Eroismul lui Hristos și eroismul nostru – p. Teologos

Ce reprezintă Înălțarea Domnului? De ce S-a înălțat Domnul la cer? Cum putem și noi să imităm eroismul Domnului? Când va avea loc a doua venire?

Vom încerca să răspundem la aceste întrebări precum și la altele conexe în materialul de față.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Hristos a înviat!

Ce reprezintă Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului reprezintă victoria deplină a lui Hristos pentru noi împotriva diavolului și a morții, ridicarea ființei umane la înălțimea Sfintei Treimi, prin eroismul suprem al iubirii și ascultării perfecte de care a dat dovadă Domnul nostru Iisus Hristos cât timp a stat pe pământ aici cu noi.

Poate că și din cauza asta purtarea de grijă a lui Dumnezeu a îngăduit ca de Înălțarea Domnului să se sărbătorească ziua eroilor.

Caracterul eroic

Caracterul eroic se vede din faptul că prin Înălțarea Sa, Domnul ne face, pe de-o parte un dar de care suntem cu totul nevrednici, darul îndumnezeirii, iar pe de altă parte face o ultimă jertfă aici pe pământ: de dragul celor care Îl urau și care nu-I sufereau prezența, Hristos se retrage în Cer.

Nevrednicia omenirii

Referitor la nevrednicia noastră, aceasta este evidentă nu numai din faptul că L-am răstignit în timp ce ne-a făcut numai bine, ci și din faptul că habar nu am avut ce a făcut Hristos pentru noi, de fapt. Înțelegeți? Chiar apostolii care erau cei mai apropiați ucenici ai Lui, tot la un Mesia politico-militar se gândeau. Pe de-o parte Domnul le spune să aștepte în Ierusalim – adică în inima lor – făgăduința Tatălui Ceresc care îi va boteza cu Duhul cel Sfânt mângâietorul în scurt timp, iar pe de altă parte apostolii își manifestă curiozitatea întrebând dacă până când vine Duhul Sfânt, Mântuitorul o să dea afară pe romani și o să facă insurecția atât de mult așteptată de evrei. Erau total pe lângă realitate.

Mântuitorul le vorbea despre lucruri cerești pline de iubire adevărată, în timp ce ei erau pe planul trupesc, războinic, răzbunător. Vedeți că Mântuitorul nu-i mustră, nu se poartă agresiv cu ei, nu-i înjosește, nu le zice că „Nu s-a lipit nimic de voi până acum!” – după mintea noastră, poate că trebuia -, ci îi corectează cu o fermitate nobilă spunându-le că nu este al lor a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, nu e treaba lor asta. După asta cu multă grijă îi readuce pe linie și le spune că o să capete putere de la Duhul Sfânt și o să fie martori ai Lui. Tot din grijă paternă pentru ei, nu le spune frontal de la început unde o să fie martori, ci le spune gradat – că o să fie martori în Ierusalim, adică într-un oraș, care e mai ușor de digerat lucrul ăsta, după care în toată Iudeea, în Samaria și într-un final până la marginea pământului.

Duhovnicește vorbind, ca cineva să fie martor al lui Hristos, întâi trebuie să fie astfel în inima Sa, să nu fie fățarnic. După care în toată Iudeea, adică să fie exemplu printre ai săi, după care în Samaria, adică printre cei de o altă credință, însă mai apropiați de credința adevărată, și într-un final, dacă dă Domnul, până la marginile pământului. Pentru asta, însă e nevoie de Duhul cel Sfânt mângâietorul în inima noastră și nu de duritate și spirit mândru de inchizitor.

O paralelă cu eroii populari

Adevăratul eroism este eroismul iubitor, cel care se jertfește pentru alții și aduce pacea și bucuria. Vedeți că după învierea Sa, Hristos nu a zis „Ok, acum am biruit moartea, sunt nemuritor, mergem să ne răzbunăm pe farisei și pe Pilat”. Un supererou din filmele moderne așa ar fi zis, însă, răzbunarea nu stinge războiul ci, din contră, îl continuă și chiar uneori îl întețește.

Acest cerc vicios al războiului ca stare interioară și exterioară a fost spart de către Hristos care ne-a adus iubirea necondiționată până la jertfa de pe Cruce și prin învierea ca și rezultat natural al morții unui om care n-a păcătuit niciodată, a adus pacea. Vedeți că după învierea Sa, Hristos a zis „Pace vouă!”, „Bucurați-vă!”, „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”. Domnul a biruit păcatul, a biruit ura și războiul. Când zice Domnul „Am biruit lumea” folosește perfectul compus, timp al trecutului care arată o acțiune trecută și încheiată. Adică totul s-a terminat. Să fim siguri de această victorie.

În contextul siguranței acestei victorii definitive a Domnului care sparge cercul războiului, retragerea Sa în Cer ca ultimă jertfă a dragostei față de cei care L-au răstignit își arată deplina sa măreție. Domnul știa că prezența Sa cu perfecțiunea iubirii Sale în imediata proximitate a oamenilor distorsionați constituie chinul acestora. Vedeți că fariseii ziceau „până când o să ne scoți sufletul?” cu toate că Mântuitorul nu le făcea nimic lor, ci doar făcea vindecări minunate una după alta. În loc să se bucure de iubirea revărsată de Domnul, fariseii simțeau că le scoate sufletul. Aceasta este natura patimilor, a distorsiunii. În clipa în care apare lumina lui Hristos se vădește hidoșenia păcatului lor, a patimilor lor și aici este punctul critic: dacă cineva iubește mai mult pe Hristos care ne oferă lumina sau iubește mai mult întunericul patimilor sale chinuitoare.

Judecata

De fapt, să știți că aceasta este judecata – că oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau viclene. De fapt, să știți că cel mai mare chin din iad este biciul iubirii lui Dumnezeu. Omul este ars de iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu căreia însă nu-i mai poate răspunde și această incapacitate în conferă o tristețe și un chin nesfârșit. Omul din iad nu mai poate să acceadă la acea iubire pentru că toată existența lui este consumată de pseudoiubirile, de dorințele de care este dependent, dorințe care sunt exacerbate la maxim și nu mai pot fi împlinite niciodată. 

Asta se întâmplă mai ales atunci când vorbim de mândrie și cele legate de aceasta cum ar fi invidia și slava deșartă. Vedeți că fariseii nu puteau să sufere acest lucru când vedeau concret superioritatea iubirii lui Dumnezeu. Datorită mândriei lor, nu puteau să răspundă iubirii lui Dumnezeu și se chinuiau încontinuu până la ieșirea sufletului pentru că iubirea lui Dumnezeu este cu totul mai presus de atitudinea lor plină de ură. Deci ei nu puteau să se lupte pentru că iubirea lui Dumnezeu era total superioară, pe un cu totul alt plan existențial.

Astfel, într-un gest de supremă iubire, pentru a le micșora chinul și a le da timp de pocăință, în speranța că doară-doară vor învăța să iubească pe Adevărul cel iubitor, Domnul se retrage în Cer, zicând: „Măi băieți, dacă nu mă doriți, eu mă retrag!”. Gândiți-vă ce chin pe acești oameni – dacă nu S-ar fi retras Domnul – să vadă un fost teslar pururea tânăr și perfect sărac, numai cu hainele de pe El, blând și smerit care nu mai moare să dai cu tunul și, cu toate acestea, în atotputernicia Sa nu are nicio urmă de bădărănie, tiranie sau dispreț, după cum suntem noi obișnuiți în clipa ne simțim atotputernici. Ci Domnul să fie perfect delicat în atotputernicia Sa.

Fariseii

De fapt, acest chin se vede până astăzi în tagma fariseilor. Fraților, să ne înțelegem: fariseii există până astăzi și aici nu mă refer numai la faptul că fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puțin un fariseu. Mă refer la cei care găsesc greșeli la toți, scanând orice scăpare și folosind un comportament foarte agresiv și un limbaj dur pentru a-i convinge pe oameni că ei au Adevărul lui Hristos cel blând și smerit cu inima. Dacă nu reușesc acest lucru, atunci recurg la denigrări publice și, în general, la atacuri la persoană fiind obsedați de superioritatea lor și de necesitatea de a impune poziția lor tuturor. Așa a fost și atunci, așa este și astăzi. Scriptura este pururea valabilă, fraților. Demn de notat aici faptul că fariseii cei mai periculoși sunt cei care se prezintă ca fiind din Biserică, fără ca să-i valideze Hristos care este  Capul Bisericii. Domnul a spus că după faptele lor îi vom cunoaște, că nasc certuri și dezbinare și că nu au dragoste.

Iubirea

Tot Domnul a spus că întru aceasta vor cunoaște toți că suntem ucenicii Lui, dacă dragoste avem între noi. Înțelegeți?

Vedeți că și ultimul gest al Mântuitorului când S-a retras din iubire pentru prigonitorii Lui a fost binecuvântarea ucenicilor Lui. Domnul este pururea iubitor și, de fapt, Domnul iubește pe cel mai mare prigonitor al Său mai mult decât este iubit El de oricare dintre noi. Prin binecuvântarea Sa, Domnul arată ucenicilor că este pururea cu noi, că este vorba doar de o retragere trupească și nu de o absență duhovnicească pentru inimile care Îl doresc.

De fapt, Domnul ne-a dat astfel libertatea deplină: prezența lui Hristos se transformă dintr-o prezență impusă de existența trupului Său nemuritor pe pământ într-o prezență duhovnicească în inimile noastre ca rod al liberei alegeri a fiecăruia dintre noi. Noi nu Îl respectăm pe Domnul atât de mult cât ne respectă El pe noi, libertatea noastră. Noi Îl neglijăm pe Domnul și în clipa în care ne aducem aminte de El îi facem un caiet de sarcini plin de dorințele noastre pe care încercăm să-L forțăm să le îndeplinească, indiferent dacă împlinirea acestor dorințe este de folos pentru noi sau nu.

Pe de altă parte, Domnul ne-a promis că nu ne lasă orfani niciodată și toate poruncile Sale nu sunt expresia șefului față de subalterni, ci expresia medicului și Tatălui iubitor față de fii Săi preaiubiți și foarte bolnavi. Poruncile lui Dumnezeu au, de fapt, un caracter terapeutic cu scopul vindecării sufletului nostru de chinul urii, al distorsiunii, al morții, vindecare care se poate face numai în cooperare cu Domnul cel milostiv.

Despărțirea și siguranța iubirii

Vedeți că în mod normal ucenicii ar fi trebuit să fie triști pentru că totdeauna când are loc o despărțire și mai ales una definitivă, ne întristăm pentru că moare o parte din inima noastră, mai mare sau mai mică, în funcție de cât de mult din inima noastră a fost dăruită persoanei de care ne despărțim. În cazul Înălțării Domnului, ucenicii s-au întors cu bucurie mare la Ierusalim pentru că Domnul care le cucerise toată inima, rămăsese acolo viu și lucrător mai mult decât o sabie cu două tăișuri, dându-le din belșug harul său.

Domnul este atât de iubitor încât cei care se luptă duhovnicește simt într-adevăr că nu sunt lăsați orfani niciodată și au experiența siguranței copilului mic în brațele Tatălui său, coroborată cu experiența fragilității sale în comparație cu atotputernicia Tatălui. Atunci omul se simte mic, total neputincios și smerit, sigur și fericit în protecția iubitoare a Tatălui, știind că dacă Tatăl este cu el, atunci nimeni nu poate să-i stea împotrivă, în timp ce omul depărtat de Dumnezeu se crede mare și tare, însă în același timp suferă de o acută anxietate, nesiguranță și tristețe.

Omul depărtat de Dumnezeu se simte singur, chiar dacă posibil să fie într-un anturaj, în timp ce cel care Îl are pe Dumnezeu în inima sa, se simte unit cu ceilalți, mai ales dacă este într-un cerc de prieteni. Vedeți că Domnul a spus că unde sunt doi sau trei uniți întru numele Său este și El prezent acolo – deci Înălțarea Domnului nu este deloc o părăsire, ci o întărire a unității prin trimiterea darului Duhului Sfânt puține zile mai târziu.

Unde s-a făcut Înălțarea

Apropo de depărtarea de Dumnezeu și de Înălțarea Domnului, este important de menționat că prin Înălțarea Sa, Domnul nu s-a închis într-o grădină cu miei și cu pomi fructiferi aflată undeva la câteva mii de km în sus. Înălțarea Domnului la cer în dimensiunea sa spațială înseamnă depășirea continuumului spațiu-timp. Prin înălțarea Sa, Hristos a ridicat ființa umană dincolo de orice limitare a legilor fizicii, inclusiv legea gravitației și a spațialității. Adică Hristos poate să fie acum aici și în secunda următoare la milioane de km distanță, indiferent de orice obstacol material.

Asta am văzut-o puțin la Înviere când trupul i-a trecut prin piatra de mormânt, am văzut-o în duminica Tomii când trupul a trecut prin ușile încuiate și o vedem mai ales acum la Înălțare când depășește total legile fizicii. Desigur că aici vorbim despre trupul lui Hristos care este circumscris în spațiu. Desigur că Sfânta Treime este nelimitată. Deci raiul pentru sfinți – care este prezența harului Duhului Sfânt, prezența lui Hristos – este peste tot – tot acest univers de 93 miliarde de ani lumină observabili care acum este transfigurat doar în inima lor, iar după a doua venire va fi cer nou și pământ nou. Raiul și iadul sunt întâi de toate stări, cu toate că sunt și locuri pentru că trupul uman înviat are nevoie de spațialitate. Vedem și pe sfinți care fac minuni și se teleportează, apar și dispar după voie acolo unde este nevoie duhovnicească de ei.

Depărtarea omului de Dumnezeu

Deci când spunem că cineva este departe Dumnezeu ne referim la închiderea sa prin păcat în fața harului iubitor a lui Dumnezeu. Noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, noi ne închidem, nu Dumnezeu Se depărtează. Înțelegeți? Iadul este închis pe dinăuntru, nu pe dinafară. Iadul este refuzul iubirii dumnezeiești prin încrâncenarea omului concentrat pe patimile sale, pe dorințele sale, pe adicțiile sale, pe voia sa proprie, pe idolii săi. Când spun Sfinții Părinți că iadul este în străfundurile pământului nu înțeleg că iadul este la aproximativ 6370 km în jos, ci că iadul este în străfundurile materiei, a dorințelor materiale, trupești, a dorințelor împinse la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată. Pe baza aceleiași logici, când vorbesc părinții despre Împărăția Cerurilor se referă întâi de toate la starea de duhovnicie deplină. Înțelegeți? Și nu că cineva este suspendat…

Ținta crucii

Ținta Crucii nu a fost răscumpărarea demnității jignite a Tatălui, după cum spun catolicii, ci transfigurarea omului prin Înviere, prin depășirea morții și îndumnezeirea sa prin Înălțarea persoanei umane în sânurile Sfintei Treimi. Hristos a fost și este activ în tot ceea ce face și trage după sine către îndumnezeire pe toți eroii care doresc să-L urmeze. Fiind vorba de eroismul delicateții și libertății, vedeți că Hristos S-a arătat doar celor care aveau inima deschisă, eroică, aveau dispoziția să se lepede de sine și să-și ia Crucea ca să-L urmeze întru înălțare. Toate cetele îngerești s-au minunat când L-au văzut pe cel Răstignit cum îl ridică pe om din Valea Plângerii în fericirea sublimă a tronului Sfintei Treimi, de-a dreapta Tatălui.

De-a dreapta Tatălui

„De-a dreapta Tatălui” înseamnă faptul că omul este pus în loc de cinste, într-un loc de care suntem cu totul nevrednici. Desigur că ar trebui să ne bucurăm nespus de această cinste negrăită, însă, din păcate, cei mai mulți dintre noi sunt înglodați în cele trupești și nu au experiența celor dumnezeiești, astfel încât să poată să aibă o cât de mică idee ce poate să însemne acest lucru. Lucrul care ar trebui să fie evident pentru oricine, însă, este faptul că „de-a dreapta Tatălui” înseamnă o relație perfectă, comunitară, interpersonală – o relație de iubire – și nu una de slavă egoistă, de însingurare imperială cum ar putea cineva să creadă. 

Așa trebuie să fim și noi. Trebuie să fim puri, duhovnicești, iubitori față de toate persoanele începând de la Dumnezeu și terminând cu dușmanii noștri. Desigur că pentru asta trebuie să fim deschiși către voia lui Dumnezeu. Din păcate, astăzi, omenirea este foarte trupească, foarte dependentă de păcatele trupești după fire și împotriva firii, care se legalizează pe zi ce trece din ce în ce mai mult și în din ce în ce mai multe țări.

Căderea omului sub trup. Exemple

Dacă oamenii acceptă sistemul de ideologii care îi închid sub trup, atunci devin animale, pentru că animalele au sufletul prizonier trupului. De fapt, devin mai rău ca animalele, pentru că omul are tendința către infinit, tendință care este o componentă principală a chipului lui Dumnezeu în om. Dacă asta este distorsionată către trup, omul devine un animal ce tinde către perfecțiunea animalică adică încearcă să perfecționeze în sens negativ, păcătos, sexul, mâncarea, confortul și toate cele legate de trup. Vedeți că principala diferență dintre om și animal nu sunt atât diferențele trupești, ci este faptul că omul are un suflet care trebuie să supună materia și să se îndrepte cu eroism către perfecțiunea personală veșnică și iubitoare și duhovnicească în timp ce dobitocul are suflet supus materiei, supus egoismului trupesc. Animalul se limitează la reproducere și mâncare. 

Dacă omul cade sub trup și mai ales în mari păcate împotriva firii și alege această cale atunci totul se năruie. Acest lucru a fost verificat și răsverificat în decursul a mii de ani de către toată planeta. Să nu uităm că Parmenide, un filosof antic din sec. 4 înainte de Hristos a spus că „Lipsa rușinii este pulverizarea civilizației”. În secolul 5 după Hristos, Salvianus, un scriitor roman care a trăit plenar prăbușirea Imperiului Roman de Apus descrie decadența morală a acelor vremuri și acceptarea distorsiunilor sexuale ca și cauză a căderii Imperiului Roman.

Toți putem fi eroi

În clipa în care omul se predă total plăcerii se dezintegrează în aceste plăceri, odată cu el se dezintegrează și societatea din care face parte pentru că păcatul validat public se răspândește ca molima. Pe de altă parte omul care se pocăiește este eroic, este epic pentru că se arată măreț, mai mare decât omul cel vechi, decât iadul abisal dinăuntrul său, decât patimile care îi limitează noblețea și iubirea. Eroismul se arată și în a ști să te retragi și să accepți că ești limitat. Eroismul înseamnă să fim înțelepți și nu nesăbuiți, adică să acceptăm că sunt situații în care nu vom face față puterii de atracție a păcatului și ne vom pierde libertatea și atunci nu ne vom mai putea înălța la cele duhovnicești, la cele care odihnesc sufletul.

Să nu uităm că libertatea presupune Virtutea și disciplina. Altfel avem un haos complet. Totdeauna să știți că cel ce iubește mai mult și mai curat este mai mare, chiar dacă la început poate că este luat în râs. Dumnezeu nu se batjocorește, fraților, și Dumnezeu validează pe cel ce iubește curat, cel ce se străduiește să iubească cu adevărat.

Un exemplu

Să vă dau un caz: În ultimele clase de liceu aveam un coleg în liceu care iubea curat o fată. Aceasta era foarte frumoasă și ea, din păcate, știa asta și săraca avea un comportament mai libertin. Prietenii îi spuneau colegului, „vezi că fata nu e chiar așa cum crezi, îți mai pune coarne din când în când”, însă el rămânea cu un comportament nobil față de ea. 

După câțiva ani ne-am dus fiecare la facultățile noastre, eu fiind dintr-un oraș din vestul țării, eram oarecum obișnuit cu mașinile străine care treceau prin oraș, însă cu toate acestea am fost surprins la un moment dat când am văzut parcat un Ferrari Testarossa. Fraților, mașina asta era pentru vremea respectivă un fel de navă spațială pe 4 roți. Cum mă uitam eu după mașina respectivă, iată că coboară din mașină de pe scaunul din dreapta fata de care am vorbit și începe să se apropie de mine, să-mi zâmbească și să mă întrebe cu dulceață, însă și cu o urmă de pocăință abia vizibilă „Unde-i cutare? Hai că știu că știi unde-i cutare…” – se referea la băiatul care în urmă cu câțiva ani o iubise curat. 

M-a impresionat foarte mult întâmplarea asta pentru că fata respectivă își punea în pericol relația sa cu cineva care avea un Ferrari Testarossa, și care desigur că era prin apropiere, își punea în pericol relația pentru mine – cu care evident că nu avea nicio treabă – pentru a afla unde este fostul ei prieten care o iubise cu adevărat. Fraților, iubirea adevărată este mai mare ca orice pentru că este harul lui Dumnezeu, chiar dacă unii dintre noi nu dorim să o recunoaștem la arătare, din cauza egoismului nostru.

Iubirea sfinților. Un exemplu

În cazul Sfinților această iubire este cu mult mai mare și devine eroică, jertfelnică, mai presus de fire, cu darul Domnului. Să vă dau un exemplu: era un părinte care fusese episcop într-o provincie din Grecia undeva pe la 1577, însă pentru că nu iubea slava deșartă și tulburarea lumii, s-a retras cu binecuvântare la o mănăstire. Părintele era foarte milostiv și smerit. Într-o zi, fratele său a fost ucis în luptele pentru supremație din zonă și ucigașul propriului său frate fiind urmărit de poteră și de părinții mortului și ai părintelui, a ajuns la mănăstire și a cerut adăpost părintelui, fără să-l cunoască că este fratele celui ucis. Aflând pricina fugii sale și cine era victima, omul lui Dumnezeu și-a stăpânit din toate puterile durerea omenească și ispita de a răzbuna acea ucidere.

După pilda lui Hristos, care a iertat dușmanilor Săi, rugându-se pentru cei care-L prigoneau, a mers către ucigaș cu milă, l-a mângâiat, l-a îndemnat la pocăință și l-a ascuns într-o chilie îndepărtată, pentru că știa că dacă o să fie prins o să fie omorât în chinuri. Când urmăritorii au ajuns la mănăstire, au dat groaznica veste sfântului, care s-a prefăcut că nu știe nimic și a încercat să domolească furia și dorința lor de răzbunare prin cuvinte de pace. Odată ce aceștia s-au îndepărtat, l-a scos afară pe ucigaș, care era înmărmurit de spaimă și de uimire dinaintea acestei pilde de iertare mai presus de fire, apoi i-a dat drumul ca să se pocăiască, să lucreze la mântuirea sufletului său, după ce i-a dăruit merinde și bani pentru drum.

Astăzi, acest părinte are moaște nestricate și moaștele sale de multe ori se comportă ca și cum ar fi vii. La un moment dat cei care îi schimbau veșmântul moaștelor Sfântului, au înțepat moaștele din greșeală cu acul cu care coseau veșmintele – fără să vrea desigur. În clipa respectivă moaștele Sfântului Dionisie al Zakinthului au tresărit ca și cum ar fi fost un om viu înțepat de un ac. Înțelegeți? Prin asta și prin alte multe minuni drăgălașe, Sfântul Dionisie ne arată că este cu noi, chiar dacă s-a înălțat la Cer prin noblețea și iubirea sa.

Nu suntem lăsați orfani

Vedeți că Domnul și Sfinții Săi nu ne lasă orfani niciodată – nu trebuie să avem motiv de anxietate. Vedeți că exact atunci în momentul plecării Domnului la Cer când ucenicii se holbau minunați la Cer cum poate un Om să se înalțe astfel, au apărut doi bărbați în haine albe, haine care arată curăția și luminarea, și le-au spus „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” trezindu-i din contemplare și spunându-le de fapt că nu mai are rost să stea acolo, după care i-au asigurat de revenirea Domnului că va veni exact așa cum a plecat, adică nu i-a lăsat singuri. Dincolo de siguranța cuvintelor, Dumnezeu vrea să ne încredințeze de a doua venire a Domnului și prin faptul că au fost îngeri care au anunțat asta și nu niște oameni oarecare – și chiar mai mult, că au fost doi îngeri – și asta pentru că adevărul se învederează din gura a doi sau trei martori.

Venirea Domnului

Deci Domnul va veni. Când și de ce? Sunt anumiți oameni care se concentrează pe „Când” și caută tot feluri de răspunsuri la această întrebare, însă socotesc cu smerenie că dacă s-ar concentra pe „De ce?” ar dori mai degrabă ca Domnul să întârzie să vină întru Slava Sa pentru a ne da cât mai mult timp de pocăință, pentru a avea timp să învățăm să iubim, pentru că la sfârșitul veacurilor Domnul ne va judeca și ne va judeca în comparație cu exemplul de iubire pe care L-a dat El însuși și prin relația faptică, concretă pe care am avut-o cu El, adică dacă L-am recunoscut pe Domnul în ceilalți și am făcut fapte de iubire către aceștia.

Dacă ne-am asemănat cu Domnul fiind blânzi și smeriți la inima atunci vom fi de partea Lui – de-a dreapta în locul de cinste, după cum și El este de-a dreapta Tatălui. Dacă însă vom fi împotrivitori, agresivi, vânători de greșeli străine, nemilostivi, chiar și cu pretextul că noi suntem autoritatea teologică și morală absolută, atunci ne vom asemăna cu caprele care tot timpul dau cu coarnele și sunt niște animale atât de criminal de crescut că în general păstorii de capre spun că puținul rod pe care îl dau nu merită efortul de a le păstori. Și la fel Păstorul cel bun o să zică că nu merită efortul să ne păstorească și o să ne lase în chinul cel veșnic pentru că noi ne alegem singuri starea de război, de chin continuu. Să ne ferească bunul Dumnezeu de acest chin!

Acuma o să mă întrebați „Când?”. La plinirea vremii! „Când” din punct de vedere temporal nimeni dintre oameni nu-l știe după cum a zis Domnul, asta chiar dacă există lungi liste, inclusiv pe Wikipedia, cu previziuni despre datele evenimentelor Apocalipsei, în special despre sfârșitul lumii. Din punct de vedere spiritual este destul de clar – atunci când omenirea nu va mai produce rodul său, adică oamenii care se vor mântui vor fi din ce în ce mai puțini, când nu se vor mai mântui oameni.

Pentru că vremurile respective vor fi vremuri foarte tulburi, din cauza asta să nu ne concentrăm pe dorința nesăbuită de a trăi atunci pentru că dacă vom fi găsiți fără rod de iubire va fi vai și amar de noi în acele vremuri. Mult mai bine este să ne concentrăm pe prezentul nostru, pe mântuirea noastră, pe creșterea iubirii din noi pentru că a doua venire a lui Hristos va fi pentru fiecare dintre noi în clipa morții sale și trebuie să fim pregătiți atunci.

Eroismul înseamnă să avem curajul să iubim orice ar fi și să avem curajul să ne ridicăm la Cer din duritatea materiei, a trupului și a urii.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut eroismul să stați cu mine până acum!

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!