Specificul Sfinților Români – p. Teologos

Urmăriți un material în care este abordată tema sfinților români în contemporaneitatea noastră. Trebuie să știm ce îi diferențiază pe sfinții români și cum putem să le urmăm și noi exemplul.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

La un moment dat un monah român a fost întrebat dacă a văzut sfinți în viață. La care acesta a răspuns că pe vreme când era la ascultare la oi în munte, la un moment dat a văzut că oile care pășteau liniștite răsfirate pe pajiște se adună brusc toate într-un loc și stăteau toate nemișcate fără să scoată un sunet. Surprins, părintele respectiv s-a apropiat să vadă mai bine ce s-a întâmplat și a văzut în mijlocul oilor un pustnic care când și-a dat seama că fusese zărit a zis: „Doamne, cu ce am păcătuit astăzi de m-ai arătat lumii?” după care se adresează tânărului părinte și îi spune „Frate, te rog să nu spui la nimeni că m-ai văzut astăzi.” și dispare în pădure. Fratele tânăr încearcă să-l ajungă din urmă însă pustnicul pur și simplu dispăruse fără urmă. 

În zilele ce au urmat, fratele respectiv fiind impresionat de ceea ce s-a întâmplat, avea război de gând să spună cuiva, însă se temea de ceea ce i-a spus pustnicul. După ceva timp, însă, s-a scăpat și i-a spus unui părinte de încredere întâmplarea. Nu mai țin minte, însă cred că era chiar duhovnicul său. Chiar duhovnicul să fi fost, de vreme ce o întâlnire de acest gen nu este un păcat pentru fratele respectiv, ci mai degrabă un motiv de bârfă, fratele nu era obligat să spună. În orice caz, după ce a spus, când s-a dus data viitoare cu oile pe munte, la un moment dat vede iarăși oile cum se adună brusc toate într-un loc și stau nemișcate acolo. Când se apropie, îl vede iarăși pe pustnicul respectiv care când îl vede că se apropie îi spune „Frate, ți-am spus să nu spui nimănui că m-ai văzut! Acum că ai călcat porunca, o să te calce trenul!” după care a dispărut.

Fratele s-a îngrozit puțin pentru asta, însă s-a liniștit pentru că i s-a părut de necrezut, mai ales că el era în creierii munților în perioada de dinainte de începerea celui de-al 2-lea război mondial și deci posibilitatea ca să se întâmple așa ceva era foarte mică.

Cu toate acestea, tânărul frate a trebuit să meargă la București pentru o nevoie și la un moment dat așa a îngăduit Dumnezeu să cadă de pe peron, pe linia de tren în timp ce venea trenul și atunci a auzit o voce care i-a spus „Întinde-te între linii” și așa a scăpat, trenul trecând pe deasupra lui fără să-l vatăme. În urma acestei întâmplări, fratele a înțeles importanța capitală a ascultării care este baza vieții duhovnicești și, pe de altă parte, milostivirea lui Dumnezeu cu rugăciunile Sfântului și astfel a devenit un monah încercat.

Sfințenia astăzi

Astăzi, din păcate, se vede o foarte mică posibilitate ca în neamul românesc să mai apară astfel de sfinți datorită laicizării societății care este din ce în ce mai mare pe zi ce trece. În general în societate, nu mai există această dorință de a fi naturali și de a trece neobservați de dragul lui Hristos. Problema și mai mare este că a dispărut conștiința importanței capitale a ascultării ca mod de sfințire. Din cauza asta ascultarea are o importanță capitală. Cei mai mulți cred că dacă știu să scrie și să citească puțintel și știu să navigheze pe net, le știu pe toate și astfel devin foarte duri, se însingurează și merg pe un drum fără ieșire. 

De asemenea, mai există și o altă categorie: a celor ce cred că reușita se află în materie – adică în afaceri sau în dobândirea puterii politice sau sociale, adică să fie influencer sau om politic. Desigur că tot în această categorie sunt și cei care doresc să își ofere plăceri trupești de toate felurile, care mai de care mai sofisticate și mai intense. Pentru a dobândi aceste țeluri materiale, unii din aceștia chiar recurg la un fel de ascultare, însă nu este o ascultare duhovnicească, care este prin excelență expresie a iubirii de ceilalți, ci este o ascultare interesată, o expresie a iubirii de sine.

Cine are o astfel de temelie nu va ajunge să-și hrănească sufletul din iubirea lui Dumnezeu și toată viața sa își va căuta cu disperare împlinirea. Lucrurile necesită atenție pentru că de vreme ce avem trup, avem nevoie de bani, de siguranță și de confort, însă totdeauna acestea trebuie să fie în limitele nevoii și să nu intre în zona poftelor. Trebuie totdeauna să ne supunem trupul duhului, duhovniciei și nu invers pentru că sufletul uman este veșnic și rațional și nu trupul. Trupul ne duce înspre animalic în timp ce duhul în spre Dumnezeu.

Ucenicia

Chiar și cei care vin la monahism au racilele individualismului din societatea actuală: de multe ori au programele lor de viață, imaginea lor despre monahism, nu au încredere în conducătorii lor duhovnicești și chiar dacă unii au zel și doresc să facă ascultare, iubirea de plăcere îi trage să facă ascultare de ceea ce este mai convenabil și jonglează cu realitatea și cu cei din jurul său astfel încât să facă ce vor ei. De fapt, dacă ucenicul nu are dispoziția de întrebare și nu are conștiința că face pentru mântuirea sa și pentru Dumnezeu atunci orice ar face cel care îl conduce, el tot o să-și facă voia sa. Desigur că rugăciunile și exemplul personal ascetic al conducătorului duhovnicesc fac foarte mult aici, însă în România este o problemă cu acest lucru și în mediul familial și în mediul monahal.

Cauzele lipsei educației duhovnicești

Această mare problemă a apărut din mai multe cauze – mai demult datorită influenței nefaste a comunismului, iar astăzi datorită influențelor societății consumeriste, depărtate de ortodoxie, care de fapt, se îndreaptă în spre sexo-marxism care este tot o formă de comunism.

În acest context, apreciem foarte pozitiv faptul că Patriarhia a propus spre canonizare cincisprezece cuvioși și mărturisitori români care s-au format înainte de schimbarea modului duhovnicesc de gândire și trăire de către perioada comunistă.

Cel mai mare rău pe care l-au făcut comuniștii a fost faptul că au tăiat Sfânta Tradiție prin persecutarea acestor sfinți și în general a elitelor în care via Dumnezeu. Cei mai mulți dintre ei au sfârșit în închisoare unde s-au sfințit, însă noi astăzi nu mai știm ce trebuie să facem astfel încât să ne sfințim și noi la rândul nostru.

Sfânta Tradiție și exemplul personal

Sfânta Tradiție înseamnă modul sfințirii și constă în trăirea lângă un om care s-a sfințit deja și văzându-i exemplul de viață, cum acționează, cum vorbește, cum tace, cum se comportă în general și astfel să ne sfințim și noi. Harul Duhului Sfânt se moștenește și în aceasta constă Sfânta Tradiție. Fără exemplu personal concret, este foarte greu, dacă nu imposibil.

În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu le-a dat evreilor Tablele Legii și cu toate că predarea acestora a fost însoțită de un super-show pe Muntele Sinai, vedeți că nimeni nu a ținut Legea. Este nevoie de exemplu personal și acesta a fost unul din pricipalele motive pentru care Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai demult, aceste exemple personale se puteau găsi mult mai ușor – mai ales în mediile monahale, bineînțeles, însă chiar și în familie. Părinții știau că trebuie să aloce timp să stea cu copiii și să-i crească în conformitate cu tradiția. Experimentele și modernitatea ca trăsături principale în creșterea copiilor nu erau văzute cu ochi buni pentru că știau că duhovnicia neamului este ceva testat ca fiind de la Dumnezeu și vindecător de suflet.

Tatăl știa că are rol de cap de familie și exemplu de bărbăție, curaj și discernământ în timp ce mama era prezența mângâietoare și focarul de iubire a familiei. Se respectau unul pe altul fiecare în specificitatea sa, respect care înseamnă, desigur tăierea voluntară a voii fiecăruia în anumite aspecte în care celălalt este mai bun. Și bineînțeles, în același timp, responsabilizând și pe copii, tăindu-le și acestora voia cu dragoste, astfel încât să crească oameni maturi la vârsta potrivită și să nu rămână niște distorsionați, incapabili și imaturi prin cocoloșire sau prin axarea acestora doar asupra unui singur aspect al vieții – de exemplu, pe învățat.

Simplitatea vieții

Viața era în mod voit simplă din punct de vedere material astfel încât să se poată potența dezvoltarea din punct de vedere duhovnicesc. Astăzi, însă, datorită presiunilor ideologiilor străine de ortodoxie, oamenii sunt învățați să muncească în continuu, să se dezvolte în continuu din punct de vedere material, să aibă o mulțime de griji și să nu mai aibă timp de sufletul său și nici de relațiile interpersonale, mai ales de cele care cresc iubirea din sine, adică de relațiile de familie. Copiii sunt foarte mult timp plecați cu pretextul că au foarte mult de învățat și astfel nu mai sunt crescuți de părinții care îi iubesc, ci de statul sau – mai rău – de internetul care nu-i iubește, ci îi înrobește și dorește să-i exploateze ca mână de lucru și susținători ideologici fără putere de gândire și de analiză. 

Tinerii și duhovnicia

Desigur că tinerii trebuie să învețe cât de mult pot însă nu peste măsură și mai ales trebuie să învețe ceea ce o să-i ajute în formarea lor ca și caractere duhovnicești. Pentru asta este esențial ca dincolo de buna creștere din familie, tânărul să aibă un program duhovnicesc constant zilnic.

Să nu uităm că expresia „cei 7 ani de acasă” se referă la formarea caracterului duhovnicesc și nu la cunoștințele tehnologice sau de modă acumulate în acest răstimp. Copilul trebuie să învețe să asculte de părinți și se spovedească de la o vârstă fragedă, înainte să meargă la școală ca să nu fie influențat de mediul de acolo și asta nu pentru că are într-adevăr ceva de spovedit, ci pentru a se obișnui cu nevoia de a se spovedi. Este foarte bine ca părinții să-i ofere o recompensă, un zâmbet și mai ales timp, pentru că e necesar să-i arate că face bine atunci când ascultă sau se spovedește. Trebuie să fim însă atenți cu recompensele materiale, pentru a nu-i forma copilului un caracter interesat de materie, ci de duhovnicie. Tinerii trebuie să înțeleagă faptul că cei mai mari au mai multă experiență de viață decât ei și pentru asta trebuie să le ceară sfatul și nu atât să experimenteze de capul lor sau să întrebe pe cei o vârstă cu ei ca să-și rezolve problemele de viață. 

Fără măsură duhovnicească, fraților, nimeni nu va reuși în viață, chiar dacă va fi capabil din punct de vedere profesional. Un astfel de om va fi totdeauna trist, agresiv chiar și atunci când se simte bine, să zic așa, tulburat chiar și atunci când zâmbește, nesigur și anxios chiar și atunci când crede că are toată lumea la picioare. Un astfel de om devine foarte complicat, agățat și limitat de o mulțime de condiționări care îl țin prizonier. Are un mod de gândire concentrat doar pe patimile sale care îl trag într-o parte și alta. Astfel el gândește haotic, anxios, concentrat pe sine, fără să găsească o ieșire adevărată din labirintul în care se afundă.

Omul credincios și sfânt

Mulți cred că sfântul sau credinciosul este un om limitat. Nu este adevărat! Din contră: credinciosul este din ce în ce mai liber pe măsură ce se apropie de sfințenie. Sfântul este omul complet liber pentru că a cunoscut Adevărul Hristos și Adevărul ne face liberi de patimile noastre de tiranii care ne înrobesc sufletul.

Poporul nostru astăzi este condus prin frică și confuzie pentru că este departe de Dumnezeu și nu cunoaște Adevărul global, așa cum este în persoana lui Hristos. Dacă cineva se unește cu Hristos atunci cunoaște cum stau lucrurile, de fapt, și este net superior tuturor celorlalți prin libertatea sa, chiar dacă, din punct de vedere trupesc poate fi închis într-o celulă. Aceasta o dovedește toată istoria neamului nostru din vechime până în timpul Sfinților români din închisori.

Să nu zicem că asta este doar apanajul Sfinților și, deci, noi suntem exceptați de la asta. Nici vorbă! Noi trebuie să ne îndreptăm cu toții pe calea către sfințenie și pe acest drum Dumnezeu ne va ajuta ca să devenim din ce în ce mai liberi.

Un exemplu

Țin minte că pe vremea când turcii ocupau cetăți în România, într-una din cetățile din apropierea orașului în care m-am născut, turcii au adunat aici un harem pentru un şef militar. Neputând scăpa, una din fetele aduse cu forţa a reuşit să se furişeze până la un depozit al cetăţii. Fata care era creştină şi care nu a vrut să facă parte din harem a reușit să explodeze depozitul în care se afla praf de puşcă. Dincolo de mărturiile localnicilor, istoricii spun că în urma cercetărilor recente este adevărată, deoarece sunt semne că cetatea a fost distrusă prin explozie undeva în sec. 17. Am fost și eu acolo și pot să dau și eu mărturie că din cetate nu a mai rămas aproape nimic. Să ne ajute Sfânta muceniță care a pus mai presus dragostea lui Hristos decât dragostea de plăcerile lumești. Lumea nu știe cum o cheamă, o știe doar Dumnezeu, însă exemplul ei de duhovnicie a rămas peste veacuri.

E trist faptul că nu ne cinstim sfinții și că astfel de exemple se pierd în negura vremii, rămânând doar ca stele luminoase în cer.

Sfânta Pelaghia

Dacă ar fi fost grecoaică, ar fi intrat în calendar ca și Sfânta Pelaghia fecioara din Antiohia, o fetiță de 15 ani dintr-o familie nobilă. Când tiranul din Antiohia a descoperit că este creștină, a trimis soldați să o violeze. Aceștia au înconjurat casa și erau gata să o prindă când ea i-a rugat să o lase ca să-și schimbe hainele. Atunci ea s-a dus în camera de sus, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase pe soldați să o violeze și s-a aruncat de la fereastră ca să încerce să scape, murind totuși din cauza înălțimii de la care căzuse. Sf. Ioan Hrisostom a scris un cuvânt de folos foarte frumos în cinstea ei lăudându-i curajul și spunând că Sfânta și-a riscat viața ca să scape curată de soldați. La noi, în neam, însă aceste fapte de mare curăție duhovnicească și virtute sunt uitate. E foarte trist, fraților. Cred că suntem singurul neam ortodox care nu-și cinstește Sfinții.

Acum mă gândesc cu și mai multă tristețe și groază la miile și miile de românce care se destrăbălează pe video-chat-uri și prin alte părți vânzându-și trupul ca să se îmbogățească sau uneori chiar pe gratis, neștiind că se afundă într-un mediu foarte pervers și periculos, distrugându-și capacitatea de iubire, distrugându-și mintea și trupul, distrugându-și viitorul și, de fapt, viața. Sigur, unele știu, dar nu mai pot să iasă.

Războiul ideologic

Vedeți că astăzi războiul ideologic la care suntem supuși este cu mult mai periculos decât războiul armat de pe vremea turcilor. Din cauza asta cei care doresc să cucerească lumea, se concentrează pe războiul ideologic și pe cel economic și abia mai apoi pe războiul armat. Fraților, trebuie să avem conștiința că suntem un neam în război, un război ideologic care este mai eficace decât cel armat. Vedeți că Sf. Constantin Brâncoveanu a dat bani grei turcilor vreme de peste 20 de ani ca să păzească neamul, ca turcii să nu-și amestece ideologia musulmană în neam, o ideologie care e foarte agresivă și carnală, în timp ce româncele astăzi se prostituează cu miile.

Cu mult drag spun acestor femei să-și caute un duhovnic care să le ajute să iasă din hățișul în care au intrat. Supunerea sub trup îl face pe om mai rău decât animalul pentru că sufletul uman este făcut să se îndrepte în spre infinitul duhovnicesc în timp ce sufletul animalic este un suflet finit, supus materiei, limitat la nevoile trupești. În clipa în care omul își distorsionează această dorință după infinit în materie, în trup, devine ca un animal, însă datorită tendinței sale către infinit, devine mai rău decât animalele după cum se și vede astăzi prin exacerbarea tuturor ideologiilor legate de distorsiunile și perversiunile sexuale. Să avem grijă fraților ce alegem, astfel încât să nu fim mai răi decât fiarele.

Păzirea duhovniciei. Sfinții români din închisori

Întorcându-ne la duhovnicie, în timpurile noastre, ne povestea dl. Marin Răducă faptul că ei în închisoare aveau șperacluri și puteau să evadeze din celule și din închisoare. L-am întrebat atunci „Și de ce n-ați evadat?” și el mi-a răspuns cu un zâmbet cald „Ce să facem afară? Toată țara era o închisoare” și atunci i-am spus „Ok, păi ce făceați cu ele înăuntru?” și mi-a spus că mergeau în celulă la Radu Gyr ca să-l asculte cum celebrul poet își recita poeziile. Aceeași gândire o aveau și Sf. Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide când erau la Galda, de unde ar fi putut evada foarte ușor. Și-au dat, însă, seama că pot să crească duhovnicește mult mai bine în liniștea lagărului de acolo decât hăituiți de securitate prin România. Chiar și atunci când au fost chinuiți, ei erau cu mintea la Dumnezeu pentru că numai astfel puteau să reziste.

De exemplu, Virgil Maxim spunea că rugăciunea inimii îi era puterea salvatoare în toate supliciile, în timp ce Sf. Valeriu Gafencu scria încontinuu poezii despre crini și Maica Domnului inclusiv atunci când era chinuit și suferea de emoptizie. Astăzi m-a impresionat mărturia d-nei Galina Răduleanu într-unul din clipurile de pe site, care a spus că s-a întristat în clipa în care a aflat că va fi eliberată pentru că știa că măsura ei duhovnicească o să scadă în lume.

Rugăciunea – Sfântul Dumitru Stăniloae

Inclusiv Sf. Dumitru Stăniloae, Patriarhul teologiei românești, și, după părerea celor mai mulți, cel mai mare teolog al secolului XX, odată, când i s-a permis de către comuniști să reprezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: „Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?” Părintele Stăniloae a spus: „În închisoare am învăţat să mă rog”, răspuns care a şocat desigur pe cei prezenţi care nu se așteptau ca închisoarea să devină pentru el o şcoală a rugăciunii. Dialogul a continuat: „Dar cum, înainte nu vă rugaţi?”. „Mă rugam, a zis Părintele, dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa și atunci rugăciunea cu adevărat devine o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”. E vorba de o rugăciune existenţială, făcută din toată fiinţa și nu de o rugăciune formală, mecanică. Această rugăciune simplă însă existențială l-a sfințit pe Părintele Stăniloae și astăzi se arată celor care au nevoie de încurajare pe calea traducerilor și a teologiei. SE arată sfântul, sigur, în vedenie.

Desigur că nu spun să facem contravenții ca să intrăm la închisoare, însă este necesar să intrăm în închisoarea inimii noastre, adică să ne separăm de lume și să punem pe plan secundar toate problemele, grijile și tot zgomotul informațional care ne trage în jos și care nu ne va ajuta să ajungem în Cerul cel de sus, în Împărăția Cerurilor care se află în inima noastră.

Scopul vieții

Să nu uităm că scopul nostru în viață este înduhovnicirea noastră, desăvârșirea noastră pentru că ne așteaptă în mod sigur moartea adică desprinderea de trup și stabilizarea sufletului, ne așteaptă judecata și după aceea veșnicia. Dacă în clipa morții avem o inimă iubitoare de trup și de patimi trupești, aceasta ni se va face închisoare și chin veșnic. Să nu uităm că moartea, judecata și veșnicia sunt singurele lucruri sigure din viața noastră și cele mai importante. Să nu le punem pe planul doi, atrași de strălucirile patimilor trupești.

Dacă ne depărtăm de lume, atunci vedem temporaritatea și relativitatea acesteia și vedem într-adevăr raiul și iadul ca prima realitate. Atunci viața noastră se va simplifica și esențializa. Simplificarea vieții în Hristos nu înseamnă abrutizarea acesteia. Din contră! Abrutizarea, alienarea provine din înglodarea în materie.

Apropierea de Hristos. Exemplul Sfântului Dumitru Stăniloae

Apropierea de Hristos duce la obținerea unei minți de cristal iubitor și la o simplificare mai presus de complexitatea acestei lumi. Povestea Părintele Patriarh că la un moment dat când a fost chemat dimpreună cu Sf. Dumitru Stăniloae la o întrunire ortodoxă în Franța pe vremea comuniștilor, pentru că erau săraci și nu aveau bani de hotel, au stat împreună într-o cameră a unor studenți care plecaseră acasă pentru câteva zile. Seara, Sfântul i-a zis studentului de atunci să se roage împreună cu el. Ceea ce l-a surprins pe viitorul Patriarh a fost simplitatea extraordinară a rugăciunilor pe care Sfântul le rostea liber: „Doamne ajută-ne! Doamne fii cu noi! Doamne iartă-ne!”, exact aşa cum vorbeşte un copil cu tatăl său, în familie. O simplitate pe care o vezi numai la oamenii de la ţară, care n-au făcut o școală teologică, dar care se roagă cu foarte multă convingere şi credinţă, într-o uimitoare intimitate şi familiaritate cu Dumnezeu.

Știu și de la alți oameni că Sfântul se ruga cu o foarte mare simplitate. A rămas în istorie rugăciunea Sf. Dumitru Stăniloae: „Doamne ajută pe taica, Doamne ajută pe maica, Doamne ajută-mă să nu mă fac de râs în sat!”.

Mintea simplă de cristal vede taine dumnezeiești, în timp ce omul complicat și mândru crede că este mare întru orbirea sa și nici măcar nu înțelege că există realități care sunt cu mult deasupra sa, realități la care nici măcar nu poate accede pentru că mintea este întunecată și inima de piatră.

Mă întreb: dacă astăzi am da tinerilor moderni și rebeli, obișnuiți cu internetul și cu muzica scabroasă de astăzi, „Dogmatica” Sf. Dumitru Stăniloae, câți ar avea capacitatea, răbdarea și puterea de concentrare ca să o citească? Și dacă ar citi-o, câți ar înțelege-o? Din cauza huzurului și încrederii în sine se închide cerul peste noi și nu mai avem putere de pătrundere.

Un caz personal

Să vă dau și un caz pe care l-am trăit personal: imediat după ce am citit „Dogmatica” Sf. Ioan Damaschin și m-am apropiat de Dumnezeu, m-am dus la bunici. Acolo, la un moment dat, mă uitam cu atenție la o iconiță a Maicii Domnului ce era pusă pe perete, într-o oglindă și în postura asta mă vede bunica, Dumnezeu s-o ierte! Se apropie de mine șotânc-șotânc și îmi zice „Să știi că Maica Sfântă este mai presus decât oamenii!”.

Eu m-am întors oarecum surprins și am încercat să-i spun din cele ce credeam că știam că doar Hristos este Dumnezeu și că toți oamenii sunt egali, însă bunica cu multă bunătate și fără compromisuri mi-a retezat-o scurt: „Tu să asculți ce-ți spun io!”. În clipa respectivă am simțit în inimă că trebuie să tac și că nu e bine deloc să o contrazic pe bunica. Într-adevăr, bunica avea dreptate în simplitatea ei. Maica Domnului a ajuns dumnezeu după har și această informație nu poate fi înțeleasă din manualele de dogmatică, chiar dacă scrie asta acolo, ci poate fi trăită și înțeleasă din experiența harului în simplitatea smereniei departe de lumea dezlănțuită.

Concluzii

Este esențial să ascultăm de cei pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră, pentru că altfel vom fi nevoiți să reinventăm roata, dacă suntem capabili de asta, desigur. Dumnezeu este total transcendent, adică Dumnezeu este total deasupra tuturor și deci avem nevoie de credință și ascultare pentru a putea să ieșim din cadrele foarte strâmte ale propriei viziuni.

Fără credință nu este cu putință să fim bineplăcuți lui Dumnezeu și celorlalți pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că Domnul este așa cum Îl descrie ortodoxia și că El răsplătește celor care Îl caută. Cununa și bunătățile pe care le primim de la Dumnezeu sunt cu mult deasupra huzurului și bunurilor materiale pe care le avem din abundență astăzi, însă, din păcate, noi suntem atât de departe de Dumnezeu că nici măcar nu mai avem o cât de vagă experiență a atotputerniciei și fericirii adevărate pe care le dă Dumnezeu celor care Îl caută. Aici un rol esențial îl are familia și neamul care trebuie să ne învețe că prin Hristos depășim moartea, depășim limitarea, depășim complexele și complexitatea. Ortodoxia este scăparea din bolile de nervi și din singurătate – cele două mari flageluri pandemice de astăzi. Ortodoxia este libertatea deplină.

Fraților, să nu ne lase Dumnezeu încremeniți în zona noastră de confort care, din păcate, este un mormânt în care din ce în ce mai mulți tineri își îngroapă tinerețea. Credința este esențială aici pentru că credința este ascultarea de Dumnezeu și de oamenii Acestuia care ne spun că avionul zonei de confort în care suntem se va prăbuși și noi trebuie să sărim în gol pentru că ne va prinde Dumnezeu după cum i-a prins și pe mulți alții înaintea noastră. Noi trebuie să avem acest curaj să sărim, să devenim eroi plini de credință tare și atunci Dumnezeu în căderea noastră ne va da la momentele potrivite câte un șut în dos pentru a înainta în sus până când vom dobândi singuri aripi prin lăsarea în voia lui Dumnezeu. 

Să avem rugăciunile Sfinților Înaintașilor noștri! Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut credința să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!