Transformarea omului – p. Teologos

Este necesară transformarea noastră? Ce înseamnă transformarea adevărată a omului? Există și o schimbare superficială? Ce se întâmplă dacă nu ne transformăm? O încercare de a răspunde la aceste întrebări precum și la altele conexe le veți găsi în materialul de față.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Este un om care în viața socială este etic și care ajută pe alții, însă care face un mare păcat: își înșală soția. La un moment dat doamna a bănuit ceva, însă el a negat. Atunci au mers împreună la o mănăstire unde sunt moaștele unui mare sfânt și l-a pus să jure cu mâna pe racla sfântului. Din păcate omul s-a jurat strâmb. Asta s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani. De atunci omul a făcut cancer și rând pe rând toate organele sale i s-au distrus. Atunci avea 120 kg astăzi mai are 55. Din păcate, omul nu s-a pocăit și nu și-a cerut iertare de la Sfântul. De asemenea, și soția sa ar trebui să facă același lucru – să-și ceară iertare și să se pocăiască.

Dumnezeu nu Se batjocorește

Trebuie să știm că Dumnezeu și Sfinții Săi nu se batjocoresc și – după cum spune Scriptura – este înfiorător să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu. În clipa în care cineva se jură strâmb, cade în două distorsiuni foarte grave: întâi de toate Domnul a spus să nu ne jurăm, adică să nu ne legăm prin așa ceva pentru că oameni suntem și nu avem noi puterea absolută să facem ceva. Să încercăm să ne ținem cuvântul – ce este „da” să fie „da” și „nu”, „nu”. Mai apoi omul s-a și jurat strâmb, adică s-a crezut pe sine un fel de dumnezeu care ia numele lui Dumnezeu cel adevărat în deșert, cum spune Scriptura, cu alte cuvinte, nesocotește și își bate joc de Dumnezeul cel viu. Domnul Dumnezeu nu poate tolera asta pentru că dacă tolerează atunci va fi haos și minciună peste tot.

Împreună-lucrarea – transformarea omului – ortodoxia

Ortodoxia nu este o organizație umană de ajutor social. Ortodoxia este conlucrarea, împreună-lucrarea – synodos (σύνοδος) în greacă – dintre Dumnezeu și om pentru transformarea acestuia din distorsiunea existențială în care acesta a căzut, adică din scoaterea acestuia de sub tirania morții, adică a iubirii de sine și a urii față de ceilalți. Desigur că atunci când omul se vindecă de toate aceste strâmbări atunci omul va ajuta și pe semeni – și de fapt abia atunci va ajuta în mod esențial pe semeni.

Ajutorarea celorlalți nu înseamnă în primul rând creșterea nivelului de trai din punct de vedere material, ci spiritual. Vom crește nivelul de trai material doar atunci când avem nevoi materiale atât de stringente încât ne împiedică de la avansul nostru duhovnicesc către Dumnezeu. Problema este în mintea noastră, în modul nostru de gândire păcătos și nu în membrele noastre. Orice greșeală în lumea reală a avut înaintea sa o greșeală în lumea gândurilor, greșeală de gândire sau, mai exact, de viziune.

Pocăința, transformarea personală

Trebuie să ne transformăm, fraților, să ne metamorfozăm mintea și nu membrele. În greacă există doi termeni foarte preciși pentru asta metania/metanoia (μετάνοια) și metamelia (μεταμέλεια) care în română se traduc, din păcate, prin „pocăință” cu toate că sunt foarte diferiți, dintr-un anumit punct de vedere chiar contrari. Ca să înțelegem la ce se referă acești termeni și de ce sunt atât de importanți pentru viața duhovnicească, trebuie mai întâi să descriem ce este păcatul.

Despre păcat

În greacă păcatul se numește amartia (αμαρτία) – care înseamnă „a rata ținta”. Omul, ca orice existență rațională, are o țintă și această țintă este perfecțiunea personală iubitoare, duhovnicească și veșnică. Această țintă a perfecțiunii este atât de sădită în noi încât nimeni nu poate să o scoată de acolo. Așa suntem creați. Diavolul știe asta și atunci se folosește de libertatea noastră pentru a ne devia de la această țintă, pentru a ne face să ratăm ținta. Pentru acest lucru sunt generate o mulțime de centri de interes, începând de la știri care mai de care mai senzaționale și terminând cu griji și obligații cotidiene ca să-l atragă pe om departe de ținta sa și să-l țină pe om ocupat în mlaștina acestor centri de interes. Acolo omul își întunecă mintea cu care ar trebui să-l vadă pe Dumnezeu.

De fapt, în toată istoria omenirii s-a dus această operație de asasinare a minții, bineînțeles, pe baza libertății noastre. Libertatea ne-a fost dată de Dumnezeu însă aceasta presupune responsabilitatea de a o folosi corect pentru a ajunge la ținta noastră. În clipa în care ne ratăm ținta, adică în clipa în care păcătuim, libertatea se estompează până când dispare complet prin comportamentul obsesiv-adictiv, comportament care apare în clipa în care omul încearcă să găsească fericirea, infinitul în finit adică în materie și în iubirea de sine.

Iubirea de sine se manifestă fie prin iubirea distorsionată de trup și atunci omul își pierde libertatea total sau parțial prin patimile, plăcerile trupești care vin prin simțuri, fie prin iubirea distorsionată de suflet și atunci omul devine sclav mândriei și al gândurilor sale. Vedeți că un om inteligent, departe de Dumnezeu este mai puțin probabil să fie înșelat frontal de alții însă este mult mai probabil să fie înșelat de încrederea în sine. Astfel, un om care se crede deștept ajunge să fie manipulat de cele mai periculoase și demonice manipulări ideologice, manipulări la care omul simplu este relativ imun. Pe de altă parte, omul simplu este cumpărat cu diferite obiceiuri și obiecte mult mai aproape de trup, de irațional. Din cauza asta Sf. Grigorie Palama spune că mintea depărtată de Dumnezeu este sau demonică sau dobitocească.

Pentru că avem aceste deraieri pe plan trupesc, prin simțuri, și pe plan mental, prin întoarcerea minții către centrii de atenție păcătoși, avem și două tipuri de pocăință – adică de scoatere a existenței noastre de sub influența acestor centri: avem pocăința trupească și pocăința minții, pocăința duhovnicească – schimbarea modului de gândire.

Pocăința trupească – metamelia

Pocăința trupească – metamelia – este sentimentul de rușine – uneori zdrobitoare – și de părere de rău în urma unei fapte pe care o socotim greșită și din această cauză încercăm să ne retragem membrele trupului să nu mai facă așa ceva. Cuvântul „meli” – la singular „melos” – în limba greacă înseamnă mădular, membru.

„Metamelia” s-ar traduce oarecum cu „aducerea înapoi a membrelor, a mădularelor corpului. Deci nu mai dorim să facem din punct de vedere trupesc o faptă pentru că o socotim greșită, fără însă să ne schimbăm modul de gândire. Credem că nu a ieșit bine fapta respectivă nu datorită modului nostru de gândire, ci datorită conjuncturii, că ceilalți s-au băgat și au greșit, că așa s-a întâmplat și alte cauze de acest fel, fără însă să avem o transformare interioară a sufletului nostru astfel încât să dorim ieșirea din mlaștina păcatului.

Metamelia este ceea ce a avut Iuda care și-a dat seama pe baza logicii că a greșit, însă pentru că nu a dorit să se transforme interior să își schimbe inima sa și să se deschidă față de lumina Domnului chiar și în ultima clipă, a decis să rămână singur în întunecarea minții sale, total închis față de iubirea lui Hristos și s-a dus și s-a spânzurat chiar dacă a hotărât pe moment că să nu mai repete greșeala cu trupul său, cu membrele sale.

Metanoia

Ceea ce este, însă, esențial în acest proces de dobândire a libertății noastre este metania – uneori în română mai găsiți și „metanoia”. Metania este pocăința și este de fapt, transformarea minții, readucerea minții în locul ei din ieșirea din minți provocată de distorsiunea păcatului, de atracția păcatului. Schimbarea modului de gândire și a universului interior; a sistemului de valori – asta este pocăința. Înțelegeți? 

Termenul grec face referință directă la celebrul „nous” (νους) al Sfinților Părinți, adică la minte care se definește prin atenția ultimă, prin cea mai fină atenție, prin focusul uman, prin ochiul sufletului. Mintea este cel mai important organ de simț și cea mai importantă parte rațională a sufletului, parte care este diferită de logică, chiar dacă de multe ori se confundă cele două, cu rezultate dezastruoase.

Logica și mintea

Logica este făcută de Dumnezeu să se ocupe de lucrurile materiale, sensibile despre cele care ne vin prin simțuri. Aceste lucruri prin însăși natura lor, sunt limitate și din cauza limitelor apare fenomenul divizării între ele și al excluziunii. Adică „până aici e un lucru după care începe alt lucru” și „ce-i al meu nu-i al tău”. Pentru că logica este făcută să gestioneze realitatea sensibilă, ea acționează în pași. Acum fac aceasta, după care cealaltă, dacă iese fac asta, dacă nu cealaltă. Problemele cele mari cu realitatea sensibilă sunt că aceste principii al divizării și ale excluziunii sunt baza urii și a războiului și, dincolo de asta, această realitate nu împlinește persoana care este făcută după chipul lui Dumnezeu cel unitar și iubitor.

Mintea nu acționează în pași, ci este făcută să vadă totul sferic și face distincția între bine și rău sub lumina lui Dumnezeu cel minunat. Mintea este făcută să se ocupe, să contemple cele dumnezeiești să contemple frumosul, frumusețea lui Dumnezeu, să contemple direct pe Dumnezeu care luminează prin diamantul inimii noastre sau indirect prin delicatețea frumuseții pe care Dumnezeu a lăsat-o în creație pentru că creația este scara pe care ne urcăm către Dumnezeu cel gingaș și atotputernic care se arată în iubirea Sa față creaturi și în principal față de persoane.

Necesitatea timpului

Cea mai mare dovadă a gingășiei iubirii lui Dumnezeu este faptul că ne-a dat timp, timp ca posibiltatea transformării, posibilitatea pocăinței. Avem nevoie de timp, pentru că din păcate mintea noastră este pervertită, atenția noastră ultimă este distorsionată și căzută în materie, în cele temporare, departe de frumosul personal absolut al lui Dumnezeu. Mintea se chinuie atunci când este căzută în materie pentru că datorită principiului excluziunii și al divizării, precum și din cauza lipsei de iubire și înțelepciune caracteristice materiei, mintea nu mai primește din materie razele iubirii personale inteligente care vin de la Dumnezeu și astfel mintea se întunecă și sufletul nu mai este hrănit. Desigur că mintea ar trebui să primească această iubire de la Dumnezeu, dar cum spuneam, este distorsionată. Și dacă este distorsionată nici măcar din materie, adică din frumusețea lui Dumnezeu nu poate sa-L vadă pe Dumnezeu.

Să nu uităm că sufletul se hrănește cu harul lui Dumnezeu, cu energia necreată a lui Dumnezeu așa cum trupul se hrănește cu materie – cu mâncare, lichide și aer. Hrana sufletului este iubirea, este harul lui Dumnezeu.

Dacă sufletul nu se hrănește cu energia necreată a lui Dumnezeu prin minte în inimă și din inimă în minte – de ce se întâmplă asta? Pentru că mintea, acest ochean al sufletului este îndreptat altundeva și din cauza asta nu se hrănește. Pentru că nu se hrănește mintea astfel, atunci sufletul face foamea este hămesit, devine slab, rahitic, foarte vulnerabil și se comportă ca o fiară care încearcă să-și caute hrana, însă din păcate o caută acolo unde nu este și așa cum nu trebuie. De fapt, asta este starea de iad care, dacă nu este vindecată până avem timp, adică până murim, atunci se va permanentiza în veșnicie. De fapt, iadul este imposibilitatea de a găsi iubirea adevărată și de a se hrăni cineva cu iubirea adevărată pentru că are botnița patimilor peste minte și peste inimă.

Pocăința

Metania, pocăința este scoaterea minții din patimi, retragerea minții din simțuri, respingerea gândurilor cu rugăciunea lui Iisus, retragerea cu mintea din lume. Dacă se poate, să ne retragem și cu trupul din lume cel puțin pentru anumite perioade. Este părăsirea păcatului și baza transformării omului din sursă de întuneric în sursă de lumină duhovnicească necreată, în sursă de har. Desigur că Dumnezeu este sursa primordială, însă și omul poate să devină prin reflexie de la Dumnezeu.

Vedeți că și Domnul când a dorit să le arate lumina Sa cea necreată i-a ridicat pe un munte înalt, i-a retras din lume și acolo i-a transformat în timp ce se ruga pentru ei pentru a putea să-L vadă așa cum era El de fapt. Spune Scriptura că muntele era înalt, însă noi știm că muntele Tabor este de fapt doar un deal de 575 m. Cu toate acestea, Scriptura bine zice că era un munte înalt pentru că Scriptura este o carte duhovnicească și nu una de alpinism. Muntele înseamnă ruperea de lume și ridicarea pe un plan duhovnicesc înalt prin pocăință și rugăciunea lui Iisus. Vedeți că principalul semn al pocăinței și al părăsirii lumii este părerea de rău pentru păcat cu nădejde în Dumnezeu și înmoierea inimii. Deci noi trebuie să ne schimbăm ca să Îl vedem pe Dumnezeu așa cum este El de fapt. Pentru asta trebuie să părăsim mândria pentru că lumea în cel rău zace și se caracterizează prin mândrie.

Metania. Programul duhovnicesc constant

Din cauza asta semnul văzut al pocăinței, adică înclinarea trupului se numește tot metanie. Știți că sunt două feluri de metanii: metania mare, când ne plecăm cu capul până la pământ și metania mică când doar ne înclinăm.

Din păcate, însă, noi nu dorim să ne transformăm, nu dorim să părăsim adicțiile lumești, nu dorim să ne urcăm pe muntele cel înalt al transformării, decât numai, poate, pentru turism și atunci să mergem cu microbuzul. Pentru a scăpa de amărăciunea cotidianului și a ajunge la transformarea învierii este nevoie de un program duhovnicesc zilnic de împărtășanie deasă de Hristos cel înviat și transformat și de spovedanie regulată. Împărtășania deasă nu înseamnă odată la 40 de zile fraților sau mai rar – niciun Sfânt Părinte nu a spus așa ceva – ci din contră, ar trebui să ne împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie după cum spune Canonul 9 apostolic sau după cum spune Sf. Apostol Pavel, să ne cercetăm pe noi înșine și așa să ne apropiem să ne împărtășim. Nu spune să nu ne apropiem, ci să ne apropiem cu cercetare.

Oamenii însă nu vor să se apropie pentru că nu vor să se cerceteze și nu vor să se transforme. Acolo e problema. Spun că nu sunt vrednici, ceea ce desigur că este adevărat, însă folosesc acest lucru ca pretext pentru rămânerea în mocirla de o amară plăcere a patimilor și pentru a nu se angaja în transformarea către lumina iubitoare a lui Dumnezeu.

Acum, că tot am ajuns aici trebuie să spunem cine este vrednic de Sfânta Împărtășanie: desigur că din punct de vedere al dreptății lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic să se împărtășească de Domnul fără numai preacurata Sa Maică ce s-a împărtășit de El chiar de la început când L-a avut 9 luni în pântece. Din punct de vedere al milei lui Dumnezeu, arătat este de către Sf. Ioan Hrisostom și de către toți Părinții Bisericii că Ο Μετανοών este cel vrednic. Ο Μετανοών înseamnă cel ce are metania continuă, care se pocăiește continuu – „pocăindul” dacă ar fi să inventăm un nou cuvânt. Este vorba despre prezentul continuu al celui care are meseria de a lucra încontinuu metania, metanoia adică pocăința. Să ne străduim fraților încontinuu să devenim mai buni, să ne transformăm pentru că asta ne ridică din viața biologică întru fericirea și bucuria veșnică.

Despre moarte și pocăință

Cei care doresc să rămână sub stăpânirea dorințelor păcătoase uită că singurele lucruri sigure din viața noastră sunt moartea, judecata și veșnicia. Știu asta, dar nu vor să ia în seamă. Aceste lucruri sunt și cele mai importante și constituie ținta noastră. Fraților, trebuie să luăm seama. Moartea înseamnă stabilizarea direcției noastre în veșnicie. Dacă în clipa în care murim avem direcția distorsionată către dorințele care nu mai pot fi împlinite niciodată, atunci aceste dorințe exacerbate la maxim ne vor chinui în veșnicie.

Scopul nostru este să murim cu cinste, să murim cu un suflet complet sănătos, pe cât este cu putință cu darul Domnului. Să murim cu o inimă iubitoare.

Un exemplu – în fața morții

Să vă dau un caz: în războiul din Vietnam o trupă de comando înainta cu atenție și încrâncenare prin junglă. Noi, pentru că avem un sistem de valori strâmbat, suntem impresionați de faptul că sunt super-înarmați și că au fețele dure. La un moment dat, se aude un foșnet într-un tufiș. Soldații încep să strige încrâncenați îndreptând armele în direcția respectivă: „Stai! Nu mișca! Mâinile sus!” În clipa respectivă din tufiș iese calm și zâmbitor un țăran vietnamez cu mâinile ridicate. Soldații strigă și mai brutal „Arma!”. Țăranul, foarte calm, pune mâna pe țeava pistolului care se vedea în cingătoare și îl predă senin americanilor. Încet, încet părerea noastră despre comandoul american începe să se schimbe odată ce vedem comportamentul vietnamezului. Americanii încep să pară din ce în ce mai caraghioși, mai de plâns în timp ce simplul vietnamez începe să ne impresioneze prin puterea tainică a nobleței sale.

Americanii îl întreabă răstit pe vietnamez: „Cine ești? Care e misiunea ta?” la care el răspunde calm și cu conștiință: „Sunt țăranul, țăranul cel vânat și misiunea mea este să mor cu cinste”. Gândul la moarte ne face totdeauna superiori și ne curăță de dorințele efemere ce ne leagă de temporaritatea acestei lumi. Spune Sf. Ioan Scărarul că gândul la moarte este atât de puternic că până și păgânii și-au dat seama de puterea lui.

Să avem grijă însă că dacă nu suntem atenți să ne transformăm gândirea în conformitate cu veșnicia care vine prin moarte și judecată, atunci pregustarea iadului, a păcatului, a chinului neîmplinirii se poate permanentiza pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp chiar aici de pe pământ și bineînțeles, ferească Dumnezeu, după moarte.

Despre obișnuință

Obișnuința devine o a doua natură. Din cauza asta, trebuie să fim foarte atenți la ce centri de plăcere ne atrag mintea și să ne oprim mintea în clipa în care vedem că merge în direcția acestor centri, pentru că dacă mintea se apropie, atunci forța de atracție crește cu pătratul distanței și după aceea va fi foarte dificil să o desprindem de magnetul patimilor. Această pază este începutul pocăinței, începutul înțelepciunii: extragerea minții din stimulul simțurilor prin paza minții și prin frica de Domnul. Acesta e începutul înțelepciunii. Înțelegeți?

La început trebuie să ne fie frică de Domnul Dumnezeu Savaot nu pentru că este un tiran, căci nu e, ci pentru că depărtarea de El ne chinuie. Înțelegeți? Să ne fie frică să nu pierdem iubirea Lui.

Dacă omul avansează în transformarea sa către viața veșnică atunci întunericul din el începe să se transforme, să se lumineze și primul lucru pe care îl vede este iadul interior. Aici este punctul critic în care omul trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat luminarea necesară ca să vadă în ce hal este și să se apuce să curețe mizeria dinăuntru. Este ca și în cazul unei camere: dacă eu intru în chilia mea noaptea, cred că totul este perfect acolo însă dacă aprind becul, văd dezordinea dinăuntru. Aici este esențial să avem curajul să-I mulțumim Luminătorului și să avem hotărârea să ne apucăm din acel moment să curățăm și să punem ordine în viața noastră. Amânarea este arma diavolului pentru că acesta știe că cu cât mai mult cresc lianele voilor proprii, cu atât mai greu va fi să le dezrădăcinăm și cu atât mai mult va fi sufocat pomul vieții.

Plăcerea păcătoasă și vindecarea de ea

Pentru a scăpa de forța acestor plăceri avem nevoie de forțe contrare ca să ne scoată de acolo și de un ghid care să știe poteca pe unde să ieșim. Forțele contrare prin care se poate scăpa de plăcerile păcătoase sunt de două feluri: sunt formele de durere terapeutică și formele de plăcere adevărată care acestea două trebuie să coexiste pentru a se realiza vindecarea corectă și completă a sufletului uman.

Durerea vindecătoare care ne eliberează de plăcerea păcătoasă sunt postul de mâncare, de somn și de simțuri, osteneala, spovedania, mustrarea de sine și în principal tăierea voii. În special mustrarea de sine și tăierea voii trebuie să se facă fără menajamente însă neapărat dimpreună cu forme de plăcere adevărată adică de rugăciune către Dumnezeu, de studiu al materialelor duhovnicești, de smerenie în fața Domnului și cerere de ajutor către sfinți și către oameni virtuoși. Dacă cele două forme de extragere din nămolul patimilor nu sunt îmbinate atunci omul poate să cadă sau în deznădejde că se simte un nimeni, un părăsit, un ratat în însingurarea sa sau să cadă în mândrie că se consideră pe sine cineva reușit, mai mult sau mai puțin asemenea lui Dumnezeu.

Această luptă ascetică folosind cele două vâsle ale durerilor și plăcerilor duhovnicești prin care scăpăm din iadul păcatului trebuie să se facă constant, în fiecare zi, pentru că numai așa ne putem transforma, numai așa putem să trecem de la moarte la viață, numai așa ne vindecăm sufletul. Dacă noi însă nu avem dispoziția să ne luăm tratamentul, să ne luăm pastilele pentru că sunt amare, sau să le luăm din Paști în Crăciun, atunci o să rămânem netransformați, încremeniți veșnic în amărăciunea noastră, rămânâd din noi doar proiectul sfințeniei pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi.

În loc ca oamenii să se roage încontinuu, să vorbească încontinuu cu Iisus pe metanier, se ceartă încontinuu între ei, crezând că astfel se rezolvă problemele. Problemele nu se rezolvă astfel, fraților. Trebuie să ne pocăim, să ne transformăm acest mod de gândire. Din păcate, însă, mai ales de la Freud încoace s-a pus sexul în locul capului și hormonul bate neuronul și astfel oamenii se îndreaptă vertiginos spre eșuarea egoistă în trup, se îndreaptă către animalic și astfel devin fiare – fiecare devine lup pentru ceilalți, după cum spune dictonul latin. Tot timpul lumea zăcea în cel rău, însă măcar răul nu era validat de un sistem de valori care se pretinde științific ca astăzi.

Ce ne aduce Hristos

În această situație este esențială desprinderea de lume și găsirea potecii către vârful muntelui cel sfânt, către vârful muntelui transformării oamenilor. Asta ne-a adus Iisus. Vedeți că Mântuitorul cu toate că a făcut niște minuni de ni se rupe mintea în două, minuni pe care nimeni altcineva înaintea Lui nu le-a făcut, cu toate acestea nu a fost numit „Făcătorul de minuni” sau „Fachirul” or „Scamatorul”. A fost numit „Învățătorul”. De ce? Pentru că ceea ce El a adus esențial în lumea care se afla în întuneric și în umbra morții a fost lumina Persoanei Sale și lumina învățăturii Sale. A adus, într-un final o soluție reală.

Ceea ce a fost fenomenal la această soluție nu a fost numai faptul că a dovedit că funcționează prin însăși învierea Sa, cu moartea pe moarte călcând prin transformarea radicală a ființei umane prin depășirea morții și a oricăror limitări impuse nouă de păcat – ci mai ales prin faptul că ne-a spus că dacă facem ceea ce ne spune, dacă urmăm rețeta terapeutică pe care ne-o dă, atunci și noi putem să facem la fel, ba chiar mai mari decât acestea vom face.

Un singur om să se fi mântuit, să fi trecut de la moarte la viață după rețeta Domnului și ar fi fost de ajuns ca să valideze acest drum, această transformare. Slavă lui Dumnezeu însă că avem mulțimi nenumărate de Sfinți care ne așteaptă ca stelele luminoase în Cer, stele vii și pline de lumina iubirii care dovedesc că este posibil. Da, fraților, Dumnezeu iubire este și este Dumnezeul viilor, nu al morților după cum El însuși ne-a spus.

Postul transformării

De fapt, vedeți că semnificația mistică a postului Maicii Domnului este aceasta: este postul transformării. Prima sărbătoare din post este Sărbătoarea Transformării, a transfigurării, a metamorfozării, a Schimbării la Față cum spunem noi în română – în textul original al scripturii este Μεταμόρφωση – care ne arată cum trebuie să devină omul adevărat prin transformarea Sa.

Omul nu este cumulul de patimi, de adicții, de distorsiuni și deraieri existențiale și de gândire. Omul este Sfântul pe care Dumnezeu l-a proiectat și l-a sădit în noi și își așteaptă nașterea prin durerile nașterii fiecăruia dintre noi. Trebuie întâi de toate să NE naștem pe noi înșine. Odată ce ne-am născut cu adevărat, atunci avem puterea să-i naștem, adică să-i aducem la viață și pe ceilalți. De fapt, vedeți că la Schimbarea la Față, sus pe muntele Tabor, nu Domnul S-a schimbat pentru că El din veac este perfect în lumina necreată a dumnezeirii Sale, ci pur și simplu a dat această putere în dar pentru scurt timp ucenicilor Săi ca să vadă cine este cu adevărat Omul și unde ei trebuie să ajungă de fapt.

Ceea ce este principalul lucru ce covârșește pe om atunci când are această putere a desăvârșirii nu este legat de raționalitate, chiar dacă omul ajunge la cunoștința desăvârșită, atât pe cât are capacitatea să primească în momentul respectiv. Vedeți că Sf. Petru pe muntele Tabor, la Schimbarea la Față a cunoscut imediat, simplu și sigur, fără a bâjbâi sau a avea indicatoare că cei din fața lui sunt Moise și Ilie, fără să-i fi cunoscut vreodată. Cu toate acestea nu a fost impresionat de acest fapt.

De asemenea, lucrul covârșitor nu este legat de aspectul sensibil al minunii transformării adică de lumina mai puternică decât soarele care strălucea din fața și din trupul lui Iisus. Lucrul care i-a impresionat cel mai mult pe apostoli și pentru care L-au rugat pe Mântuitorul să nu mai plece de acolo era starea de bine negrăit, de bine și de fericire mai presus de orice cuvânt. Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Aceasta este starea raiului și aceasta ne așteaptă, fraților, numai să dorim să ne transformăm din omizile care suntem în fluturii care ar trebui să devenim. Din târâtoare în fluturi delicați. Se poate asta, numai să vrem să ne tăiem voia care ne stagnează și să avem credința, hotărârea, eroismul, ascultarea și răbdarea necesare transformării noastre.

Concluzii

Da, se poate, fraților. Vedeți că sărbătoarea care încununează Postul Maicii Domnului este adormirea Maicii Domnului adică sărbătoarea care celebrează victoria primului om îndumnezeit, primului om total transformat, total transfigurat după modelul Domnului. Aceasta este dovada că se poate, că ceea ce ne-a arătat Mântuitorul este adevărat, și că acesta este drumul. Dacă ne oprim și băltim sau greșim drumul, atunci murim năpădiți de gânduri. Fraților, trebuie să ne transformăm!

De atunci și până astăzi milioane de Sfinți au mers pe acest drum al transformării omului în dumnezeu după har cu ajutorul lui Dumnezeu după fire, fiecare după puterea lui, și au reușit să ajungă în calda îmbrățișare a Tatălui ceresc, drum pe care să dea bunul Dumnezeu să mergem și noi și să ajungem la final.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să stați cu mine până acum!

Sper să ne fi transformat puțintel fiecare dintre noi.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!