Tatăl nostru, Acatistul, rugăciunea, atacurile diavolului – p. Teologos

Care sunt dificultățile de traducere din rugăciunea „Tatăl nostru” și din Imnul Acatist? Care este structura și de unde vine Imnul Acatist? Care este puterea rugăciunii și cum se manifestă atacurile demonice?

Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla cel puțin parțial în materialul de față.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Un caz despre traducerea rugăciunii Tatăl nostru. „Pâinea noastră….”

La un moment dat a venit un grup de pelerini printre care se afla și un domn mai în vârstă – cred că în grupul respectiv se afla cel puțin un preot – știți, de obicei oamenii vin cu preotul paroh, însă nu totdeauna.

Domnul în vârstă, chiar dacă părea mai simplu după cum se comporta, era foarte sigur de sine și îmi vorbea oarecum poruncitor, ca să spun celorlalți – inclusiv preoților – ca să spună la Sfânta Liturghie la rugăciunea Tatăl Nostru, „pâinea noastră cea de toate zilele”. Când l-am întrebat de unde știe că așa e corect – mi-a răspuns sigur și oarecum bățos, „așa se zice – așa știu eu!”. Adevărul este, însă, altul.

În Biserica Ortodoxă spunem la Liturghie Tatăl Nostru așa cum este în Evanghelia după Matei, unde se spune „τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον” adică pâinea noastră cea spre ființă, aproximativ. Adică Biserica are motive foarte serioase să folosească „ἐπιούσιον” – adică tradus „spre ființă” – pentru că nu se referă numai la pâinea trupească, la franzelă, ci și la pâinea cea duhovnicească, adică la Sf. Împărtășanie.

„Și ne iartă nouă greșelile noastre…”

Acum, că tot discutăm despre rugăciunea Tatăl nostru, o problemă și mai mare este cu „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Textul original „καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν, ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν·” se referă puțintel la altceva. Nu zicem că ar fi schimbată traducerea, însă sensul aproximativ este „lasă-ne nouă”, în sens de „iartă-ne”, „lasă-ne nouă datoriile noastre așa cum și noi lăsăm – iertăm – datornicilor noștri”. Adică Dumnezeu să nu mai țină seama de ceea ce datorăm noi Lui, după cum și noi nu mai ținem seama de ceea ce alții ne datorează nouă întâi de toate din punct de vedere duhovnicesc.

Biserica a tradus corect cu „greșelile” pentru că dacă am lăsa „datorii” atunci omul s-ar gândi doar la datoriile materiale, pe când sensul evident sunt datoriile duhovnicești. Am amintit acest lucru pentru a accentua faptul că suntem datori unii față de alții cu fapte bune. Nu înseamnă că suntem bine dacă nu greșim frontal față de ceilalți. De fapt, chiar se spune că dacă nu facem binele pe care îl putem face, este un păcat pentru noi și că dacă putem să facem un bine să nu amânăm. Înțelegeți?  Desigur că în toate e nevoie de discernământ pentru că uneori lucrurile sunt mai complexe, iar viața e un maraton și nu o cursă de 100 m sprint. Trebuie să avem grijă.

„Și nu ne duce pe noi în ispită…”

Un alt lucru important legat de această rugăciune este traducerea „și nu ne duce pe noi în ispită” – „καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν” – „εἰσενέγκῃς” ar însemna etimologic „să nu ne introduci sub stăpânirea” ispitei. Desigur că în românește nu sună bine de loc, însă Domnul vrea să ne spună faptul că ispita este un centru de atenție, un centru care exercită asupra noastră o forță de atracție, ca o forță magnetică care este simțită de către creier ca plăcere. Ei, aici Domnul ne spune să ne rugăm să ne ajute să nu cădem sub atracția acestei forțe – să nu fim târâți de ea. Nu ne duce Dumnezeu în ispită, ci noi suntem atrași și momiți de pofta noastră după cum spune Sf. Ap. Iacob, ruda Domnului. Dumnezeu nu vrea să ne ispitească și mai ales, să ne ducă în ispită. Ferească Dumnezeu!

„Și ne izbăvește de cel viclean”

Desigur că am putea să discutăm foarte mult despre rugăciunea „Tatăl Nostru”, însă acum când doar amintim pe scurt, ultima parte din rugăciunea „Tatăl nostru” care necesită discuție este „și ne izbăvește pe noi de cel viclean” – „ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ”. Este „cel viclean” și nu „cel rău” – „rău” în limba greacă este „κακός”. Domnul spune „viclean” și pentru a arăta cum atacă diavolul – atacă viclean, nu frontal, adică prin plăcere și nu prin forță. Diavolul găsește un pretext plauzibil, o plăcere pentru mintea noastră care trebuie să consimtă cu momeala diavolului astfel încât diavolul să aibă drepturi să-l tragă pe om în groapă, în ispită. Înțelegeți?

V-am spus astea foarte pe scurt ca să vedem că sunt destule lucruri în Biserică pe care credem că le cunoaștem bine, însă care nu sunt așa cum ne spune mintea. Acest fenomen este valabil și în cazul imnului acatist. Aud de multe ori întrebarea „Care este cel mai puternic imn acatist al Maicii Domnului?” sau altele similare care arată faptul că nu cunoaștem foarte multe din istoria imnului acatist.

Despre imnele acastist

Imnele acestea au avut perioada de glorie în secolul 6-7, odată cu Sf. Roman Melodul care este socotit și inventatorul lor și erau numite condace. Acestea, însă, au dispărut în secolul 8 și au fost înlocuite de canoanele pe care le avem până astăzi la utrenie. Din aceste condace care erau imne relativ lungi ce aveau toate o anumită structură, a rămas întreg până astăzi doar unul singur: așa-numitul Imnul Acatist al Bunei Vestiri al Maicii Domnului.

Desigur că mai există aceste imne în manuscrise speciale numite „Condacarii” – adică culegeri de condace însă nimeni nu le mai folosește astăzi. Ceea ce noi astăzi numim condac este de fapt un tropar scurt, numit „proimio” în vremea respectivă, tropar care dădea tema fiecărei strofe a condacului. Acest tropar mai există până astăzi la utrenie și a preluat numele întregului imn format din mai multe strofe. Adică se numește condac. Strofa era alcătuită din două părți: proimio – care astăzi se numeșe condac – și icosul (icos) care este mai lung și care alcătuiește, de fapt, corpul imnului. De asemenea, strofa are după fiecare proimio și icos câte unul, două sau chiar trei stihuri care se repetă de fiecare dată. În cazul Imnului Acatist aceste stihuri sunt „Aliluia” și „Bucură-te mireasă, nenuntită” sau „Bucură-te mireasă, pururea fecioară” – un alt loc foarte greu de tradus din limba greacă.

Imnul Acatist al Bunei Vestiri – denumire, tradiție

Am putea să vorbim destule și despre istoria condacelor, însă acum să spunem de ce singurul care a mai rămas este Imnul Acatist și de ce se numește așa. Imnul acatist a rămas în istorie și datorită frumuseții sale, desigur, dar mai ales, datorită faptului că a fost compus cu ocazia unor mari minuni pe care Maica Domnului le-a făcut, salvând Constantinopolul din fața unor mari armate care doreau să distrugă orașul.

Minunile legate de Imnul Acatist

Prima minune a fost pe vremea împăratului roman Iraclie în care Maica Domnul a apărat orașul de sciți și perși într-o situație disperată în care orășenii păstoriți de patriarhul Serghie au cerut ajutorul Maicii Domnului prin rugăciuni și procesiuni. Maica Domnului a ridicat o mare furtună și a adus o groază colectivă în tabăra dușmană, astfel încât flota vrăjmașă a fost distrusă, iar trupele inamice au fost dispersate, bizantinii repurtând atunci o mare victorie, în pofida oricăror așteptări. 

Cea de-a doua minune a fost asemănătoare și s-a întâmplat 36 de ani mai târziu pe vremea împăratului roman Constantin Pogonat, adică Constantin Bărbosul. Atunci au venit musulmanii și cu toate că au încercat să cucerească Bizanțul printr-un asediu de 7 ani, cu toate acestea nu au reușit să-l cucerească, într-un mod nesperat pentru bizantini.

A treia minune a fost pe vremea lui Leon Isaurul când iarăși orașul a fost supus unui asediu musulman. Poporul îngrozit a făcut multe rugăciuni, pocăință și procesiuni cu Sfinte Moaște și icoane și astfel, după câteva minuni în care câțiva musulmani și-au pierdut viața în chip minunat de a intrat groaza în ceilalți, orașul a scăpat într-un final.

Cântarea imnului stând în picioare

De fapt, dacă nu mă înșel, Imnul Acatist a fost scris în urma primei sau, cel mult, în urma primelor două minuni. În orice caz, oamenii de bucurie că Maica Domnului i-au păzit au cântat acest imn toată noaptea în picioare – adică „ακάθιστοι” după cum se spune în greacă, de unde și numele imnului.

Nu știm cu exactitate cine l-a compus însă Tradiția susținută și de cei mai mulți specialiști ne spune că este vorba de Sf. Roman Melodul. Icoana în fața căreia se spune că a fost recitat pentru prima dată Imnul Acatist de către patriarhul Serghie se găsește în mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte, unde are paraclisul ei și unde se citește Imnul Acatist în fiecare zi.

Importanța Imnului Acatist și traducerile

În orice caz, pentru greci importanța imnului și a sărbătorii conexe din Postul Paștelui este foarte mare pentru că le amintește de faptul că Maica Domnului este „doamna General învingătoare” după cum spune și condacul sărbătorii. Condacul sărbătorii este, de fapt, primul proimio al Imnului Acatist, condac care în românește este tradus aproximativ prin „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”

Este tradus inexact, după cum spuneam, însă nu prea avem cum să-l traducem mai bine. Desigur că este discutabil și sunt diferite păreri. Întâi de toate, „Τη Υπερμάχω Στρατηγώ τα νικητήρια” tradus prin „Apărătoare doamnă” se referă direct, cum spuneam, la „doamna General” – στρατηγός în greacă înseamnă „general”. După care mai departe la „Αναγράφω σοι η Πόλις σου, Θεοτόκε” se referă direct la oraș – adică la Constantinopol. «Πόλη» în greacă înseamnă „oraș” – noi am tradus prin „noi robii tăi”. Iar la final „Χαίρε, Νύμφη Ανύμφευτε” mai corect ar fi, parcă, „mireasă nenuntită”. „Pururea fecioară”, dacă vreți.

Oricum ar fi, este cel mai celebru imn în această formă rămas dinainte de secolul 8. Influența Imnului Acatist este atât de mare încât toate imnele de această structură se numesc astăzi acatiste, chiar dacă în vechime s-au numit condace. Astăzi, după cum spuneam, condacele sunt doar micile tropare care mai demult erau la începutul acestor mari imne și descriau pe scurt subiectul imnului.

Alte imne acatiste și rugăciunea

Imnele acatiste de astăzi sunt de o dată semnificativ mai recentă și de o duhovnicie inferioară Imnului Acatist. De aceea, când cineva vă zice să citiți Imnul Acatist să nu mai întrebați „Care?”, ci să știți că este vorba de Imnul Acatist al Bunei Vestiri, al Maicii Domnului.

Acuma ca să fiu sincer, cea mai puternică formă de rugăciune este rugăciunea dintr-un gând, adică rugăciunea dintr-un gând adică Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!. De ce? Pentru că are numele Domnesc în ea, are doar un singur gând – miluiește-mă! – și nu are multe gânduri astfel încât să se răspândească mintea și este foarte scurtă – motiv pentru care mintea o ține foarte ușor, mai ales dacă se spune pe metanier. Vedeți că în cazul acatistelor, mintea se răspândește și la sfârșit ne trezim prin cu totul alte galaxii, de ne întrebăm dacă am citit acatistul sau nu. Asta se întâmplă pentru că în cazul acatistelor sau a oricăror alte rugăciuni liniare, ca o poveste, apar foarte multe gânduri pe care mintea noastră căzută le înhață și călărind pe acestea este dusă departe de Hristos. 

Despre rugăciunea de cerere

Oamenii, însă, din păcate, sunt obișnuiți cu o mulțime de cereri, uitând că noi trebuie să facem voia lui Dumnezeu și nu Dumnezeu pe a noastră, pentru că El este mai înțelept și mai cunoscător decât noi și nu noi decât El. Înțelegeți? Chiar El ne-a învățat să zicem „facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ” – că tot am vorbit astăzi despre rugăciunea „Tatăl nostru”. Noi, însă, suntem concentrați pe planurile noastre, pe voile noastre proprii, pe dorințele noastre, pe preocupările noastre, pe percepțiile noastre despre adevăr, chiar dacă este demonstrat că sunt false. Chiar astăzi am demonstrat destule prejudecăți legate de rugăciunea „Tatăl nostru” și despre Imnul Acatist.

Acum o să spuneți că și oamenii s-au rugat atunci când le-a fost asediat orașul și astfel a ajuns să fie compus Imnul Acatist. Așa e. Toți avem această limitare mai mult sau mai puțin. Doar sfinții s-au lăsat total în voia lui Dumnezeu. Aceia când cer ceva de la Dumnezeu nu cer pentru ei, ci pentru ceilalți. Dacă cer pentru ei, cer întâi să se facă voia lui Dumnezeu și pentru ei cer să se izbăvească de păcate cu mila Domnului. Să-i miluiască Dumnezeu! Vedeți că Dumnezeu este milostiv și ne ascultă cererile când acestea ajută duhovnicește.

Rugăciunea de cerere și folosul duhovnicesc în veșnicie

Inclusiv în războaie, că tot vorbim de ele, când ajută Dumnezeu este vorba de un folos duhovnicesc în veșnicie. Nu știu dacă știți, Sf. Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii din care a pierdut 2.

Una dintre ele, un asediu asupra cetății Chilia, a transformat-o în victorie, în timp ce bătălia de la Valea Albă a pierdut-o. Se spune că a pierdut această bătălie pentru că Sfântul nu și-a ținut promisiunea făcută lui Dumnezeu ca după fiecare bătălie să ridice un așezământ duhovnicesc. După bătălia anterioară adică cea de la Podul Înalt, Dumnezeu știe ce s-a întâmplat, însă se pare că moldovenii s-au cam mândrit datorită victoriei răsunătoare și nu au mai construit nimic și atunci a venit smerirea de la Valea Albă. Fraților, tot timpul să fim smeriți că dacă nu, atunci ne smerește Dumnezeu. Înțelegeți? Vedeți că moldovenii cu Sfântul s-au smerit după asta și Dumnezeu nu a îngăduit ca turcii să folosească această victorie și nici ca Sfântul să mai piardă vreo bătălie.

Totdeauna primează planul duhovnicesc în fața celui trupesc, pământesc, chiar dacă noi, trupești fiind, nu realizăm asta. Cu toate acestea, oamenii duhovnicești își dau seama. De exemplu, mă gândesc acum la cazul Cneazului Lazăr când acesta a ales să moară ca un martir în lupta cu turcii de la Kosovo pentru a câștiga regatul cel ceresc în locul regatului celui pământesc.

Despre adversari și un caz cu Sfântul Mina

Uneori lucrurile sunt mai complexe, pentru că nu vorbim numai de duhovnicia celui care nădăjduiește în Dumnezeu, ci și de răutatea adversarului. Când vorbesc despre răutatea adversarului, nu mă refer neapărat la omul care este în față noastră, ci la ideologia, la structura pe care acesta o reprezintă.

Să vă dau un caz: Erwin Rommel a fost un celebru general german care a slujit naziștilor în cel de-al doilea război mondial. A fost unul dintre cei mai mari generali din istorie, fiind respectat de toți, inclusiv de dușmanii săi. Datorită capacităților sale militare extraordinare, a repurtat o mulțime de victorii foarte importante la începutul războiului. După ce a cucerit Franța în 6 săptămâni, cucerind înainte Belgia și Olanda, Rommel a intrat în Africa de Nord și a cucerit tot ceea ce i-a stat în cale, ajungând rapid până la 100 km de Alexandria într-un loc numit El Alamein unde într-un final a fost oprit de britanici. Toți știau că o să fie o bătălie decisivă pentru soarta Egiptului – ultima parte din Africa de Nord care nu era ocupată de naziști. 

După câteva luni de pregătiri cele două armate erau gata de confruntare, însă englezii erau timorați pentru că în fața lor era renumitul Erwin Rommel, de neînvins. În noaptea de dinaintea bătăliei, însă, britanicii văd în „no man’s land” – în teritoriul dintre cele două armate – un călăreț care ieșise din niște ruine din apropiere și care se îndrepta din ce în ce mai repede spre armata germană. Britanicii s-au îngrozit, crezând că este o nălucă și că și-au pierdut mințile datorită tensiunii specifice războiului. Paroxismul a ajuns la maximum când localnicii au început să strige și să arate către călăreț zicând „El Alamein! El Alamein!” – adică Sf. Mina pe arabă. Când i-au întrebat englezii ce se întâmplă, băștinașii le-au explicat că este Sf. Mina Egipteanul care o să le dea victoria. După cum știm azi, a fost o victorie atât de importantă că l-a făcut pe Winston Churchill să spună la sfârșitul războiului că înainte de Alamein nu au avut nicio victorie, iar după El Alamein nu au mai avut nicio înfrângere.

Războiul, tipurile sale și veșnicia

Acuma o să-mi spuneți că nu o să ajungem noi în război. Fraților, dacă din punct de vedere armat desigur că foarte probabil că România nu va fi teatru de război imediat chiar dacă războaiele vor crește în lume, din punct de vedere duhovnicesc sigur sunteți în război. Să nu spuneți că e mic lucrul acesta pentru că dacă în cazul unui război armat ne putem pierde trupul, într-un război duhovnicesc ne putem pierde sufletul și ne vom chinui veșnic. Este mult mai grav fraților și să nu spuneți că diavolul nu există pentru că nu-l vedeți. Diavolul chiar există și este foarte activ și vă influențează direct, credeți-mă! 

Dacă nu credeți, uitați-vă la voi. Încercați să vă puneți la rugăciune. Veți vedea că vă vor apărea în cap un milion de gânduri care mai de care mai necesare de făcut în momentul respectiv, un milion de motive ca să amânăm rugăciunea sau să ne-o facem cât mai repezit posibil. Ei, de unde vin toate aceste gânduri când cu un minut înainte eram liniștiți? Evident că este vorba de o altă specie de minte, căreia nu-i place rugăciunea, minte care interacționează cu mintea noastră și o mișcă în toate părțile generându-i gânduri. Nu știu dacă știți, gândul este mișcarea minții. 

Gândurile în timpul rugăciunii și diavolul

Dacă totuși reușim să ne punem la rugăciune, atunci aduce o mulțime de gânduri care mai de care mai importante sau mai presante, dorințe și traume, necazuri și rezolvări care mai de care mai sigure la diferitele probleme ale vieții, numai și numai ca să întrerupă rugăciunea. Fraților, să nu le dăm atenție!

Dacă sunt de la Dumnezeu nu insistă și dacă sunt de la Dumnezeu atunci Tatăl nostru cel din Ceruri ne va aduce aminte cu dragoste și smerenie și după ce ne rugăm Lui. După. Nu în timpul rugăciunii, fraților. Desigur că niciodată nu trebuie să ne încredem în gândurile noastre și nu trebuie să vorbim cu ele, mai ales în timpul rugăciunii. Înțelegeți? Ei, acest tip de minte căruia nu-i place deloc rugăciunea și-l chinuie pe om cu anxietăți, spaime și frici legate de prezent și viitor sau îl împinge în nostalgia trecutului se numește diavol.

Desigur că oamenii care nu se roagă nu au luminarea necesară ca să aibă această experiență și să vadă acest război. Le recomand cu căldură să încerce și atunci o să vadă că diavolul nu este o abstracțiune, ci cineva foarte concret și foarte malefic. Să încerce să citească Imnul Acatist – că tot vorbim de el – și să vadă dacă pot să rămână concentrați pe înțelesul cuvintelor până când îl termină. Mai ales dacă vorbim de începători în cele duhovnicești, sunt ferm convins că până când apucă să-l termine mintea va fi zburat în toate părțile. Trebuie să-și adune mintea de prin Patagonia. Din Țara de foc!

Gândurile în timpul slujbelor

De asemenea, puteți să vedeți și mai manifest războiul vrăjmașului la slujbe. Dincolo de gândurile legate de toate grijile și traumele care parcă atunci izbucnesc toate cu cele mai atrăgătoare soluții sau cele mai tulburătoare chinuri, ne poate apuca un somn de să ne cadă capul jos, mai ales dacă e vorba de o slujbă de noapte. Cu toate că ne asfaltează toropeala în timpul slujbei, când aceasta se termină, ce să vezi? Suntem proaspeți ca roua dimineții. Ei, asta e război de la diavol. Înțelegeți?

Evangheliile

Unul dintre cele mai clare și mai practice cazuri pe care puteți să-l este următorul: Sfânta Evanghelie. Evangheliile sunt părți ale Noului Testament și dacă nu primim Noul Testatament, adică dacă dorim să fim corecți din punct de vedere teologic și științific, atunci nu trebuie să primim nimic din antichitate. Avem mai multe dovezi despre Învierea lui Iisus decât despre existența lui Iulius Cezar. Poate că pe unii îi șochează această afirmație, de aceea trebuie să explicăm puțin: calitatea din punct de vedere științific – adică istoric și filologic a corpusului Noului Testament nu este egalată de nimic în antichitate. 

Întâi de toate cantitatea: corpusul Noului Testament este prezent în peste 5 800 de manuscrise vechi scrise în textul original. În cazul celorlalte opere din antichitate avem câteva zeci sau cel mult, în medie, până în 300 de manuscrise, adică mult mai puțin.

Problema cea mare nu este asta, ci distanța de la original. Manuscrisele acestor opere păgâne care au ajuns la noi până azi sunt la o distanță foarte mare de original – sute de ani sau uneori chiar peste o mie. Cele mai vechi sunt datate la aproximativ 20-30 de ani de la original. Adică este ca și cum aș scrie eu ceva acum despre ce s-a întâmplat și ce am citit prin anul 2 000 în timp ce păgânii ar scrie azi ce s-a întâmplat pe la anul 1700-1600. Se păstrează incomparabil mai bine informația în cazul Noului Testament.

Dincolo de asta, textul Noului Testament este de o calitate inegalabilă. Filologic și teologic vorbind. Avem doar două familii – familia bizantină care constituie 98% din manuscrise și familia alexandrină care constituie doar 2%, iar diferențele dintre ele sunt minore și nu alterează defel sensul textului – asta în timp ce manuscrisele celorlalte opere prezintă diferențe majore cu alineate sau chiar capitole întregi care apar și dispar sau sunt schimbate semnificativ. 

Această nestemată teologică și științifică a antichității o să o auziți duminică la Sfânta Liturghie dacă, desigur, biruiți războiul diavolului și ajungeți la slujbă. Vă garantez că până se termină slujba uitați tot. Nu apucați să ieșiți afară de la slujbă și tot ceea ce ați auzit din acest giuvaier dumnezeiesc care este Noul Testament va fi șters din mintea voastră și vor rămâne toate nimicurile și toate zgomotele informaționale pe care le aveți în cap. Ei, asta nu arată existența unei minți malefice, foarte active și căreia nu-i place Evanghelia și care intră în contact cu mintea voastră și-i șterge memoria? 

Despre înșelarea celui viclean

Din păcate, astăzi, în acest mare război, diavolul a repurtat o mare victorie: a convins marea majoritate a oamenilor că el nu există. După cum v-am dovedit mai sus, acesta există și e foarte activ. De asemenea, dacă doriți, puteți să întrebați preoți cu experiență despre cazurile de demonizări – cu toate că nu vă recomand să vă amestecați cu așa ceva. Ferească Dumnezeu! În orice caz să știți că toate războaiele se bazează pe înșelare și au ca scop ura, despărțirea, moartea. Din cauza asta, niciodată, niciodată să nu credem ce ne dictează gândurile. Înțelegeți?

Cum ne ferim de înșelare

Totdeauna să avem o atitudine smerită, o dispoziție de întrebare și să verificăm dacă gândul și informația este de la Dumnezeu sau de la vrăjmașul. Vedeți că sunt foarte multe lucruri pe care le avem drept sigure, însă se dovedesc că nu sunt așa. Să întrebăm pe oamenii pe care Dumnezeu îi validează în fața noastră, să ne rugăm cu smerenie și cu frică ca să ne ferească Domnul de înșelare. De asemenea, este foarte necesar să fim atenți la conștiința noastră și pentru asta avem nevoie de liniște și de cât mai puține griji pentru că trebuie să avem mintea curată astfel încât vederea noastră duhovnicească să nu fie tulburată. 

Acum trebuie să știți că diavolul nu poate să facă nimic dacă omul nu-i dă drepturi și acesta este marele lui secret. Trebuie ca omul să facă o retragere practică, omul trebuie să păcătuiască astfel încât diavolul să capete drepturi. Omul trebuie să se învoiască cu gândul care îi vine în minte.

Aici este esențială și spovedania ca și principală armă de detonare a energiei demonice pe care o acumulăm prin păcate. De asemenea, de o importanță maximă este și Sfânta Împărtășanie care luminează toată persoana cu lumina lui Hristos și alungă întunericul distorsiunii.

Concluzii și îndemnuri

Este absolut necesar să fim constanți în lupta noastră. Sfinții Părinți doresc o lucrare ușoară și constantă în pofida uneia înalte care degrab se curmează pentru că ne depășește posibilitățile duhovnicești și/sau de timp. Nu trebuie să ne luăm lucrări care sunt mai presus de posibilitățile noastre duhovnicești și/sau de timp.

Lupta noastră trebuie însă să fie împotriva patimilor noastre și să aibă ca scop facerea voii lui Dumnezeu și nu trebuie să ne luptăm împotriva altora urmărind împlinirea voilor noastre. Desigur că uneori ne presează nevoia, însă desăvârșirea este să zicem „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ!”. Să zicem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Atât. Fără multe cereri. Știe Dumnezeu de ce avem nevoie.

Atunci când vom avea aliat pe Dumnezeu rugăciunea noastră va fi cea mai puternică și vom câștiga pacea pentru că scopul nostru este să câștigăm pacea iubirii de persoane și nu războiul iubirii de argint și de alte dorințe. Asta ne-au învățat toți sfinții, inclusiv Sfinții Români din închisori care cu adevărat au biruit toți numai prin Hristos.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut tăria să rămâneți cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!