Toți am dori să devenim sfinți și eroi, însă puțini dintre noi mergem pe acest drum. De ce? O să încercăm să răspundem la această întrebare și să prezentăm în acest material mai multe despre acest drum precum și despre sfinții și eroii care au existat neștiuți printre noi – exemple luminoase nebăgate în seamă de lume.
Vizionare plăcută! (după materialul nostru o să vă prezentăm înainte de transcript un clip cu povestea animată a unei eroine la care facem referire în material)
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Sfinții și evlavia la ei
Sfinții sunt roadele Bisericii. Dacă Biserica nu are sfinți înseamnă că nu-și atinge scopul, nu dă roade și în clipa în care într-un areal nu sunt sfinți, e o problemă.
În ceea ce privește Sfinții avem mai multe poziții care trebuie puțin discutate. O primă poziție este evlavia distorsionată care îi transformă pe Sfinți în idoli. Imaginea, faptele sau scrierile acestora sunt distorsionate în funcție de patimile noastre. Luăm doar citatele care ne convin și le interpretăm cum dorim, fără să ținem seama de ce spune Biserica. De fapt, aceasta este principala cauză a ereziilor, a schismelor și a ruperilor de Biserică. Spunea Sf. Vasile că problemele în Biserică provin din faptul că oamenii interpretează Biblia în conformitate cu patimile lor. Scriptura și spusele Sfinților trebuie să se tâlcuiască în consensul oamenilor duhovnicești din Biserică.
O altă poziție care necesită discuție este cea care spune că nu există sfinți așa cum îi prezintă Biserica pentru că sfinții sunt oameni normali, oameni din cotidian, că oricine poate să devină sfânt. Această poziție este foarte periculoasă, întâi de toate pentru că se opune la ceea ce spune Biserica. Este adevărat că oricine poate să devină sfânt și chiar TREBUIE să ne luptăm pentru asta. Sf. Sofronie spunea că este o hulă împotriva Duhului Sfânt să spună cineva că nu este făcut pentru sfințenie pentru că însuși Domnul a spus că noi toți suntem făcuți pentru a deveni dumnezei după har. Deci micșorăm pe Dumnezeu când spunem că a greșit când a spus că dumnezei suntem. Înțelegeți?
De fapt, drama lui Adam nu este faptul că a încercat să devină dumnezeu, ci că a încercat și încearcă să devină dumnezeu de unul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu cel adevărat. Problema cu poziția pe care am amintit-o constă în bagatelizarea sfințeniei, în părerea că putem să ajungem sfinți ușor și fără luptă pentru că Dumnezeu ne iartă păcatele. Este adevărat că Dumnezeu ne iartă păcatele însă ne și respectă libertatea de alegere. Dacă noi nu ne luptăm să ne debarasăm de patimile noastre atunci, chiar dacă poruncile Domnului sunt ușoare pentru că sunt în firea omului așa cum a fost ea zidită, ne va veni foarte greu să îndeplinim aceste porunci pentru că ne luptă distorsiunea din noi și astfel ne va fi foarte greu să ajungem la sfințenie. Deci problema suntem noi care suntem distorsionați și nu sfințenia în sine.
Să vă dau niște cazuri, nu de sfinți ci de oameni normali, oameni virtuoși – desigur că poate că sunt sfinți; Dumnezeu știe. Vreau să arăt că pentru noi este foarte greu să fim virtuoși, darămite să fim sfinți și asta din cauza patimilor noastre, din cauza iubirii noastre de sine, din cauza egoismului nostru și nu atât că este greu lucrul în sine.
Un exemplu de femeie virtuoasă
Îmi amintesc acum de cea mai decorată femeie soldat din istoria cunoscută a războaielor. A servit patria sa în Regimentul 2 Infanterie al Armatei Sârbe denumit și „Regimentul de Fier” și a fost decorată de patru țări: Serbia, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Rusia. A luptat activ în trei războaie – în cele două războaie balcanice și în primul război mondial – și a fost rănită în lupte de nouă ori. După demobilizare a refuzat să se mute în Franța unde putea să aibă o pensie confortabilă și a lucrat în Bosnia ca bucătăreasă, asistentă medicală și croitoreasă într-o fabrică de textile. S-a căsătorit cu Veljko și au avut o fiică.
Cu toate că era cea mai decorată femeie militar din istorie și a fost în regimentul de comando, avea o inimă milostivă și a mai adoptat 3 fetițe: una găsită într-o gară, pe nepoata ei săracă și pe încă o fetiță care suferea de meningită, pe care a luat-o de la casa de copii. În scurt timp soțul a părăsit-o și s-a mutat într-un alt oraș lăsând-o singură cu fetițele.
Pentru că nimeni nu-și mai amintea de ea, nu a primit pensie și cea mai mare parte a vieții ei a lucrat ca femeie de serviciu. Cu toate acestea, a crescut circa 30 de copii în plasament. Este adevărat că a fost, totuși, invitată în străinătate, la diverse evenimente în memoria soldaților căzuți. La unul din aceste evenimente, a venit în costum popular sârbesc, purtându-și toate decorațiile.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, a activat la un mic spital de campanie unde îngrijea răniți. Atunci erau la putere pro-germanii. Aceștia au aflat că în primul război mondial luptase împotriva lor, și au arestat-o și au închis-o pentru un an într-un lagăr de concentrare. După război a primit într-un final pensie de veteran și a putut să trăiască într-o casă dărăpănată dimpreună cu familia ei, copiii ei.
La manifestările jubiliare cu ocazia unei aniversări a eliberării Iugoslaviei în al Doilea Război Mondial a atras atenția mai multor generali și la insistențele acestora și a presei în 1972 guvernul i-a dat un apartament la etajul 4 al unui bloc fără ascensor. Avea 83 de ani. Un an mai târziu a murit în pace reușind să învingă și în ultima mare bătălie: bătălia împotriva morții, împotriva uitării, împotriva indiferenței celorlalți.
Vedeți că Milunka Savić a fost un exemplu de urmat nu numai pe timpul războiului văzut, ci și în timpul războiului nevăzut – iertați-mă, însă mă întreb câte dintre noi astăzi și-ar duce astfel crucea cu demnitate și tăcere și ar avea inima să crească și copii adoptivi în aceste condiții cu toate că este evident că Milunka a făcut ceea ce trebuia să facă și a făcut fără niciun sprijin omenesc.
Milunka – un exemplu moral și pentru bărbați
Pentru bărbați este exemplu valabil mai ales comportamentul Milunkăi în război pentru că din păcate astăzi am întâlnit cazuri regretabile de bărbați care doreau să fugă din țară de frica faptului că vine războiul în România. Fraților, cine face asta nu își rezolvă problemele ci – din contră – și le exacerbează pentru că Dumnezeu nu se batjocorește.
Patimile – piedica pentru sfințenie
Sfântul este prin excelență un erou jertfitor din dragoste pentru ceilalți și nu un laș care caută interesele personale. Din cauza asta zic să nu zicem ușor că este simplu ca cineva să ajungă la sfințenie, pentru că marele impediment sunt patimile noastre – iubirea noastră de sine. Și mare atenție! Milunka este o eroină – nimeni nu a spus că este sfântă, chiar dacă e posibil să fie.
Știți aici este ca și cu munții: când te uiți din zare, zici ce frumoși sunt cum stau așa tăcuți în albastrul cerului. Dacă nu ești atent, îți imaginezi ce simplu este să te urci sus pe ei și te vezi pe tine sus pe pisc, asta mai ales dacă ai o priveliște panoramică, impresionantă a masivului respectiv. Nu este așa, însă. E nevoie de antrenament, de experiență și pentru asta avem nevoie de un ghid care să ne învețe. Pe de altă parte, să nu ajungem și în cealaltă extremă care zice că este imposibil. Nu este imposibil. Din contră: suntem făcuți pentru muntele sfințeniei, numai că patimile noastre ne opresc.
Nu trebuie să ne complacem în patimile noastre pentru că patimile constituie chinul nostru. Patimile ne fac pasivi, adică ne iau libertatea și ne sug viața. Omul aici pe pământ nu poate fi static: sau se îndreaptă înspre rai sau în spre iad. Cel care crede că stă, să ia aminte să nu cadă. E nevoie de luptă.
Bravo
Legat de asta și de comportamentul Milunkăi relativ la copii, aș dori să transmitem tot respectul, suportul și dragostea noastră medicilor, organizațiilor și spitalelor care refuză să facă avort și se luptă pentru viață. Aceasta este o mare mărturisire înaintea lui Dumnezeu și Dumnezeu îi validează și le dă o foarte mare cunună.
Un caz cu un medic și un nou-născut
Doar un singur caz să vă dau: există un medic care refuză să facă avort și sfătuiește pe toate femeile să nască, chiar dacă copilul se va naște cu probleme. La un moment dat s-a născut un astfel de copil care a fost ținut în maternitate datorită problemelor sale. Când medicul a văzut că e gata să moară, l-a botezat pe copil. Când a venit familia, doctorul le-a zis: „Femeie, ți-a murit copilul! Poți însă să-l pomenești: îl cheamă Ioan!”. În clipa respectivă femeia s-a blocat și foarte emoționată i-a zis medicului: „Dom’ doctor să știți că e de la Dumnezeu! Am fost să-i facem actele să-i spunem Ștefan și pentru că eram foarte neliniștiți discutam între noi. La un moment dat, funcționarul se răstește la noi cerându-ne numele și noi în loc să zicem Ștefan, i-am zis Ioan și Ioan a rămas!”. Fraților, să știți că există har și oameni ai lui Dumnezeu până astăzi. Trebuie numai puțină noblețe și verticalitate din partea noastră.
Sfințenia și prezentul
O altă poziție legată de sfințenie și sfinți și care necesită clarificare este cea care spune că astea au fost cândva demult și că astăzi nu mai este posibil acest lucru. Aici Sfinții Români din Sec. XX cu nucleul Sfinților Români din Închisori care sunt mari și mulți, ne contrazic pregnant. Din păcate, însă, cea mai mare parte dintre noi nu-i cinstim și astfel ne renegăm tezaurul prin indiferența noastră.
Să știți că multele binecuvântări care vin peste neamul românesc sunt cu rugăciunile lor. Când mă refer la binecuvântări mă refer întâi de toate la stabilitatea duhovnicească comparativ cu pandemia bolilor de nervi și a singurătății – pandemii care sunt mult mai mari și mai grave decât pandemia de COVID-19 în zonele depărtate de ortodoxie, asta chiar dacă nu se vorbește în mass-media despre aceste pandemii. Nu se prea vorbește, pentru că dacă s-ar vorbi atunci ar rezulta că societatea lor, a neortodocșilor, este falimentară – după cum și este – și desigur că nu se dorește publicarea acestui lucru.
Frica de Dumnezeu
Desigur că noi nu trebuie să alegem calea ortodoxiei de frica bolilor de nervi și a singurătății, chiar dacă, într-adevăr, ortodoxia este soluția ca să mai rămânem azi cu mintea întreagă. Frica de Dumnezeu este doar începutul înțelepciunii și este starea de rob, starea celui care cunoaște iadul și îi este frică să nu cumva să piardă iubirea lui Dumnezeu care în această stare este foarte, foarte firavă. Dacă omul rămâne în starea distorsionată, în care patimile îl stăpânesc, atunci omul se duce în iad – însă mare atenție că iadul nu este rezultatul urii lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu iubire este – iadul este rezultatul alegerii omului. Omul alege în veșnicie patimile, dorințele împotriva firii umane așa cum a zidit-o Dumnezeu, adică alege distorsiunile existențiale, dorințele care sunt împinse la maxim și care, după moarte, nu mai pot fi împlinite niciodată.
Dacă omul avansează cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci încep să se arate virtuțile, atunci omul începe să fie natural, să simtă pacea și bucuria lui Hristos cel înviat și deja nu mai face faptele bune din cauza fricii de iad ci le face interesat, ca un salariat, din cauza faptului că vede că răsplata e mare, că sufletul se vindecă și omul ajunge la starea sa naturală, după fire, ajunge la pacea în care Dumnezeu apare ca Soarele iubirii dimineața în zori.
Dacă omul continuă, atunci Soarele iubirii răsare și atunci, la lumina și căldura Acestuia, omul nu mai face binele din interes – după cum fac angajații – ci ca un fiu care face binele din bucuria de a crește binele în Univers, de a multiplica binele din binele extraordinar, binele plenar care vine din Dumnezeu, din sursa primordială a iubirii și fericirii și, în general, a toată bunătatea.
Comportamentul sfinților
Desigur că în clipa în care cineva ajunge la Sfințenie este posibil să facă minuni, însă să știți că Sfinții nu doresc să facă minuni pentru că acestea îi atrag pe oameni la ei și oamenii pot să constituie un factor care să-i distragă de la contemplarea nemișcată a iubirii lui Dumnezeu fie direct prin atenția pe care trebuie să le-o acorde oamenilor, fie indirect prin ispitele pe care aceștia le provoacă. Pelerinii care vin – țin minte pe Sfântul Paisie. Ispitele pe care oamenii le provoacă sfinților sunt multe, începând de la zgomot și terminând cu slava deșartă și mândria pe care le pot genera. Cu toate acestea, Sfinții, oamenii duhovnicești știu că cel mai bine este să fie în voia lui Dumnezeu pentru că atunci șuvoiul harului vine nestingherit.
Cu toate că Sfântul caută această imensă bucurie care provine din unirea cu Dumnezeu, pentru omul de rând care nu are experiența acestor bunătăți sunt atrăgătoare minunile cum ar fi capacitatea sfinților de a cunoaște gândurile oamenilor, de a cunoaște viitorul și trecutul, de a se teleporta sau de a cunoaște lucruri care se întâmplă la distanțe apreciabile – într-un cuvânt de a depăși continuumul spațiu-timp. De asemenea, și celelalte categorii de minuni de care oamenii mai trupești sunt foarte interesați – cum ar fi vindecările și înmulțirea sau procurarea diferitelor produse necesare traiului, sunt atrăgătoare.
Mă gândesc acum la un pilot de formula 1 sau la campionul mondial sau olimpic la alergări cât efort depun ei pentru a ajunge cât mai repede dintr-un loc în altul, pe când sfântul se teleportează într-o clipă fără niciun efort pe distanțe apreciabil mai mari.pac, dispare și apare.
Sfântul Gheorghe Sinaitul
Țin minte că la un moment dat Sf. Gheorghe Sinaitul dorea să fie de Paște în Biserica Învierii din Ierusalim pentru a se împărtăși din mâinile Patriarhului Ierusalimului. Astfel Avva a dispărut din chilia sa și a apărut la Liturghia de Înviere. După slujbă Patriarhul îi spune părintelui Mina – „Când a venit la noi Avva din Sinai?” la care p. Mina îi răspunde „Preafericirea voastră, numai ce l-am văzut!”. Patriarhul îi spune atunci „Spune Avvei că Patriarhul îl învită la masă”. Când p. Mina îl învită pe Avva Gheorghe la masă acesta îi răspunde „Facă-se voia Domnului!” și imediat după ce s-a separat de ceilalți și a făcut o mică rugăciune s-a aflat pe sine înapoi acasă pe Muntele Sinai. Desigur că Patriarhul cu suita l-au așteptat la masă și când a văzut că nu mai vine au mâncat fără el.
Evident că Patriarhul nu a fost mulțumit de ceea ce i-a făcut Avva pentru că socotea că e neascultare. Din cauza asta a trimis emisari cu scrisori la Episcopul Faranului, care are în subordinea sa Sinaiul, că de ce a fost la slujbă la Patriarh și nu a dorit să onoreze invitația de a prânzi cu acesta. Când părinții din Sinai au văzut scrisoarea patriarhală au mărturisit cu toții că Avva Gheorghe nu a părăsit deloc muntele și a fost tot timpul prezent cu ei acolo. Sinaiții chiar au trimis pe Avva Ștefan Capadocianul dimpreună cu Avva Zosima și Avva Dula ca să-i explice Patriarhului situația. De asemenea, și Sf. Gheorghe Sinaitul i-a trimis o scurtă scrisoare în care își cerea iertare de la Patriarh și îi spunea că nu a plecat din Sinai în ultimii 17 ani și dacă a plecat, nu a dorit să insulte pe nimeni. După care îl asigură pe Patriarh că în 6 luni amândoi o să meargă să-L întâlnească pe Domnul și astfel vor fi inseparabili pe veșnicie – lucru care s-a și întâmplat după proorocia Sfântului.
Exemplu contemporan
Aceștia sunt sfinții: stăpâni a toate prin Dumnezeu. Și ca să nu ziceți că astea au fost demult, să vă spun una din zilele noastre. Un părinte din Athos care are o evlavie foarte mare la Sf. Dumitru suferea de o boală foarte grea. Rugându-se la Sf. Dumitru, sfântul l-a făcut bine. În semn de recunoștință, părintele i-a promis Sfântului că se duce în fiecare an la Tesalonic de hramul acestuia.
Într-un an nu a putut să se ducă pentru că era furtună pe mare și nu circulau vapoarele. Trist nevoie mare, părintele se pocăia în chilia sa, jeluindu-se la Sf. Dumitru pentru că n-a fost vrednic să fie prezent la hramul Sfântului. Cum se pocăia astfel, dintr-o dată dispare din chilie și se trezește la Tesalonic în marea biserică a Sf. Dumitru la hram. Frumos, cădelnițe, cântări, s-a simțit ca în Cer și a mulțumit Sfântului până la pământ. Este adevărat însă că acasă a venit cu autobuzul pentru că Sfinții nu fac minuni dacă nu e nevoie.
Secretul sfințeniei
Cheia de a ajunge aici este recunoștința, iubirea și constanța. Trebuie să fim oameni simțiți ca să devenim sfințiți. Părintele Tihon, starețul Sf. Paisie, spunea că rugăciunea de cerere valorează o drahmă în timp ce rugăciunea de mulțumire valorează 100 de drahme.
Să știți că scopul nostru este iubirea și nu minunile. Recunoștința. Un părinte din pustie l-a întrebat pe Sf. Antonie cum de Dumnezeu îl slăvește mai mult pe Sfântul decât pe el pentru că pustnicul făcea mai multe nevoințe decât Sfântul. Atunci Sfântul i-a răspuns că îl iubește mai mult pe Dumnezeu decât pustincul respectiv.
Ortodoxia ne învață să iubim
Aceasta este cheia, însă trebuie să fim constanți în asta și trebuie să învățăm să iubim cu adevărat. De fapt, ortodoxia este știința terapeutică, vindecătoare de ură, de moarte. Ceea ce numim poruncile lui Dumnezeu nu sunt expresia șefului față de subalterni ci expresia Tatălui și medicului față de copiii săi foarte iubiți și foarte bolnavi. Poruncile nu au un caracter legislativ, polițienesc, ci unul terapeutic, iubitor, jertfitor – din cauza asta avem Testamentul lui Dumnezeu și nu legile impuse de poliția lui Dumnezeu care poliția a lui Dumnezeu nu există. Inchiziția este o mare dovadă a faptului că Catolicismul este o erezie. Cărțile Sfinților Părinți și în principal Sfânta Scriptură sunt manuale de iubire și nu culegeri de contravenții și pedepse din partea Tiranului suprem.
Despre pedeapsă
Omul se pedepsește singur prin păcatele pe care le face – nu Dumnezeu îl pedepsește. Dacă eu stau în mânecă scurtă la 0 grade, eu mă răcesc pe mine însumi prin nebunia mea. Nu pot să zic că m-a pedepsit Dumnezeu. Legea duhovnicească restabilește orice distorsiune, orice exagerare, orice ieșire din normal.
Pentru că noi, din păcate, greu mai știm ce este normalul astăzi și chiar dacă știm suntem atrași în toate părțile de fațetele iubirii noastre de sine, avem nevoie de un conducător duhovnicesc care este mai vindecat decât noi, care știe mai bine prin exemplul său personal, prin rugăciunea sa și prin învățătura sa, cum să ne facă să-L iubim pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți.
Aici este foarte important să nu ne facem noi programele noastre, să nu avem tabieturile noastre, să nu avem cele ascunse ale noastre din punct de vedere duhovnicesc pentru că atunci diavolul ne va duce pe coclauri periculoase. Este foarte important să avem credința necesară să ne putem deschide față de conducătorul duhovnicesc. Să nu uităm că sfinții prin credință s-au sfințit pentru că credința este aducerea în existență, împlinirea, celor nădăjduite dacă sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Lipsa credinței îl blochează pe om pe planul material, trupesc în care sufletul se chinuie prin anxietate, nesiguranță, frică morbidă și întunecarea minții. Este ca și un avion prăbușit la decolare.
Ascultarea
Odată ce avem un conducător duhovnicesc este bine să-i facem ascultare și să avem o viață duhovnicească susținută. Din păcate astăzi oamenii nu sunt constanți în duhovnicia lor pentru că în general au relația cu Dumnezeu pe ultimul plan și nu pe primul. Oamenii uită că cele mai importante lucruri din viața noastră sunt și singurele lucruri de care suntem siguri și acestea sunt veșnicia, judecata și moartea.
Cu toate acestea, noi nu ne pregătim pentru ele chiar dacă – după cum spuneam – sunt cele mai importante și singurele lucruri sigure din viața noastră. Să nu uităm că toate celelalte trebuie să le facem pentru veșnicie adică pentru a ne mântui, iar mântuirea este moartea cu o inimă iubitoare de Dumnezeu și nu de noi înșine. Moartea este esențială pentru că moartea înseamnă stabilizare. Până la moarte există timp adică până la moarte avem posibilitatea de a deveni mai buni, de a ne întoarce de la distorsiunile existențiale de care suferim.
Trezvia
Pentru asta, dincolo de conducătorul duhovnicesc trebuie să fim atenți la noi înșine, la ce ne spune conștiința și să nu o ignorăm dacă ne mustră. Este nevoie de deasă spovedanie și deasă Sfântă Împărtășanie și, în general, de o viață în care grija de cele veșnice să fie pe primul plan. Să avem grijă să nu pierdem vremea în plăceri, șuete, discuții, bârfe pentru că timpul este cea mai mare bogăție pe care o avem de la Dumnezeu și este resursa fără de care nu ne putem mântui.
Țin minte acum că cineva îmi spunea să le spun celorlalți pelerini din grup care erau cunoscuții lui să nu se mai împărtășească des pentru că el dorea să meargă sâmbătă seara să se distreze într-un mod neduhovnicesc. M-a impresionat cererea lui pentru că își dădea seama că nu face bine, nu dorea să renunțe la patima sa, ba chiar mai mult, dorea să-i tragă și pe ceilalți în jos ca să nu apară el micșorat în fața comunității.
Fraților, să avem tot timpul în fața noastră scopul nostru și inclusiv perioadele de relaxare și de socializare cu ceilalți să le facem având în vedere creșterea iubirii în noi și dintre noi prin Dumnezeu. Să nu uităm de Dumnezeu pentru că atunci scurcircuităm iubirea și iese scrum. Părinții spuneau că nu avem nevoie de nimic pe pământ fără numai de minte trează. Asta nu înseamnă să-L simțim pe Dumnezeu ca un mecanism absolut tiranic de urmărire, ci ca Tatăl iubitor cel atotputernic care totdeauna vine în ajutor dacă Îl chemăm. Desigur că și noi trebuie să fim gata să primim cu inima deschisă corecția Sa prin cei validați de Dumnezeu și pentru asta trebuie să fim gata să renunțăm la încrederea în părerile noastre, la închistarea noastră.
Țin minte acum pe o monahie care îl ruga foarte intens pe Sf. Paisie să-L roage pe Hristos ca să vină la ea. Atât de mult s-a ținut de capul Sfântului până când acesta a promis că o să se roage. După mai mult timp, maica iarăși a început să-l preseze pe Sfântul să se roage imputându-i pe deasupra că de ce nu s-a rugat până acum. Mirat, Sfântul s-a rugat din nou și i-a apărut Hristos în față. Atunci Sfântul I-a zis „Doamne, du-te, te rog, la monahia cutare!” la care Domnul i-a replicat „Am fost însă n-a fost acasă. Am bătut mult, însă nu mi-a deschis nimeni”. Înțelegeți? Orgoliul, încrederea în sine și neatenția fiecăruia dintre noi ne închid pe dinăuntru în singurătatea iadului.
Încrederea în sine și pericolul
Fiind cu toții fii ai lui Adam, toți avem tendința să cădem în groapa încrederii în sine. În acest abis întunecat al iadului iubirii de sine nu mai vedem pe nimeni decât pe noi înșine. Trebuie în fiecare zi să încercăm să ieșim din el la lumina comuniunii cu Hristos și prin Acesta cu ceilalți. Prin atenția la noi înșine, în fiecare zi trebuie să ne ajustăm busola către Soarele Hristos pentru că aceasta este în fiecare zi viciată de magnetismul patimilor noastre. Busola este lucrul central din viața noastră și asta este întotdeauna întoarsă și distorsionată de acești magneți, de omul cel vechi care urlă în noi. Înțelegeți? Cum spunea cineva: Cine mă culege, cine? Când himere dorm în mine?
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că așa cum își iubesc părinții copiii așa își iubesc oamenii gândurile. Din cauza asta este nevoie să ne pocăim continuu, să ne extragem mintea din patimi încontinuu, să ne ajustăm busola continuu.
Apostolii și stima de sine
Vedeți că sărbătoarea Soborului celor 12 apostoli este o sărbătoare mai puțin strălucitoare decât sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel și asta pentru că cei doi au fost exemple de pocăință mai presus decât ceilalți apostoli pentru noi toți. Amândoi au fost mai jos decât alții însă pentru că au avut o pocăință mai mare decât toți ceilalți sunt modele de urmat pentru noi toți. Nu s-au dat învinși în fața fiarei numită stima de sine, iubirea de sine trupească ci au depășit trupul morții acesteia prin credința în Hristos și au ajuns să nu mai trăiască ei, ci să trăiască Hristos cel înviat în ei.
Sfinții nu sunt sfinți pentru că sunt o rasă ariană – din contră: toți au fost păcătoși și chiar unii dintre ei au fost chiar mult mai păcătoși decât mulți dintre noi. Prin lupta lor, prin antrenamentul lor – askisi, asceză în limba greacă înseamnă antrenament, exercițiu – prin nevoința lor, prin focusarea lor pe ținta vieții veșnice au ajuns să dobândească sfințenia cu darul Domnului.
Nu se poate compara precizia cu care nimerește ținta un om care toată viața își răspândește mintea și puterea în desfătări cu un arcaș care toată viața s-a pregătit pentru țintă sub îndrumarea unui antrenor experimentat.
Mântuirea
Ținta mântuirii însă este mult mai importantă decât obținerea unei medalii la tir cu arcul, asta chiar dacă nouă nu ne pasă. Mântuirea este fericirea veșnică, iar importanța acesteia este mai presus decât părerile fiecăruia dintre noi. De ce? Pentru că este dată de la Dumnezeu și Dumnezeu este adevărul absolut. Pentru asta e important mântuirea chiar dacă este cu mult mai puțin decât Sfințenia. Sfințenia este nota 10 pe când mântuirea este 5-ul. Dacă însă noi nu dorim să trecem clasa atunci Dumnezeu nu ne va ajuta pentru că El nu încalcă libertatea noastră – chiar dacă asta constituie chinul nostru.
Concluzie și îndemnuri
Fraților, trebuie să ne dorim sfințenia și să avem credința că doar bunul Dumnezeu dă sens adevărat vieții noastre pentru că nimic nu poate să împlinească sufletul uman în afară de perfecțiunea personală veșnică pe care să dea bunul Dumnezeu toți să o dobândim. Amin!
Vă mulțumesc că ați avut credința să rămâneți cu mine până acum!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
4 Comment
Eu sunt de acord cu ce zice un parinte din zilele noastre, ca noi suntem obisnuiti sa ne raportam la sfinti ca la niste oameni care niciodata nu au pacatuit. De cand s-au nascut, numa bine si numa minuni au facut. Ceea ce e fals. Si atunci noi, oamenii, care suntem pacatosi, cum sa ne mai regasim in tiparul unui om care de cand se stie a facut numai bine? Ar trebui sa se accentueze mai mult si greselile sfintilor, asa cum se vede la Sf Siluan (mandria care la- macinat multi ani si cum s-a luptat cu ea), jurnalul Sfantului Ioan de Krostadt in care acesta marturiseste o multime de pacate, Sf Iacob Sihastrul care era facator de minuni, dar tot a cazut in curvie si a si omorat pe cineva, apoi s-a pocait. Adica sa se vada mai clar cum s-au luptat si ei si cum au invins.
Si in zilele noastre sunt multi sfinti, dar noi nu avem ochi sa vedem. Noi ne gandim ca sfintii sunt oameni care imediat te dau pe spate si apar la televizor acolo la breaking news-omul fenomen care vede viitorul sau doctorul care vindeca orice boli. Toate inselatoriile. Oamenii sfinti sunt smeriti. Zicea pr Zaharia Zaharou ca la judecata o sa fie multe surprize. Poate vecinul de sub noi e un sfant si noi nu stiam asta.
Trebuie mare atenție cu accentuarea greșelilor sfinților pentru că asta poate să dea apă la moară la cine nu trebuie.
Doamne ajuta! Va rog sa ne spuneti ca parere aveti despre subiectul urmator : https://www.protothema.gr/greece/article/1482960/oikoumenikos-patriarhis-vartholomaios-epanaferei-tin-anagi-gia-koino-pasha-orthodoxon-katholikon/
E nevoie de sinod panortodox pentru asta și Patriarhul (ar trebui să) o știe.