Moarte lumii: Ultima rebeliune adevărată

Urmăriți un foarte expresiv material artistic bazat pe materialul unuia dintre cele mai cunoscute reviste ortodoxe care a făcut explozie în lumea vestică în urmă cu mai mulți ani. Revista se numea „Moarte lumii” și era influentă în rândurile tinerilor generației punk rock.

Revista se baza pe Sfinții Părinți și avea materiale foarte duhovnicești, după cum puteți să remarcați în acest clip.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Ce înțelegem prin (expresia) „Moarte lumii”?

„Lumea” este un nume colectiv pentru toate patimile. Când vrem să dăm o denumire generala patimilor, le numim „lume”. Dar când vrem să le distingem prin numele lor speciale, le numim „patimi”. Patimile sunt următoarele: pofta de a avea lucruri, plăcerea trupească din care vine patima sexuală, iubirea de cinstiri care dă naștere invidiei, pofta de putere, aroganța și împotrivirea cu mândrie, pofta de a se împodobi pe sine cu haine luxoase și ornamente inutile, înclinarea spre mărirea lumească care este sursa ranchiunii și resentimentului. Frica pentru trup.

Acolo unde aceste patimi nu mai sunt active, acolo lumea a murit. Cineva a zis de sfinți că deși vii, erau morți; căci deși trăiau în trup, nu trăiau pentru trup. Vezi care din aceste patimi este vie în tine. Atunci vei știi în ce măsură trăiești lumii și în ce măsură ești mort pentru ea.

Moarte lumii: Ultima rebeliune adevărată

Ultima rebeliune adevărată este moartea față de lume. Să fim răstigniți pentru lume și lumea pentru noi. Cu sămânța acestei satisfaceri adânc plantată în inima societății actuale, rebeliunea a fost o mică cheie ce a descuiat porțile schimbării. Dar rebeliunea pe care a cunoscut-o lumea nu este o împlinire a adevăratei revolte. Fiindcă timpurile noastre au ajuns la un punct în care lucrurile nu se pot înrăutăți mult mai mult, puținii iubitori de adevăr rămași trebuie să caute mai în adâncime în ei înșiși și în adevărul însuși. Dar ca să ajungă la acest punct, trebuie să aibă loc o revoluție. O revoluție în inimile acestor iubitori de adevăr. O revoluție care anihilează toată gândirea pământească și lumească și care hrănește un mod de gândire care nu e din această lume. „Căci ce e din trup, trup este și ce este din duh….”

Există o mare nevoie pentru această revoluție internă, căci numai astfel se poate naște progresul. Căci cum poate cineva ajuta o lume cu răni purulente până când și le vindecă pe ale sale? După ce această operație spirituală a avut loc, adevărata revoltă e un ideal care poate fi obținut. În această eră a confuziei și distrugerii, distincția necesară între bine și rău e într-o confuzie mortală. Rezultatul acestui fapt e o filozofie a nimicului, că nu există un adevăr ultim. Nihilismul. „Nu există nici dragoste nici ură, bine sau rău, viață sau moarte.”

Rezultatul acestuia e o idee distrugătoare de suflet – că nici Dumnezeu nu există. Reacția naturală la toate acestea e o rebeliune interioară a sufletului. Sufletul nu-și poate nega propria existență. În acest punct, un război total dar nevăzut e în plină desfășurare.

În cazul iubitorilor de adevăr, rebeliunea se manifestă în exterior – ei se revoltă împotriva acestei lumi corupte. Asta e bine, dar sunt prea mulți cei care se opresc la acest punct. Fără să caute mai departe, cum se poate cineva aștepta să găsească răspunsurile? Adevărata rebeliune nu se va opri la nimic în lupta pentru binele lumii, pentru binele altora și pentru binele ei (rebeliunii) în orice mod se manifestă aceasta. E necesar să purtăm o revoluție în inimă, pentru a învinge răul cu binele, ca să avem o rebeliune în adevăr. Aceasta e genul de rebeliune care trebuie să aibă loc. Altfel, nu e deloc o rebeliune.

– Nu știu, doar sunt gata pentru asta, fiindcă nu trăim în fantezia asta stupidă, a mașinilor fantastice și toate astea. E ca și cum am încerca să pretindem că nu e acolo – findcă e acolo. Cred că noi privim mai mult la realitate decât oamenii normali.

– Aha, deci poate că lumea se va îmbunătăți?

– S-ar putea. Nu știu cum, dar…

– Poate că tu ai un sens al realității mai devoltat…

– Da, adică nu cred că va exploda sau așa, dar felul în care e acum e… Adică inflația și toate… Fie va fi o criză economică sau un război sau ceva…

A fost odată o contra-cultură având ca singur scop rebeliunea împotriva lumii.

1980 d. Hr. Această contra-cultură avea înțelepciune în sensul în care filosofia ei era bazată pe recunoașterea coruperii. În asta stă jumătate de adevăr. Reprezintă mai mult adevăr decât va vrea vreodată lumea să recunoască, dar această contra-cultură nu trebuie să se oprească aici. Trebui să caute până la moarte supremul (în) adevăr dacă vrea să împlinească acel lucru pe care a pornit să-l facă.

A avea grijă și a obloji rănile lumii

Contra-cultura punk a fost ceva cu care o mână de căutători de adevăr se putea ușor identifica. Căci e foarte clar că lumea se apropie de încheiere. Să fii cu adevărat punk înseamnă să nu ai nimic de-a face cu acel element care ucide, rănește, cauzează durere. Să cauterizezi rănile. Să fii în lume, dar nu al lumii. În realitate, adevăratele idealuri ale punk-ului încă n-au fost dezvăluite, la fel ca deplinătatea rebeliunii lor.

Aceste idealuri și această filosofie sunt cel mai bine păstrat secret din lume. Un secret care a fost în sufletele acelor puțini iubitori de adevăr de la începutul timpului. În inimile și sufletelor adevăraților punk-eri… .. călugării. Călugării sunt acei care de mii de ani s-au revoltat împotriva coruperii acestei lumi… … retezând toate lanțurile care-i leagă de lume. Ca să locuiască în peșteri, în gropi în pământ și să trăiască în deșerturi… Să mănânce poate odată pe zi, poate chiar odată pe săptămână, să poarte aceleași haine până când se dezintegrează complet și să doarmă rar, deoarece cauza e mai importantă decât plăcerile acestei lumi.

În aceste privațiuni și suferințe vor realiza un lucru: nu există altă suferință decât a nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Aceasta este ultima rebeliune adevărată. Să dai uitării lumea și să-L îmbrățișezi doar pe Dumnezeu.

Cuviosul Iosif Vatopedinul (1921-2009). 45 de minute după deces, un zâmbet apare pe chipul cuviosului Iosif.

Singura cale de ieșire

Sub suprafața fragilă, dragostea zadarnică, auto-interesată, atârnată, dorul înnebunitor, care doar ascunde ce zace dedesubt, există un râu ce curge în tăcere: Un râu de compasiune, măruntaiele milei, simțirea durerii celorlalți oameni. curgând într-un foarte vast ocean de tristețe. Deși este o tristețe, omul o primește de bunăvoie, cu bucurie, căci în durerea ei este așa o tandrețe…

Și în sfârșit, în această tristețe, este libertate desăvârșită. Aceasta e dragostea ce nu moare niciodată: o dovadă nemuririi. Aceasta e durerea pe care Cel Răstignit a îmbrățișat-o de bunăvoie, împărtășindu-ne durerea. Aceasta e Crucea pe care ne cere s-o purtăm. Aceasta e moartea cu care ne cere să murim. Și în sfârșit, în această moarte, este o pace desăvârșită.

Desăvârșirea în durere

La momentul conștientizării de sine acute la nașterea stării adulte, când sufletul e încă inocent și deschis și n-a fost împietrit și lumea e un mare măr cu posibilități aparent nelimitate și relațiile pot părea să fie așa perfecte și perfecte cu ușurință și sufletul abia s-a trezit la simțirea intensă a stării de persoană și afirmării de sine și întreabă, pentru prima oară, întrebarea: cine este și de ce e aici? Sufletul e deschis complet și caută să treacă dincolo de el însuși.

Persoana simte adânc și intens, încă neînvățat să blocheze sentimentele care mai apoi se dovedesc prea dureroase. Tânjește să împărtășească acest sentiment, această conștiință de sine, această intensitate, această durere, cu alții și să simtă ce simt alții. Totul curge liber. Câteodată prea liber. Și nu e nicio încercare de a-și păzi lumea interioară de a fi călcată în picioare. Copilul care n-a fost niciodată lovit de o mașină și căruia nu i se spune despre pericole nu va avea nicio teamă să meargă pe mijlocul unei străzi aglomerate.

Totuși, când persoana îmbătrânește, când trece timpul, relația de suflete pereche ce începuse atât de intens, ca o floare minunat de înflorită devine… Fiindcă n-a fost nimic mai înalt care să-i țină împreună. Și posibilitățile aparent nelimitate care se prezintă la tinerețe, devin mai mici, ocaziile închizându-se una după alta, odată ce avansează pe o anumită cale. Căci o persoană nu poate merge decât pe o singură cale la un moment dat. Și apoi are loc ceea ce a fost temut și respins: deasupra persoanei brute se formează un strat. Și nu se poate altfel: vulnerabilitatea pură e prea dureroasă.

Încercare de răspuns. La momentul conștientizării de sine acute și realizarea eternei întrebări: „de ce?”, persoana trebuie să fie capabilă se direcționeze acea conștiință de sine și dorul dureros către ceva mai înalt decât el însuși: către Dumnezeu, Care S-a făcut trup și a suferit așa cum o facem și noi. Nu e suficient să turnăm acest dor dureros pe altă persoană. Asta poate ajuta pentru o vreme, dar nu e suficient, în eternitate.

Sufletul uman caută perfecțiunea. Și nimic nu e perfect în afară de Dumnezeu. Alte ființe umane, chiar dacă par perfecte la început, mereu se dovedesc a fi imperfecte. Și asta poate fi o mare sursă de deziluzie. O ființă umană poate fi un vehicul pentru a ajunge la capăt: Dumnezeu și aproape întotdeauna o astfel de ființă umană e necesară. Dar acea persoană nu poate fi văzută ca un țel în ea însăși.

În epoca post-modernă, când tinerilor le-a fost refuzată cunoașterea lui Dumnezeu, perfecțiunea e de obicei căutată la început în una sau mai multe ființe umane. Sau în vehicule nedemne, inferioare: bogăția, frumusețea, faima. Iarăși, omul trebuie să-și îndrepte sentimentele dureroase de conștiință de sine și dor înafara sinelui propriu: la Dumnezeu. Căci doar El are dragostea infinită pentru a le răspunde. Îl cunoaștem pe Dumnezeu tocmai prin această durere.

„Aducerea aminte de Dumnezeu este durere a inimii răbdată în duhul credinței, dar cel care-l uită pe Dumnezeu devine îngăduitor cu sine și insensibil” (Sf. Marcu Ascetul) „Nimeni nu a obținut ceva fără durerea inimii” (Sf. Varsanufie și Ioan)

Durerea internă și intensitatea trăite în adolescență nu e doar bună, ci chiar vitală pentru dezvoltarea ulterioară a sufletului. Îl aduce mai aproape de Dumnezeu. E un moment al adevărului, și de aceea e important ca sentimentele puternice ca: „Totul sau nimic”, „Eu nu mă mulțumesc cu locul 2”, sentimente ale idealismului tineresc dat de Dumnezeu, să fie rapid canalizate spre El, care nu este pe locul 2, care este suprem.

Dacă s-ar întâmpla asta, mai mulți tineri din ziua de azi s-ar îndrepta spre monahism, care este viața „Totul sau nimic”. A nu se mulțumi cu locul 2. A renunța la tot pentru un scop mai înalt. Împărăția care nu este din această lume. Dar e nevoie de tărie și coloană vertebrală în tineri, pentru a păstra vie flacăra dorului lor idealist, când tot felul de rupturi lumești încearcă să înăbușe semințele abia răsărite.

Dacă omul își canalizează durerea, conștiința de sine, etc. în sus, există posibilitatea creșterii nesfârșite în duh. Însă, dacă omul le păstrează derulându-se la nivel orizontal, acest lucru va duce la stagnare și disperare sau renunțare. Chiar dacă cineva poate continua așa, mereu încercând să fie intens, real, dacă nu e altceva decât asta, el doar va continua roată și roată și roată… și roată… în cerc, neajungând nicăieri. Viața nu poate fi îmbibată cu sens doar prin încercarea de a o trăi intens.

Răspunsul, adevărul, e Dumnezeu. Care a fost răstignit pe Cruce și Care i-a făcut pe tinerii de azi să se agite în durerea inimii lor, așa încât să crească nu doar într-un adult plictisitor, lumesc, ci într-un sfânt. Să crească în asemănarea cu Dumnezeu. Care va continua să crească nu doar la vârsta mijlocie sau la bătrânețe, ci în eternitate.

În cuvintele monahului Serafim Rose, un neadaptat în lumea modernă care a trecut prin ani de trăire a iadului înainte să găsească calea de ieșire: „Hristos e singura ieșire din această lume. Toate celelalte ieșiri – plăcerea sexuală, utopia politică, independența economică sunt doar fundături în care putrezesc cadavrele celor mulți care le-au încercat…”

Anul Domnului 1990. Un monah ortodox călătorește în țara Georgia. Monahul investighează un raport misterios despre un incendiu.

– Bună!

– Să vă fie de bine!

Ce urmează este o recreare digitală a interviului său.

– Știți piața centrală din Tbilisi? În timpul demonstrației, purtătorii de cuvânt ai guvernului stăteau la tribuna vorbitorilor. În spatele lor, pe clădirea comitetului executiv a Partidului Comunist, atârnau mereu portrete ale liderilor de partid gigantice, de 2 etaje în înălțime. La apogeul demonstrației, când întreaga piață era plină-ochi de oameni și în vreme ce un membru al guvernului ținea un discurs, dintr-odată portretul gigantic al lui Stalin a izbucnit în flăcări.

Părintele Gavriil reușise să intre la etajul superior al clădirii comitetului executiv, dechisese o fereastră și turnase cherosen pe spatele portretelor.

– Ăsta e… poate că e o legendă?

– Unele lucruri, firește, au fost învăluite în legendă. Dar a dat foc la portrete. Portretul lui Lenin a ars imediat. Groaza s-a instalat în piață. Toți au înghețat de frică și totul a rămas nemișcat. În vreme ce imaginile liderilor [comuniști] erau în flăcări, de la o fereastră de la cel de-al doilea etaj, părintele Gabriel ținea o predică. „Domnul a zis: Să nu-ți faci idolI și nicio imagine gravată. Să nu te închini lor, nici să le slujești, căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei. Ieșire 20, v. 3-5. Georgienii au fost mereu creștini. Deci de ce vă închinați înaintea idolilor? Iisus Hristos a murit și a treia zi a înviat. Dar idolii voștri turnați nu vor fi niciodată înviați. Chiar și în timpul vieții erau de fapt morți.”

Evident, a mai zis încă o frază și poate și mai multe. L-au coborât de-acolo. Au adus niște mașini de pompieri și au ridicat scări. Dar când l-au adus jos, mulțimea a tăbărât asupra lui, i-au dat cu picioarele, l-au lovit cu paturile puștilor, l-au bătut cu furtunele de pompieri. Au țipat: „Lăsați-mă să zdrobesc eu păduchele ăsta!”

– Cum au putut, știți, cum l-au lăsat să scape? Adică, de ce n-a fost împușcat?

– Motivul pentru care nu l-au împușcat e acela că l-au cărat de-acolo aproape ca pe un cadavru. Fața nu i se mai distingea. Era – craniul îi era fracturat și avea în corp 17 oase fracturate. A zăcut aproape inconștient timp de o lună, dar a fost tratat cu grijă așa încât să se poată face investigații. Părea că urmau să aranjeze un proces spectacol, dar nici măcar nu l-au putut pune pe condamnat pe o targă. Nu a răspuns la tratamente deloc. Întreaga perioadă a fost în pragul morții. Dar n-a murit. Asta mi s-a istorisit. La acel moment abia mă născusem. Dincolo de asta, nu știu nimic cu certitudine.

Pr. Gabriel nu vorbește cu nimeni despre asta. Fie a dus-o așa până la amnestiile lui Hrușciov, fie ei au încercat multă vreme să găsească o conspirație. Să scoată de la el numele conspiratorilor. Apoi, fie a fost certificat ca iresponsabil de faptele sale, fie l-au ajutat, fie a devenit prea neplăcut autorităților. Când l-au eliberat după câțiva ani, a fost suspendat de la slujirea preoțească, nu doar în biserică, dar pentru zece ani nu l-au angajat nicăieri. Din fericire a avut o casă, a avut o mamă – bătrâna care v-a deschis poarta.

Ambii au trăit din pensia lui – fiindcă avea certificat de nebun, avea alocație de la stat 17 ruble pe lună. Peste tot oamenii știau și le era frică de el. La început, a cutreierat prin sate, și a fost angajat să păzească viile sau să se ocupe de foc în biserici. Apoi mama sa a rămas paralizată de la toată trauma și nu a mai putut merge nicăieri. Timp de câțiva ani, putea fi găsit stând în pridvorul vreunei biserici cu mâna întinsă.

Sfântului Gavriil i-a fost în cele din urmă permis să slujească în Mănăstirea Samtavro. Cu dragostea sa neclintită pentru Hristos, a zidit mii de oameni care l-au vizitat. În 2012, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe din Georgia l-a proclamat oficial pe Arhimandritul Gavriil ca sfânt.

Sf. Gavriil din Georgia, cel nebun pentru Hristos. Ziua de sărbătoare: 2 noiembrie.

Dar a fost în păcatul meu, că nu în El, dar în creaturile Lui (eu și alții) am căutat plăcerile, sublimitățile, adevărurile, și astfel am căzut cu capul înainte în tristeți, confuzii, greșeli,,, Doamne, am pribegit prea mult departe de Tine, odihna mea, în aceste zile ale tinereții mele, și am devenit pentru mine un deșert – Confesiunile Fericitului Augustin.

Când ți se acordă privilegiul suprem de a fi răstignit pe o cruce, și lacrimile pline de bucurie ale durerii eliberatoare îți inundă ochii, și guști dulceața și libertatea absolută a morții pentru această lume, atunci nu mai simți mânie sau furie, și știi ce înseamnă să-i ierți pe toți și toate. Vezi cum El, răstignit fiind pe Cruce, a putut să-i ierte pe toți care au trăit și vor trăi vreodată.

Într-un fel, nimic nu s-a schimbat la tine, tot binele din tine rămâne, tot răul din tine rămâne, toate patimile rămân și lupta continuă. Dar acum știi, știi că nu există nimic mai sublim, frumos și profund decât crucea. Acum știi ce înseamnă că și-a vărsat sângele pentru tine în agonia unei dureri de a cărei îndurare chiar și El s-a temut și a fost plin de amărăciune.

Când îți cere să-i bei Sângele și să-i mănânci Trupul, ești pregătit să-ți verși și tu sângele. Să iei crucea și să-l urmezi. Să iei parte la ce este El în dragostea Sa supremă și eliberatoare. O dragoste care este durere, dar durere care este o pace, o pace care depășește toată înțelegerea. Și vezi alte ființe umane în jurul tău și continui să le vezi slăbiciunile, dar acum simți atâta compasiune și iertare pentru scăderile lor, ca și cum ar fi copii mici și tu însuți te simți ca un copil. Și astfel mergi mai departe, în continuare aceeași persoană, cazi și te ridici din nou, dar acum toate lucrurile tranzitorii din viață sunt văzute ca secundare.

Și știi că nu sunt tot ceea ce sufletul tău dorește cu adevărat pentru eternitate. Și peste el stă acea dragoste transcendentă, actul suprem de dragoste pe care universul nu l-a cunoscut înainte și nu-l va mai cunoaște din nou. Dumnezeu S-a făcut trup, a fost batjocorit, scuipat, torturat și răstignit de creaturile pe care El însuși le-a format din țărână și a suferit totul pentru dragostea lor.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!