferențe, și că abisul a crescut mult în timp și cred că, în mare parte, abordările la credință chiar s-au schimbat, dar a stabili o dată pentru marea schismă este aproape imposibil, a fost un proces, un proces care a avut loc cu sute de ani înainte de 1054 și a continuat să se întâmple încă câteva sute de ani după.

Cele două probleme principale care sunt citate: numarul unu: autoritatea Papei Romei; Papă înseamnă doar tată, și în alte patriarhii se folosea cuvântul Papă, inclusiv în Alexandria. Deci patriarhatul Romei are el autoritate doar asupra Romei sau are de fapt autoritate și asupra celorlalte patriarhate? Și bineînțeles că în Roma au spus că are asupra întregii Biserici, în Est au spus că nu, că nu ar avea rost să listăm cinci patriarhi dacă avem unul peste toată lumea, el nu ar fi pe o listă, ar fi singur pe o listă separată. Mai târziu în Vatican 1, Vatican 1 a afirmat direct că papa este de fapt deasupra oricărui sinod ecumenic că el singur este deasupra reuniunii întregii Biserici, așa că acesta a fost un șoc uriaș pentru ortodocși. Și apoi al doilea a fost inserarea Filioque în Crez, și nu doar pentru autoritatea lui, ci și pentru teologia lui au fost obiecții în Est. Papa a avut anumite prerogative? Cred că termenul ar fi primatul de onoare?

– Da, expresia comună pe care o folosesc ortodocșii este că patriarhatul Romei era văzut ca fiind „primul dintre egali”, deci fiecare episcop este egal. Dacă nu, dacă papalitatea este mai presus de toți ceilalți episcopi, atunci nu avem trei titluri: episcop, preot și diacon, ci avem patru titluri: papă, episcop, preot și diacon și nu vedem asta în Scripturi, cu siguranță nu vedem asta în Biserica primară. Așa că Roma a primit cu siguranță o cinste specială, a fost văzut ca un loc, așa cum am înțeles eu, unde disputele din alte părți ale Bisericii, puteau merge la Roma pentru decizia finală.

Eu voi spune că am o convingere personală, nu este ceva ce veți găsi în mulți teologi și sfinți ortodocși, deși poate că este acolo, nu știu, dar am o convingere personală că a fost un har special acordat Romei, deoarece Roma nu era văzută ca deasupra restului Bisericii, ci mai degrabă ca prim slujitor, așa au înțeles primii creștini ce însemna să fii episcop și astfel Roma fiind prima dintre egali, Roma se vedea în primul rând ca un slujitor al întregii Biserici și cred că atunci când a existat o mare smerenie acolo, și a existat, mulți dintre primii papi ai Romei sunt comemorați până în ziua de azi ca sfinți ai Bisericii Ortodoxe și sunt foarte iubiți, doi dintre preferații mei sunt Sf. Leon cel Mare și Sf. Grigorie cel Mare, am citit pe larg despre ei și am o mare venerație și dragoste pentru ei, pur și simplu iubesc aceste două figuri, printre mulți alți papi. Papa de la Roma, în special sub figuri precum Sfântul Grigorie, era cineva extrem de ascetic a trăit în esență ca un monah și era ca un bastion, din cauza smereniei, era un bastion de har și protecția a Bisericii.

Eu personal cred că, pe măsură ce acea smerenie s-a stins și dintr-o dată, papa a fost văzut aproape ca un stăpân peste restul Bisericii, cred că vedem multă mândrie care începe să se instaleze la multe dintre figurile papale și cred că atunci acel Har și acea protecție a Harului a început să plece. Din nou, aceasta e punctul meu de vedere personal, nu e unul pe care pot spune că l-am luat din vreo sursă anume, e doar din studiul meu al istoriei, asta cred eu că s-a întâmplat.

– Ați menționat că au existat încercări de reunificare, dar, de câte ori s-au întâlnit au observat că prăpastia s-a lărgit mult mai mult decât credeau. Ce s-a întâmplat la Sinodul de la Florența de exemplu? Dacă nu mă înșel, Occidentul încă îl mai consideră ca pe un sinod ecumenic, până astăzi, ca unul oficial, dar Estul nu, Estul nu l-a recunoscut ca fiind ecumenic.

– Da, aceasta încercare de reunificare, Sinodul de la Ferrara-Florența, s-a întâmplat în două locuri diferite în două momente diferite, eu nu sunt în niciun caz un istoric al Bisericii, dar din câte înțeleg, în aceste discuții teologice între Est și Vest, Estul a fost motivat în primul rând de motive politice, de oportunitatea politică, deoarece erau înconjurați de diverse alte națiuni care încercau să-i cucerescă și chiar aveau nevoie de puterea militară a Occidentului, așa că împăratul i-a trimis pe episcopi cu scopul de a obține unirea, cu orice preț. Din ce am înțeles, episcopii care au mers acolo, după multe discuții, în cele din urmă au încuviințat viziunea occidentală pentru majoritatea problemelor, cu excepția unuia, și acela a fost Marcu din Efes, care este cunoscut ca un sfânt al Bisericii Ortodoxe, moaștele sale au devenit o sursă a multor minuni și e cunoscut ca unul dintre cei trei stâlpi ai Ortodoxiei, împreună cu Sf. Grigore Palama și Sf. Fotie cel Mare.

Sfântul Marcu din Efes a refuzat să semneze acordul, în ciuda a ceea ce dorea împăratul, deoarece a spus că aceasta ar fi o trădare a credinței ortodoxe. El este una dintre figurile care au ajuns să creadă că diferențele nu erau atât de mari și apoi a spus, că, pe măsură ce discuțiile continuau și studia mai mult, și-a dat seama că de fapt, diferențele sunt mult mai mari și chiar are un citat în care spune: „În acest moment, Occidentul nu mai este doar în schismă acum este în erezie.” El a plecat acasă și le-a spus oamenilor despre episcopii care au semnat acordul și care au fost acordurile și oamenii au fost complet devotați.

Acesta e unul dintre cazurile în care laicitatea e arătată a fi și ea o forță protectoare a Bisericii, ar trebui să fim cu toții ocrotitori ai credinței și să păstrăm Ortodoxia cu tărie atât cât de mult putem, întotdeauna cu dragoste. Oamenii sunt cei care s-au revoltat împotriva acestei uniri și așadar reunificarea nu a rezistat din cauza asta.

– Este ceva de spus acolo, despre faptul că oamenii s-au revoltat? Pentru că știu că în Biserică Sf. Ignatie vorbește despre ascultarea de episcop. În ce moment poate cineva să judece el însuși și să spună: știi ce, s-au rătăcit episcopii de fapt și noi, ca și credincioși, trebuie să menținem ortodoxia Bisericii?

– Da. Pentru ca oamenii să se opună și chiar să se ridice împotriva episcopului lor, există două perspective de luat în calcul, prima este doctrinară, iar punctul de vedere doctrinar e că atunci când episcopul se îndepărtează de Ortodoxie, el nu mai este văzut ca un adevărat păstor. E pur și simplu asta. Dacă episcopul nu mai e aliniat cu apostolii și cu sfinții dinaintea lui, atunci acest episcop nu păstrează ortodoxia, în primul rând. A doua perspectivă este pastorală, și aceasta este puțin mai nuanțată, deoarece vedem episcopi spunând și făcând lucruri astăzi pe care nu le considerăm în concordanță cu credința și totuși vedem chiar și mari sfinți, călugări și bătrâni și sfinți moderni care nu rup comuniunea, ci mai degrabă pledând pentru răbdare și rugăciune.

Deci eu cred că trebuie să fim înțelepți în legătură cu asta și trebuie să ne asigurăm că, pastoral, avem un mare discernământ și o mare înțelepciune în lucrurile astea, este periculos să credem, mai ales la începutul vieții noastre ortodoxe, că suntem un stâlp al ortodoxiei și că noi înșine avem discernământul potrivit de a cunoaște cum să acționezi în aceste situații și este nevoie de mult discernământ care vine abia după mulți ani de viață ascetică cu Hristos. Și deci, cel mai bun lucru de făcut e să găsești figurile sfinte din Biserică și să le urmezi pe acelea. Și cât timp acele figuri sfinte pe care le știu nu rup comuniunea, eu tind să rămân cu ei. Și cred că aceasta e probabil cea mai înțeleaptă cale.

În cele din urmă, în timp ce văd multe lucruri absolut scandaloase și mă întristează cu adevărat, în anumite zone ale ierarhiei, îi mulțumesc lui Dumnezeu că avem un incredibil de minunat Mitropolit, ÎPS Sava, în eparhia antiohiană [a Americii de Nord] acum. Dar dacă în alte locuri văd lucruri care mă dezamăgesc și chiar mă scandalizează? Da! În același timp, pană când ceva afectează această parohie, le spun oamenilor să se concentreze asupra lor și a relației lor cu Hristos și dacă nu există ceva care mă determină cu adevărat să fac o declarație puternică de a întrerupe comuniunea cu un episcop, doar păstrează-ți pacea. E foarte important în epoca noastră să ne păstrăm pacea pe cât posibil.

– Credeți că în această etapă, așa cum au evoluat Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică credeți că reunificarea ar fi măcar posibilă în acest moment? Sau ce ar trebui să se întâmple pentru ca asta să devină o realitate?

– Înainte de a spune ceva despre opiniile mele personale despre cum ar arăta o reuniune între est și vest, voi spune că sunt perfect de acord că e posibil să greșesc în asta și știu că Dumnezeu poate face orice minuni vrea și că Dumnezeu poate face lucruri pe care eu le cred imposibile în alt fel. Eu cred că unii oameni ar putea vedea un pic pesimist părerea mea, eu nu vreau să fie pesimistă, cred doar că e realistă. Părerea mea este că a deveni ortodox nu e doar o chestiune de a fi de acord cu doctrina, ci este o viață, este un etos, ceea ce numim fronima, în care trebuie să pătrunzi și asta nu se poate întâmpla prea ușor de sus în jos, chiar trebuie să vină de jos în sus.

Nu văd o vreme în care noi ortodocșii vom putea venera vreodată ca sfinți pe cei care ne-au numit pe noi eretici, din partea apuseană, și nici pe cei din vest, pe romano-catolici, nu i-aș vedea venerând sfinți din Est, care spuneau despre ei că erau în erezie. Eu cred că acest lucru ar crea o contradicție prea mare, așa că nu știu dacă unificarea de sus în jos este cu adevărat posibilă, dar nici nu știu dacă este cu adevărat practică, pentru că, din nou, pentru a aduce chiar și o parohie sub stâlpul ortodox pentru a le spune dintr-o dată: da, acum faci parte din Biserica Ortodoxă, asta nu face lucrarea interioară care trebuie să se întâmple, iar ortodocșii tind să gândească în moduri foarte diferite, ei abordează lucrurile în moduri foarte diferite. Un preot pe care-l știu a spus că diferența dintre ortodocși și protestanți este că pun aceleași întrebări dar ajung la concluzii diferite.

Dar ortodocșii nici măcar nu pun aceleași întrebări [cu catolicii]. Și el apoi a spus că este de fapt mai complicat, ortodocșii pot pune aceeași întrebare dar ei vor să spună ceva complet diferit prin același limbaj. Deci a te integrarea în asta durează mult timp și este un fel de proces de jos în sus. Și deci eu personal nu am multă speranță pentru ecumenismul de sus în jos. Cred că trebuie să se întâmple de jos în sus, ceea ce înseamnă că oamenii trebuie să descopere în mod organic adevărata credință în Ortodoxie și să se integreze în ea.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!