Depășirea morții – p. Teologos

De ce a fost răstignit Hristos? De ce a înviat? Care este rezultatul învierii Domnului? Care a fost și care trebuie să fie atitudinea oamenilor relativ la aceasta?

O să încercăm să atingem puțin fiecare din aceste întrebări, precum și altele în materialul următor.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Mă întrebam de ce oare a fost răstignit Hristos și mi-am adus aminte de o întâmplare pe care a trăit-o un frate în clipa în care și el era oarecum răstignit, desigur că la măsurile lui – să știți că nimeni nu poate să fie răstignit la măsurile lui Hristos.

Fratele respectiv se ruga la o slujbă cu mâinile încrucișate pe piept și în timp ce se ruga la un moment dat i-a apărut o scândură lată în îmbrățișare – chiar în fața lui. Când s-a uitat în sus L-a văzut pe Hristos mare pe Crucea care îi ieșea din îmbrățișare, deasupra sa, într-o lumină imensă. Atunci Domnul s-a uitat în jos și i-a spus „Așa trăiesc cei care spun adevărul” și în clipa respectivă războiul fratelui a dispărut și a intrat pacea în inima sa. Înțelegeți?

Lumina și Adevărul

Lumea aceasta este în căderea păcatului adică în minciuna, în distorsiunea existențială de care suferim. Aceasta ne ține captivi și nu ne lasă să vedem Adevărul așa cum este pentru că noi ne iubim patimile, adică ne iubim tiranii. Că aceștia sunt adevărații tirani. Toți dorim libertatea și adevărul însă, de fapt, ne ascundem îngroziți de acestea atunci când ne dăm seama de faptul că libertatea și adevărul înseamnă întâlnirea cu Hristos Dumnezeu care ne eliberează de patimi. De fapt, fraților, aceasta este judecata acestei lumi: că oamenii au preferat mai degrabă întunericul decât Lumina care a venit în lume pentru că faptele lor sunt rele și oamenii nu doresc să se vădească faptele lor. Cel care însă lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui că în Dumnezeu sunt săvârșite.

Bucuria Raiului

De fapt, să știți că această lumină totală, această stare de spovedanie permanentă este starea Raiului. În rai toți vom fi uniți unii cu alții atât de strâns încât sufletele noastre se vor întrepătrunde unele cu altele așa cum razele de lumină sau sunetele se întrepătrund unele cu altele. Bucuria cea mare a Raiului va fi exact asta: că vom vedea frumusețea celuilalt chiar în noi înșine și mai presus de toate vom vedea frumusețea lui Dumnezeu în noi înșine. Înțelegeți?

Deci dacă noi avem ceva urât înăuntrul nostru, ceva care nu dorim ca ceilalți să-l știe, acest lucru trebuie să dispară prin pocăință până când va apărea lumina lui Hristos. De fapt, să știți că iadul este alegerea noastră. Dorința noastră de a rămâne îmbrățișați cu întunericul din noi. Iadul nu este rezultatul păcatului, ci rezulatul nepocăinței, rezultatul persistenței în păcat, în minciună existențială. Înțelegeți?

Un caz

Țin minte acum cazul unor doi prieteni, colegi de muncă în care cel mai mare l-a învățat pe cel mai mic foarte multe, inclusiv probleme de viață. La un moment dat, directorul general face astfel lucrurile încât cel mai mic să devină superiorul celui mai mare și îi dă ordin să-l spioneze și să raporteze tot ce face. Cel mic a acceptat acest lucru, forțat de împrejurări. La un moment dat cel mare care îl iubea pe cel mai mic, îi spune „Frate, ce frumos o să fie în Rai când sufletele noastre ale tuturor o să fie unul într-altul și o să știm totul despre toți”. În clipa respectivă, cel mic începe să se opună și să strige „Nu! Nu! Nu vreau! Nu! Nu-i așa!”. S-a îngrozit fratele cel mai mare pentru că vedea că, de fapt, cel mic pe care îl iubea trăia un iad. Ferească Dumnezeu! Fraților, să ne ierte Dumnezeu și să ne ajute să ne debarasăm de problemele noastre ca să dobândim libertatea luminii. Pentru asta, însă, trebuie să trecem prin cruce, prin crucea iubirii, a jertfei. Înțelegeți?

Moartea pe cruce – semnificație

Vedeți că Hristos, atotputernic fiind, ar fi putut să aleagă orice moarte ar fi dorit – însă a ales Crucea pentru că aceasta este moartea în care cel răstignit moare într-o îmbrățișare mare cât toată lumea și pentru că aceasta este singura moarte care implică blestem, după cum scrie în Vechiul Testament că blestemat este tot cel ce este spânzurat pe lemn. Vedeți că dovada iubirii lui Hristos față de Tatăl și față de oameni nu a fost comportamentul Său blând. Nu au fost nici măcar minunile. Dovada principală a iubirii lui Hristos față de noi a fost chinul inimaginabil și blestemul pe care și l-a asumat de dragul nostru fără ca El să fi fost vrednic nicio secundă de așa ceva. Toate această durere a suportat-o pentru a curăți plăcerea imensă a păcatului planetar al omenirii.

Un exemplu din literatură

De fapt, crucea este rezultatul de așteptat în clipa în care cineva este bun și iubitor într-o societate de oameni răi. Vedeți de exemplu „Idiotul” de Dostoievski pentru o reprezentare magistrală a acestui fenomen în literatură. Desigur că realitatea bate filmul. Dacă iubești până la capăt vei fi crucificat, însă nu este alt drum către înviere. Nu există! Din cauza asta este esențială Învierea lui Hristos ca depășire a morții, ca vindecare a morții pentru că altfel nimeni nu ar fi crezut că drumul iubirii într-adevăr o să ne scoată la liman și atunci am fi trăit un război veșnic, o robie veșnică a patimilor și înainte de moarte aici pe pământ și după aceea, în veșnicie. Am fi fost într-un război veșnic, fraților. Dacă iubim până la capăt o să avem raiul înăuntrul nostru, o să avem o bucurie imensă și o să depășim chiar moartea în veșnicie, însă cine ar fi crezut că mergând pe acest drum al crucificării o să avem acest rezultat de succes dacă Hristos nu ar mers ca o călăuză înaintea noastră pe acest drum? Nimeni. Înțelegeți?

Vedeți că Domnul ne-a spus că atunci când se va înălța pe Cruce ne va trage pe toți la El, ne va extrage din patimile noastre, din grijile noastre, din plăcerile noastre pământești la o viață nouă, la un om nou, un om iubitor de frați și nu de sine, la un om jertfitor de sine și nu jertfitor de frați.

Ridicarea duhovnicească

Vedeți însă că această ridicare duhovnicească este de neacceptat pentru noi cei care suntem căzuți pe planul gândirii trupești. Chiar și pentru apostoli care erau și ei trupești înainte de pogorârea Duhului Sfânt era foarte greu de primit acest comportament duhovnicesc. Vedeți că Sf. Ap. Petru nu a putut să primească ca să-i spele Domnul picioarele și a fost nevoie de presiune din partea lui Hristos ca acesta să facă ascultare. De fapt, i-a spus Domnul lui Petru că atunci el nu înțelege ce îi face Dascălul său, însă o să înțeleagă după aceea – adică după luminarea de la Duhul Sfânt. Desigur că noi îl înțelegem pe Sf. Petru de ce a acționat așa, însă trebuie să avem trezvia necesară să înțelegem că nu a făcut bine și că desăvârșirea este ascultarea voii celei duhovnicești ale lui Dumnezeu, care prin căi nebănuite ne duce la învierea provocată de explozia iubirii în inimile noastre.

Adevărata înțelegere a smereniei celei adevărate vine numai prin lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Apostolii erau curați atunci, în afară de Iuda, bineînțeles, pentru că prin harul lui Hristos, inimile lor s-au curățit de murdăria urii și a împotrivirii, chiar dacă pe plan inteligibil nu înțelegeau dimensiunile cosmice ale smereniei extreme ale lui Hristos.

Când a văzut Domnul că nici prin această formă de ultimă umilință, Iuda a rămas tot de piatră, concentrat pe patima iubirii de argint și pe egoismul său, Domnul s-a mâhnit cu duhul Său pentru că a înțeles că orice i-ar face Iuda tot o ține pe a lui.

Drama omului. Iuda

Fraților, cea mai mare dramă este încrâncenarea în nesupunerea în duh, prin viclenie. Vedeți că Iuda mima ascultarea și mima virtutea. Era un ONG-ist și un activist social foarte capabil – vedeți că atunci când Maria a dorit să-l ungă cu mir pe Domnul în semn de recunoștință maximă că i-a înviat fratele și, de fapt, pentru tot ceea ce era Hristos, Iuda cu o formă de activism social foarte bine studiată, însă lipsită de iubire și de luminare, ripostează și zice că „de ce să se facă toată risipa asta, mai bine ca să se vândă mirul acesta cu 300 de dinari” – adică banii pe care un țăran îi câștiga aproximativ într-un an – și să se împartă săracilor. Vedeți că discursul său era atât de bine alcătuit, atât de măiestrit ca să ne inducă în eroare încât e nevoie de intervenția evanghelistului ca să ne spună că nu-i păsa lui de săraci, ci fura din fondurile care le cerea pentru aceștia. Înțelegeți?

Vedeți că Iuda folosește compătimirea ca pe o armă pentru interesele personale și își dezvoltă egoismul mimând ascultarea. Înțelegeți?

Vedeți că și atunci când Hristos îi spune că ce dorește să facă, să facă mai repede, adică să-l vândă, ucenicii au crezut că Domnul îl trimite la o ascultare oarecare. A fost nevoie ca Petru să-l pună pe Ioan care era culcat din iubire peste pieptul de foc al Domnului să-L întrebe pe Iisus, „Doamne, cine este cel care te va vinde?”. Nu știau apostolii.

O discrepanță de consemnare în evanghelii

Aici, în momentul acesta, când Mântuitorul îl arată pe Iuda, observăm aici o părută discrepanță între evangheliști: Sf. Ioan notează că vânzătorul este cel căruia Iisus îi întinde bucățica de pâine, în timp ce ceilalți evangheliști notează că vânzătorul este cel care își întinde mâna în farfurie cu Mântuitorul.

Discrepanța există doar la prima vedere pentru că ambele relatări sunt adevărate: Iuda era atât de nestăpânit atât de desfrânat în dorințele sale încât nu numai că nu putea să aștepte până când Mântuitorul muia în farfurie, ci îi ia și pâinea de la gură Domnului după ce Iuda a mâncat-o pe a sa. Înțelegeți? Desigur că toate acestea făcând, chipurile, ascultare. Deci Iuda era politic corect. La fel și noi ne considerăm corecți cu toate că de multe ori luăm pâinea de la gura săracilor în care viază Hristos pentru a ne satisface propriile noastre scopuri – desigur că fiecare cu scopul lui – dobândirea de averi ca Iuda sau alte scopuri păcătoase, mergând până la alte scopuri egoiste care sunt mult mai dificil de discernut ca fiind în afara voii lui Dumnezeu.

Petru și corectitudinea sa

Aceeași pseudo-corectitudine a avut-o și Petru când s-a mândrit în fața Domnului, punându-se mai presus decât ceilalți și corectându-L pe Hristos când I-a spus că greșește în profeția Sa că toți se vor lepăda de El în seara aceea pentru că el, Petru, nu se va lepăda chiar dacă toți se vor lepăda. E ceasul întunericului, fraților, ceasul încrederii în mintea proprie, ceasul logicii umane căzute. Chiar și în acest ceas, Hristos reafirmă dependența Sa în ascultare față de Tatăl care L-a trimis, nu se rupe prin mândrie pentru că Hristos este pur smerit. ȘI Hristos face ascultare chiar dacă voia Tatălui este să moară pentru păcatele noastre. Hristos a înviat pentru că a făcut permanent voia Tatălui și a iubit permanent pe toți până la sfârșit, inclusiv pe cel care L-a vândut și pe cei care L-au răstignit și L-au părăsit. Înțelegeți? Pe toți i-a iubit.

Crucea și rolul ei

Noi îi dăm Crucea, iar El ne dă pe Sine-Și, pe Duhul Sfânt și rupe despărțitura dintre noi și Tatăl și prin aceasta, ne unește cu perfecțiunea Sfintei Treimi în veșnicie, prin depășirea morții. Înțelegeți?

Vedeți câtă nedreptate în Dumnezeu când El ne dă perfecțiunea veșnică, pe Sine însuși când noi suntem incalificabil de păcătoși. Să nu uităm că Mântuitorul a apărut într-o societate în care violul, sclavia, nedreptatea, asuprirea, omorul indiferent de vârstă erau la ordinea zilei. Să nu uităm că Irod a poruncit cu nonșalanță să fie omorâți toți copiii de la 2 ani în jos din împrejurimile Betleemului numai ca să nu scape cu viață Iisus. Înțelegeți? A fost pruncucidere acolo, fraților.

Lumina creștinismului și efectele lipsei sale în societate

De fapt, toată istoria omenirii a fost o istorie de războaie, de nedreptăți și de omoruri în care singura lumină a fost creștinismul. Astăzi pentru că aria de influență a creștinismului se restrânge, marile păcate reapar promovate ca și virtuți. Ferească Dumnezeu!

Vedeți că până și Petru dorea să lovească cu sabia ca să-L apere pe Domnul chiar dacă Acesta tocmai le spusese la Cina cea de Taină să rămână în Duhul Lui și Hristos în ei pentru că fără Domnul oamenii nu pot să facă nimic. Înțelegeți? De fapt, ca să fie și mai evidentă întunecarea lui Petru, chiar cu câteva secunde mai înainte, Hristos a dat de pământ cu oastea înarmată care venise să-L prindă și a făcut acest lucru fără niciun efort și numai cu cuvântul – atunci când a zis „Eu sunt”.

Voia și puterea lui Dumnezeu. Lepădarea lui Petru

Vedeți că acolo, în grădina Ghetsimani, Domnul le-a arătat foarte concret soldaților înarmați și tuturor care erau de față că printr-o singură mișcare a voinței Sale poate să facă ce vrea cu ei: să-i arunce în spate, să-i arunce la pământ, să-i întoarcă în inexistență. Știți, ca și în filmele SF cu supereroi numai că aici este real și puterea lui Hristos nu este limitată de nimeni și nimic fără numai de voința Sa – adică nu poate fi vorba de a se lupta cineva cu Hristos. Efectiv a dat cu ei de pământ la propriu. I-a împins înapoi, după care au căzut la pământ. Citiți în Evanghelia după Ioan.

Cu toate acestea, cei față nu au înțeles nimic, nici măcar Petru. Nu au înțeles nici când a luat de jos urechea tăiată de Petru într-o izbucnire de mânie și a lipit-o la loc slugii care venise să-l prindă. După cum vedeți Hristos era singurul care era total stăpân pe situație, toți ceilalți erau doar niște existențe haotice depășite de situație. Mai ales Petru, cel mai mândru dintre ei, care a ajuns să fie smerit de legea duhovnicească, lepădându-se în fața unei slujnice. Pe vremea respectivă, sclavele și mai ales femeile sclave nu valorau nimic sau mai bine zis, aproape nimic – prețul unui sclav fiind de 30 de arginți, motiv pentru care și Hristos a fost vândut cu acest preț. Deci Petru, dacă avea 30 de arginți în buzunar, ar fi putut chiar și să o omoare pe femeia respectivă și nimeni nu-i zicea nimic dacă plătea prețul. Desigur că nu zic că e bine – doar vreau să vă arăt cât de mare era hidoșenia societății de atunci și cât de mare era lepădarea lui Petru.

Da, fraților, lepădarea lui Petru este mai mare decât vânzarea lui Iuda, însă Petru pentru că s-a pocăit așa cum a putut, adică a plâns cu amar, cu toate că ar fi trebuit să-L mărturisească pe Domnul acolo unde L-a negat, dar pentru că a făcut tot ce a putut ca om, atunci și bunul Dumnezeu a făcut și El ce a putut și l-a iertat. Dumnezeu este pururea iubitor, pururea tânăr.

Lepădarea noastră…

Trebuie să știți că și noi de multe ori ne lepădăm de Dumnezeu că nu-L știm în multe situații. În mod normal știm cum ar trebui să ne comportăm și ce să zicem, însă de multe ori nu facem așa cum trebuie pentru că ne este rușine de ochii lumii să ne arătăm că suntem ucenicii lui Hristos. Înțelegeți? Fraților, să plângem cu amar de această lepădare a noastră astfel încât Domnul slavei cerești răstignit de gândirea lumească să ne primească înapoi în ceata ucenicilor săi.

Grupurile de interese în istorie

Vedeți că după aceea Hristos a fost dus la Ana, socrul lui Caiafa – adică la cel care conducea din umbră. Totdeauna există statul subteran și acesta a avut mai multe substraturi pe vremea lui Hristos și posibil că și astăzi pentru că noi oamenii suntem aceiași și patimile sunt aceleași. Atunci erau fariseii și saducheii care erau controlați de câțiva arhierei din umbră și încercau să controleze pe romani și invers. Și astăzi, fraților, trebuie să știți că nu există unitate. În afara lui Hristos nu există unitate. Fiecare grup de interese hotărăște ce trebuie făcut în opinia sa și încearcă să o împacheteze astfel încât să poată să fie impusă tuturor, pe plan global, începând de la masele largi de oameni și terminând cu Dumnezeu. Totdeauna în istorie există aceste grupuri de interese pentru că nu există iubirea lui Hristos. Să știți, fraților!

Grija lui Hristos

Vedeți că fariseii și saducheii hotărâseră că Iisus trebuie să moară, iar acum doar trebuiau să găsească un motiv plauzibil. Pe de altă parte, vedeți că grija lui Hristos nu a fost să se pregătească înainte cum să se apere de acuzațiile acestora și ce să zică în instanță sau să se ascundă, ci grija Lui a fost să le ofere ucenicilor o lungă învățătură de despărțire plină de iubire și de asigurare că o să vină la ei Duhul Adevărului și că nu e totul terminat și să aibă pace și speranță și mai ales iubire între ei. Vedeți că Hristos nu dă poruncă frontală să-L iubească pe El, ci spune ca să se iubească unii pe alții așa cum i-a iubit și Domnul. Nu zice ca să-L iubească pe El așa cum și El i-a iubit, ci ca să se iubească între ei după cum El i-a iubit. Domnul ne pune pe noi pe primul plan și nu pe Sine-și. Mare smerenie, fraților!

Cazul lui Pilat

Pe de altă parte, omul căzut se pune pe sine-și pe primul plan. Vedem pe arhierei și vedem și pe Pilat. Cazul lui Pilat este exemplar: Pilat era iubitor de putere, își iubea tronul și dorea să se aibă bine cu Cezarul Tiberius de care depindea tronul său. Dincolo de asta, Pilat știa că situația în Iudeea era tensionată. Evreii, știind că este manipulabil, se poartă cu obrăznicie cu Pilat forțându-i mâna să-L condamne pe Iisus pe care îl prezintă ca adversar al său, ca „rege al Iudeilor”. Ceea ce este fenomenal aici este faptul că Pilat și-a dat într-adevăr seama că Iisus este rege, însă un rege atât de superior că nu era o amenințare pentru el. Înțelegeți?

Lucrul care l-a impresionat pe Pilat cel mai tare a fost tăcerea lui Iisus. Faptul că Domnul nu încerca să se apere la ploaia de acuze pe care i-o aduceau arhiereii. Din cauza asta, Pilat încerca să-L scape pe Iisus mai ales că și soția sa îl avertizase în acest sens datorită faptului că aceasta a avut o vedenie legată de Hristos. Vedeți că Pilat îi zicea Domnului, „Zii ceva să te scap! Nu vezi câte te acuză? Nu știi că am putere să te scap și să te răstignesc?”. La asta Domnul îi răspunde foarte calm și total stăpân pe situație că „N-ai nicio putere asupra mea dacă nu ți s-ar fi dat ție de Sus” adică de la Dumnezeu. Și continuă Domnul că „De aceea cel care m-a predat ție, mai mare vină are” Adică oamenii care trebuiau să fie oamenii lui Dumnezeu și nu sunt, ci sunt Sinagogă a Satanei, L-au predat pe Iisus la moarte prin Pilat. Acesta și-a dat seama că Hristos este deasupra tuturor și că este nevinovat, însă pentru că nu a putut să se lepede de patima lui, s-a spălat pe mâini de Hristos în clipa în care a fost presat de iudei cu patima sa.

La fel și noi de multe ori ne spălăm pe mâini de Hristos, ba de destule ori chiar Îl răstignim pe Hristos pentru că învățătura Sa nu încape în noi de preaplinul patimilor noastre, de preaplinul iubirii noastre de sine. De fapt, fraților, nimeni nu poate să rămână lângă Hristos dacă nu-l ajută harul lui Dumnezeu pentru că nimeni nu poate să spună că Domn este Hristos decât numai în Duhul Sfânt. Din cauza asta, fraților, să nu spunem că noi nu L-am fi răstignit pe Hristos. L-am fi răstignit și îl răstignim pe Hristos până la sfârșitul veacurilor. Din cauza asta Hristos va rămâne răstignit până la sfârșitul timpului. Numai harul lui Dumnezeu ne poate face bineplăcuți lui Dumnezeu, ne poate scoate din starea de fiară. Singura noastră lucrare este să dorim acest lucru, să ne pocăim și să conlucrăm cu Dumnezeu pentru a ieși din bestialitatea și din moartea în care ne-a adus păcatul.

Perfecțiunea Domnului

Vedeți că Mântuitorul a fost și este pururea viu. Chiar și pe Cruce El și-a păstrat perfecțiunea și a fost destins în ciuda marilor chinuri pe care le-a suportat. Din cauza asta în icoanele bizantine Domnul este reprezentat zâmbind și cu fața luminoasă, fiind parcă în zbor pe Cruce. Chiar în aceste chinuri, Hristos Dumnezeu a avut grijă de mama Sa pentru că aceasta s-a lăsat total în voia lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a avut decât haina de pe ea, după cum notează Sf. Ioan care zice despre sine că în clipa în care Domnul i-a zis „Iată, mama ta!” atunci acesta îndată a luat-o la sine. Nu zice că s-a dus acasă și și-a făcut bagajele, ci că îndată, așa cum era, doar cu haina de pe ea s-a mutat în casa Sf. Ioan Teologul. Înțelegeți?

După cum vedeți, Hristos rămâne pururea pur iubitor și pur duhovnicesc. Chiar și strigătul Său de pe Cruce „Mi-e sete!” se referea la setea Sa pentru mântuirea oamenilor și nu la setea fizică pentru că – să nu uităm – Domnul a postit 40 de zile fără să guste nimic în pustie, deci nu era o problemă pentru El lipsa apei pentru o zi, două.

Atitudinea Mântuitorului dinaintea morții

De asemenea, strigătul Său de dinaintea morții nu înseamnă o pierdere a cumpătului, ci este comportamentul unui războinic perfect lucid care atacă cel mai mare dușman al omenirii, care este moartea. Asta se vede din faptul că înainte de acest strigăt a zis cu calm „Săvârșitu-sa!”, iar după acest strigăt și-a plecat capul și și-a dat duhul. Un om păcătos nu face așa. El nu știe când o să moară și nu o spune cu calm și dacă asta se întâmplă cu darul Domnului, chiar și atunci atunci omul nu poate să-și plece capul și să-și dea duhul pentru că omul nu este stăpân peste clipa când îi pleacă duhul. Omul își dă duhul și după aceea îi cade capul. Hristos fiind Dumnezeu a fost perfect stăpân chiar și peste secunda morții Sale. A anunțat că toate sunt săvârșite pentru mântuirea omului, s-a pregătit, a plecat capul și după aceea și-a dat duhul. Cu toată noblețea și măreția.

Și cum a săvârșit toate? A făcut toate și a trecut prin toate ispitele fără să greșească niciodată, fără să urască niciodată, fără să calce niciodată voia Tatălui care L-a trimis.

Acum o să întrebați „De unde știm noi voia lui Dumnezeu?” Dacă ne rugăm, dacă îi întrebăm pe oamenii pe care îi validează Dumnezeu înaintea noastră și dacă suntem atenți la conștiința noastră atunci încet-încet vom înainta în voia lui Dumnezeu. Desigur că în cazul lui Hristos asta nu se aplică pentru că El a fost om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit și nu a existat șovăială și avans în perfecțiunea Sa.

A murit Hristos?

O altă întrebare pe care ați putea-o pune este „De unde știm că a murit Hristos?”. Au fost mai multe mărturii care au văzut din care distingem fapta unui soldat care a împuns coasta Domnului din care a curs „sânge și apă”, cum notează cu precizie evanghelistul. De fapt, procesul de separare a serului de plasma sangvină era o probă asupra decesului. Dincolo de aspectul fiziologic, există și o dimensiune duhovnicească: apa e simbolul Botezului prin Sfântul Duh, sângele e simbolul Euharistiei și a jertfei. În Sfânta Împărtășanie le regăsim de fapt pe amândouă – și apa și sângele.

Desigur însă că cea mai mare dovadă este faptul că s-a făcut întuneric de la amiază până la ora 3 după masă și că în momentul morții lui Hristos, catapeteasma templului s-a sfâșiat singură de sus până jos și pământul s-a cutremurat, iar pietrele s-au despicat. A fost cea mai mare distorsiune în ființă din istoria cosmică. Știm că toate ființele își trag existența de la Atotțiitorul. Nicio entitate nu există de la sine în afară de Dumnezeu. Oamenii în răutatea lor au dorit să omoare singura sursă de existență din Univers. Înțelegeți?

Din cauza asta, toate existențele s-au năpustit să-i înghită pe asasini, dacă nu ar fi fost rugăciunea Fiului către Tatăl existențelor, rugă în care Fiul îi cerea Tatălui să-i ierte pentru că nu știu ce fac. Și într-adevăr niciodată n-am fost mai inconștienți ca atunci. Ura față de Dumnezeu este cea mai mare inconștiență posibilă. Înțelegeți?

Coborârea la iad și iubirea

Vedeți că cu toate că atunci am dat dovadă de cea mai mare ură posibilă, Dumnezeu a dat dovadă de cea mai mare iubire posibilă, inclusiv în coborârea Sa la iad pe care l-a umplut cu lumina iubirii Sale și care a dorit această iubire, s-a deschis în fața ei, a ieșit de acolo și astfel mormintele drepților s-au deschis și multe trupuri ale sfinților s-au sculat, după cum notează evanghelistul.

După cum vedeți, Domnul a fost viu și iubitor chiar și în clipa coborârii Sale la iad – a dat o bombă de iubirea imensă – pentru că El este Calea, Adevărul și Viața. Fiind Viața însăși lipsită de păcat, nu are cum să moară și chiar dacă și-a supus trupul morții, cu moartea însăși a călcat pe moarte și a depășit-o.

Concluzii

Moartea a intrat în absurd, fraților, pentru că moartea este plata păcatului și moartea a încercat să înghită un om care nu a păcătuit niciodată. Înțelegeți? Acum cine este curat și Îl dorește poate să treacă de la moarte prin moarte către viață. Mormântul gol, plin de lumină este dovada biruinței asupra morții. Avem mai multe dovezi despre Învierea lui Hristos decât despre existența lui Iulius Cezar.

Sunt dovezi nenumărate aici, de atunci și până în zilele noastre, până acum când vă vorbesc.  Acum vă spun un caz petrecut cu câțiva ani în urmă printre voi. Este vorba despre două fete gemene – una a murit din cauza unui accident la 16 ani după aprox. 50 de zile de spitalizare. Înainte să moară, fetița L-a văzut pe Domnul Iisus care a dus-o pe un câmp cu flori într-o lumină mare. Și fetița fost foarte bucuroasă… După plecarea ei la Domnul, părinții s-au rugat mult să-i mai audă odată glasul. La un moment dat când era toată familia în casă la parter, inclusiv sora ei geamănă, au auzit sus la etaj vocea fetiței plecate: „Mami!”

Cu adevărat Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați putut să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!