Filmele de top și Sf. Ioan Scărarul – p. Teologos

Urmăriți un material care face o analiză din punct de vedere duhovnicesc a celor mai vizionate filme în comparație cu duhovnicia descrisă de cea mai analitică carte care sistematizează patimile și virtuțile: scara Sfântului Ioan Scărarul.

Care este rezultatul acestei paralele? Urmăriți acest material pentru a afla!

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Dependența te face să trăiești într-o lume a ta

Într-o iarnă friguroasă eram la o priveghere și la un moment dat a trebuit să ies afară și în întunericul și frigul de afară am văzut un tânăr până în 18 ani care butona în continuu pe telefon. I-am spus „Mă, tu ești dependent!”. „Da, părinte”. „Mă, zic, dacă tu mori acum o să mergi în iad. O să te chinui veșnic pentru că nu mai ai sursa de drog pe care o ai acum”. S-a uitat îngrozit la mine și a zis „Doar n-o să mor acum??”. I-am răspuns „Cine ți-a garantat?”. Vedeți că oamenii pătimași, oamenii dependenți sunt îngroziți de perspectiva morții, chiar dacă sunt tineri. Ei trăiesc într-un film de-al lor, nu le place să fie în realitate.

Problema cu tânărul respectiv, ca și cu toți cei ca el, de fapt, este faptul că devin singuri – nu au niciun prieten sau aproape niciun prieten pentru că se concentrează pe patimile lor și nu mai doresc să investească timp și mai ales cizelare de caracter în construirea unor relații cu prietenii. În realitate, bineînțeles. Asta este o problemă foarte mare pentru că distrugându-și astfel capacitatea de iubire, tinerii nu mai știu cum să se comporte astfel încât să dobândească iubirea adevărată, iubirea care vine de la Duhul Sfânt și astfel să fie fericiți.

Despre fericire, bucurie și excitarea simțurilor

Fraților, există o mare diferență între fericire, bucurie și excitare. Fericirea este starea de bucurie care se permanentizează. Bucuria este harismă, este energia Duhului Sfânt. Trebuie să trăiască cineva asta ca să înțeleagă cum este – singurul lucru care poate fi spus este că este incomparabil mai presus de excitarea trupească. Excitarea este doar un proces chimic format din mai multe reacții chimice ce se întâmplă în organismul uman ca răspuns la diferiți stimulatori ai simțurilor și ai sistemului nervos, la diferite forme de drog. Când spun „diferite forme de drog” nu mă refer doar la substanțele psihoactive, ci la orice poate să provoace reacții analoage în organism. Aceste forme de drog încep cu ecranele de la telefoane, tablete și calculatoare prin care ne vine tot zgomotul informațional în care suntem imersați astăzi, după care se continuă cu arta, jocurile video și se termină cu substanțele psihoactive. Adică e vorba de o creștere, fraților, care trebuie stopată cât mai repede posibil. Desigur că sunt și alte forme cu care însă au contact mai puțini oameni cum ar fi, de exemplu, anumite sporturi – mă refer aici în principal la MMA, wrestling și altele asemenea.

Violența ca drog. Exemple din cinematografie

Pentru că tot vorbim de bătăi și de artă ca formă de drog, astăzi arta îndeamnă pe om la violență, la patimi și îl împinge departe de Dumnezeu. Vedem în muzică destule curente foarte violente, și aici nu mă refer neapărat la linia melodică, ci mai ales la versuri care sunt pline de înjurături și de un limbaj obscen care mai demult era doar apanajul lumii interlope. La fel și în film, dacă ne uităm la filmele cu cele mai mari încasări, vedem o predilecție clară a oamenilor către supranaturalul distorsionat mergând până la ocultism și o predilecție clară pentru violență. Foarte puțină dragoste și aceea e distorsionată.

De exemplu, fraților, seria Avatar, supereroii de la Marvel precum și universul Star Wars – Războiul Stelelor – sunt de fapt niște producții foarte spirituale, însă nu în sens pozitiv, ci sunt pline de violență. Dacă sunteți atenți atunci veți observa că în Avatar este vorba de posedarea altora și de război. Marvel e numai bătaie și superputeri oculte, ocultism care este mult mai adânc și mai inteligent prezentat în Războiul Stelelor. Vedeți că în toate aceste superproducții cei cu pușca, cu laserul sunt cei de jos. Cei de sus, cei mai puternici sunt cu supranaturalul și-i snopesc în bătaie pe cei de jos cu toate laserele lor, însă nu în sens bun, chiar dacă sunt prezentați drept buni. Înțelegeți?

Lucrurile sunt dificil de discernut din mai multe motive: întâi de toate că cel bun îl bate și îl omoară pe cel rău și la prima vedere îl învinge, însă de fapt nu este vorba de victoria finală, adică de înviere, ci doar de câștigarea unei bătălii care de cele mai multe ori salvează pe cel bun de la distrugerea totală, generând prin asta sentimentul superiorității și al puterii înfiorătoare a răului. Și chiar dacă este câștigarea unei bătălii importante, starea de încrâncenare și încredere în sine, mândria adică, persistă în cel așa-zis bun chiar și după bătălie. E de așteptat astfel dacă lipsește un Dumnezeu personal. Înțelegeți?

În al doilea rând, legat de asta, se prezintă răul ca puternic, ca exagerat, neținându-se seamă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, găsindu-se tot felul de pretexte astfel încât cei așa-zis buni să-și poată revărsa mânia care clocotește în ei. Chiar și cei care sunt prezentați buni și smeriți când apare prilejul omoară pe toți care li se opun folosind de obicei forțe magice, fraților. Nu există așa ceva, asta e înșelare. Desigur că nu mai vorbim de cei care sunt prezentați frontal ca fiind răi.

De fapt, cel mai bun este cel mai tare spiritual, însă nu din punct de vedere iubitor, ci din punct de vedere agresiv, ocult. Fraților, cel care câștigă războiul, nu cel care câștigă pacea – acela este omul bun, cel care reușește să aducă pacea, nu care să îi zdrobească pe ceilalți.

Viețile Sfinților și supranaturalul

Ar fi extraordinar dacă în acest context s-ar face un film cu adevăratele puteri supranaturale ale sfinților. Avem foarte multe exemple în istorie – Viețile Sfinților mustesc de astfel de povestiri care, însă, nu sunt inventate, ci sunt reale și mai ales că viața bate filmul pentru că în realitate avem un Dumnezeu bun, atotputernic și iubitor care ne dă victoria finală, ne dă învierea și viața veșnică. Asta se vede puțin în celebrul film „Ostrov”/ „Insula” care într-adevăr rezolvă pe om oferindu-i ușa deschisă pentru depășirea morții.

Chiar dacă un astfel de film e puțin probabil pentru că oamenii nu sunt pregătiți astăzi să accepte realitatea și, mai ales, să plătească să vadă o realitate care să implice necesitatea pocăinței, totuși rămâne în realitate ortodoxia care ne arată că este cu mult mai presus decât toate aceste filme de mare succes. Asta desigur pentru cei care doresc să înainteze pe calea ortodoxiei. Culmea, această cale nu este o cale a violenței în care cineva poate să moară, ci o cale a păcii spre iubirea adevărată, iubire care este atât de căutată în filme și în muzică – fără însă a fi găsită cu adevărat. Înțelegeți?

Ieșirea din distorsiune

Cei mai mulți dintre tinerii care consumă aceste forme de artă doresc într-adevăr ceva adevărat, doresc o lume mai bună, însă nu știu unde și cum să o găsească. Oamenii își dau seama uneori că trăiesc într-o lume distorsionată de patimi însă nu știu cum să iasă de acolo. Știți cum e? E ca și cum cineva are niște ochelari cu multe dioptrii, cu lentile fisheye, ochi-de-pește cum se cheamă, și vede realitatea prin aceste lentile. Pe lângă aceste lentile semisferice, mai are și ochelari de cal. Deci noi astăzi vedem doar parțial și ce vedem e distorsionat de sistemul de valori al lumii. Înțelegeți?

Fraților, pentru a scăpa de așa ceva este nevoie de tratament, este nevoie de inițiere. Vedeți că mai în toate filmele astea de care am vorbit există stăpânul – „master” cum este numit prin filme – și ucenicul. În realitate, nu este vorba de o relație de forță pentru forță, ci una iubitoare, smerită și astfel cel care învață nu este numit stăpân, ci conducător duhovnicesc, părinte. Părintele se numește astfel pentru că întâi de toate trebuie să se fi născut pe sine mai înainte sub conducerea unui conducător duhovnicesc anterior și după aceea la rândul să nască în duh tineri care vin după el. Înțelegeți? Harul se moștenește din generație în generație. Nimeni nu poate găsi calea către Cer decât numai Cel care S-a coborât de acolo. De la Acesta, adică de la Hristos se moștenește harul și inițierea în ortodoxie adică în calea dreaptă din generație în generație. Înțelegeți?

Pentru a fi posibilă inițierea unei astfel de relații, tânărul trebuie să se lepede cel puțin parțial de lume în inima sa, să nu fie dependent de diferitele forme de drog, de diferiții centri de plăcere, pentru că dacă este subjugat acolo, adică împătimit total, el nu va fi destul de liber ca să facă ascultare.

Despre lepădarea de lume

Desigur că oricum suntem pătimași mai mult sau mai puțin. Eu mă refer aici la o relativă despătimire, o relativă libertate a minții, a atenției cuiva astfel încât pe baza ascultării pe care trebuie să o facă, acesta să-și crească libertatea față de patimi și să avanseze pe drumul învierii. După asta este nevoie și de o înstrăinare practică față de lume – adică să nu mai fim conectați la toate știrile și toate zgomotele informaționale care oricum nu ne aduc nimic folositor de suflet sau dacă aduc, folosul nu se merită comparativ cu gunoaiele și ispitele care vin odată cu micul așa-zis folos. Dincolo de asta, să nu mai avem relații sociale inutile cu diferiți oameni care nu ne pot ajuta din punct de vedere duhovnicesc și să ne concentrăm pe programul nostru duhovnicesc zilnic pe care trebuie să-l facem constant în fiecare zi.

Odată ce ne desprindem din chingile lumii și ne concentrăm sub oblăduirea conducătorului nostru duhovnicesc pe un program duhovnicesc care se stabilizează în timp, atunci începe drumul inițiatic al ascultării. Din cauza asta Sf. Ioan Scărarul pune doar pe locul 4 cuvântul despre ascultare, chiar dacă ascultarea este de bază pe drumul către desăvârșire. Înțelegeți? Înainte avem desprinderea de lume, despătimirea parțială și înstrăinarea.

Iubim omul, dar urâm patima sa

Trebuie să înțelegem că acest drum este supralogic. Vedeți că ne desprindem de lume cu dragoste de Hristos și de oameni – lucru care sună puțin și contradictoriu – , însă această dragoste de oameni nu trebuie să fie dragoste față de patimile din ei și din noi, bineînțeles.  Nu urâm persoane, fraților. Fără ajutorul harului nu putem să facem distincția între om și patima sa și din cauza asta de multe ori îl judecăm pe om atunci când trebuie să urâm doar patima. Aici ajută dacă vedem patima ca și pe o boală duhovnicească. Vedeți că nu urâm pe un om dacă are o patimă, o boală trupească – de exemplu, dacă este gripat – ci din contră, îl iubim cu o iubire compătimitoare. Dacă suntem de specialitate și ne validează Dumnezeu, vom încerca să-l ajutăm, dacă nu, stăm departe, însă nu-l urâm și ne vedem de drumul desăvârșirii noastre. Așa este și cu boala duhovnicească, cu păcatul. Înțelegeți? 

Gândul la veșnicie

Din cauza asta, imediat ce intrăm pe acest drum, pentru a ne asigura de reușita decolării noastre și a nu cădea într-o mare prăbușire trebuie să ne amintim tot timpul de ținta noastră care este veșnicia. La veșnicie ajungem prin moarte și judecată și din cauza asta amintirea duhovnicească a morții este gândul care trebuie să-i preocupe pe tinerii care doresc să facă într-adevăr ceva în viață. Dacă nu ne aducem aminte încontinuu de moarte, vom bălti în zona de confort ca niște mari morse mofturoase. Înțelegeți?

Gândul la moarte este atât de important că până și păgânii și-au dat seama de importanța lui, după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Importanța morții provine din faptul că în clipa în care murim ne stabilizăm, adică nu ne mai putem pocăi. Ca să fac o analogie, în clipa morții mașina nu se oprește, chiar circulă cu o viteză mult mai mare decât aici pe pământ, însă se înțepenește volanul. Dincolo de experiența Bisericii, toți oamenii au în ei faptul că aici pe pământ suntem ca pe o pistă de decolare pentru veșnicie, că nu este locul nostru aici. Vedeți că quasitotalitatea filmelor de succes sunt filme SF și desene animate, filme care vorbesc de o altă lume chiar dacă această lume este distorsionată de patimile realizatorilor – regizori, scenariști.

Sf. Ioan Scărarul, sfânt fiind, și deci știind cu 1500 de ani înainte această realitate pe care filmele de succes de azi o bâjbâie, a pus ca și următoare capitole ale Scării capitolele despre pocăință, amintirea morții, plâns și jelire, lucruri care taie ca un cuțit grăsimea, untura falsei plăceri lumești în care ne place totuși să ne scăldăm și astfel ne oferă astfel posibilitatea de a ajunge la gândul la moarte și a ieși din moliciunea blândeții. Trebuie să fim demni, să fim nobili, să fim treji.

Blândețea și auto-controlul

Pentru că deja ne depărtăm de sistemul de valori al acestei lumi, un sistem violent care se reflectă și în filmele de succes, trebuie să menționez că blândețea nu înseamnă o stare de moleșeală, ci o stare de trezvie, de veghe, de autocontrol, de pază a gândurilor pentru a face răul inoperant. Din cauza asta vedeți că Sf. Ioan Scărarul pune în continuare în „Scara” treptele blândeții, a nemânierii și a păzirii de gânduri, de dorințe și de ținerea de minte a răului.

Dacă omul ajunge la această măsură a autocontrolului atunci păcătuiește mai rar cu fapta ca violență la adresa celuilalt și se luptă mai degrabă la nivelul vorbelor, a cuvintelor. Din cauza asta, în Scara avem ca următoare trepte, capitolele vorbirii de rău, bârfei, vorbitului mult, a tăcerii, a minciunii și a adevărului.

Despre lăcomie și post

Următoarele capitole, însă, pot să apară oarecum surprinzătoare pentru un neinițiat – este vorba despre treptele lăcomiei pântecelui, postului, desfrânării, curățeniei trupești și sufletești. Dacă, însă, cineva se luptă duhovnicește, atunci știe că patimile acestea legate de trup sunt foarte greu de învins – de fapt, nimeni nu poate să le învingă fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt puse aici pentru că la acest nivel omul poate să înceapă să le controleze eficace astfel încât să i se curețe mintea și să înceapă să vadă lucrurile mai aproape de realitate. Înțelegeți?  Desigur, întâi de toate să poată să vadă cât-de-cât pe Dumnezeu prin harul Sau, chiar dacă ca prin oglindă, în ghicitură, după cum spune Sf. Ap. Pavel – adică foarte neclar și limitat.

Este greu de luptat cu aceste patimi pentru că sunt împletite cu firea noastră, însă trebuie să ne luptăm cu ele pentru că altfel toate ne sunt închise. Din cauza asta avem nevoie de gândul la moarte. Principalul mijloc este aici prin limitarea pe cât posibil a expunerii noastre la aceste plăceri și cererea ajutorului lui Dumnezeu prin rugăciune.

Deci gândul la moarte, depărtarea de centrii de păcat, de plăcere și rugăciunea, fraților.

Dorințele de avere și urmările lor

După ce ne stabilizăm trupul trebuie să aibă ascetismul său și trebuie să ne stabilizăm și dorințele sufletești dintre care prima, dintre cele mai de bază, este dorința de a avea avere, de a avea bani. Acuma, să nu zicem că n-avem nevoie de bani pentru că toți avem nevoie ca să ne cumpărăm mâncare și să avem un adăpost. După asta, zicem că mai avem nevoie și de cutare și de cutare și de cutare… și uite așa se ajunge la o multe griji, o problemă foarte complexă și spinoasă – cea a averii. Vedeți că Domnul a zis că nu putem să slujim la doi domni: lui Dumnezeu și lui mammona și are dreptate pentru că problema averii, problema materiei este principalul centru de atenție care ne trage departe de Dumnezeu și, deci, departe de fericire.

De fapt, dacă cineva este stăpânit de patimile trupești, omul cade în animalic, împinge pe Dumnezeu la marginea existenței sale și respinge total orice cuvânt despre neagonisire pentru că lipsa banilor îi sugrumă idolii patimilor trupești de care este dependent. Acesta este și un alt motiv pentru care Sf. Ioan a pus întâi treapta patimilor trupești pe care trebuie să o depășim cum putem pentru a ne ocupa de patima iubirii de argint.

Despre bogăție

Fraților, pentru a fi cineva fericit trebuie să fie cu Dumnezeu și nu să fie bogat. Și iarăși: pentru a fi cineva bogat trebuie să fie cu Dumnezeu. Să știți că sunt oameni atât de săraci încât nu au nimic altceva în afară de bani. Fraților, pentru a fi stăpâni pe problema averii nu trebuie să avem mulți bani, ci puține nevoi, puține cheltuieli. Înțelegeți?

După cum vedeți problema iubirii de argint este foarte gravă, dacă nu suntem atenți, pentru că iubirea de argint nu numai că îl atrage pe om departe de Dumnezeu, ci și hrănește din punct de vedere material toate celelalte patimi. Din cauza asta Sf. Ap. Pavel a numit-o rădăcina tuturor relelor adică rădăcina insensibilizării sufletului.

Nu este întâmplător că Sf. Ioan Scărarul pune ca următoare capitole în „Scara” cele legate de nesimțire, de somn, nepăsare, cu opusele lor privegherea și trezvia. Din păcate sau din fericire, în filme și în romane este descrisă foarte plastic această nesimțire a celor bogați, nesimțire care aduce dimpreună cu sine mândria și slava deșartă și, în mod paradoxal, frica. Desigur că în filme, frica celor bogați apare mai rar pentru că nu dă bine la imagine, însă ea este admirabil descrisă dimpreună cu metodele de vindecare de către Sf. Ioan Scărarul. Am făcut și noi un clip pe această temă a fricii.

Tristețea – starea departe de Dumnezeu

După cum scrie și Sf. Ioan în „Scara”, după frică, slavă deșartă și mândrie vine în mod necesar duhul tristeții ca și rezultat al păcatului. Este o mare dramă faptul că astăzi cea mai mare parte a tinerilor, înșelați fiind de vrăjmașul sau direct sau prin sistemul de valori al acestei lumi promovat în principal prin artă, caută cu toate forțele lor să facă bani neștiind că la capătul acestei cățărări abrupte se află tristețea. Tinerii de azi caută raiul acolo unde nu este și îl caută așa cum nu trebuie și, astfel, în loc să-și afle fericirea, dau peste tristețe. Fraților, bucuria este harismă primită în dar de la Dumnezeu și nu se obține din materie. Dumnezeu este iubire smerită, iubire de persoane și emană această iubire în noi și în celelalte persoane din jurul nostru însă de cele mai multe ori nu o simțim pentru că ne-am atrofiat prin patimi organele de simț duhovnicesc.

Smerenia

Ca să ieșim din această stare departe de Dumnezeu, stare care este pregustarea iadului, avem nevoie de smerenie, adică de recunoașterea limitărilor noastre și de necesitatea ajutorului lui Dumnezeu. Desigur că asta este uneori mult mai greu de făcut decât de spus și din cauza asta Sf. Ioan Scărarul pune smerenia ca și treapta următoare în cartea sa.

Rodul smereniei este discernământul, înțelepciunea, deosebirea dintre bine și rău – care este altceva decât deșteptăciunea. Deșteptăciunea este doar capacitatea logicii de a rezolva problemele din lumea materială pe când înțelepciunea este capacitatea minții de a rezolva problemele duhovnicești și a ajunge la mântuire, la vindecarea sufletului. Înțelegeți?

Discernământul ca harismă

Este evident că pentru a deveni cu adevărat înțelepți avem nevoie de luminare de la Duhul Sfânt. Din mila lui Dumnezeu, omul are un mic discernământ care poate să fie mai mare sau mai mic, după cum un om neînvățat pierdut noaptea în junglă poate să aibă o lanternă mai mare sau mai mică. Ca harismă, însă, discernământul este cea mai mare harismă a harului Duhului Sfânt, ca cineva ziua în amiaza mare în elicopter cu hartă și GPS corect care are o viziune globală ce vine direct de la Duhul Sfânt.

Tăcerea, liniștirea

Acesta poate să-i spună celui neînvățat pe unde să o ia prin pădure, însă nu prea poate să-i explice de unde are informația. E nevoie de credință din partea celui care nu are experiența viziunii de sus din elicopter. Prin explicații nu se rezolvă mare lucru – ba din contră. Din cauza asta este necesară de multe ori liniștirea și tăcerea pentru că dacă închidem gura și simțurile atunci se deschid ochiul sufletului care este mintea. Prin liniștire vorbim cu Dumnezeu cel unic și perfect, prin zgomot credem că ne înțelegem cu oamenii cei mulți și limitați. Trebuie să vorbim cu Dumnezeu prin liniște, fraților și nu prin zgomot cu oamenii.

Rugăciunea

E logic de ce după treptele smereniei și discernământului Sf. Ioan Scărarul pune treptele liniștirii, a isihiei și a rugăciunii pentru că rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu și sursa luminării sale.

În clipa în care omul se roagă cu adevărat atunci vorbește cu Dumnezeu, însă vorbirea cu Dumnezeu nu este prin cuvinte, ci prin unirea inimii sale cu harul lui Dumnezeu, este o unire reală, existențială și omul începe să capete proprietățile lui Dumnezeu cu care se unește. Vedeți că Sf. Ioan Teologul spune că Dumnezeu este iubire. Cu alte cuvinte, expresia principală a harului lui Dumnezeu către creația Sa este iubirea. Deci cine se apropie de Dumnezeu se apropie de sursa iubirii și începe să iubească cu adevărat pe toți și pe toate. Ceea ce simțim noi, cei depărtați de Dumnezeu, sunt iubiri distorsionate. Aceste iubiri distorsionate, chiar dacă au ca ultimă sursă energia iubirii care vine de la Dumnezeu, sunt mult mai slabe și, mai ales, sunt distorsionate de patimile noastre după cum o oglindă strâmbată distorsionează realitatea care se reflectă în ea.

Să învățăm să iubim

De fapt, toată terapeutica ortodoxă are ca scop să ne învețe să iubim. Înțelegeți? Din acest motiv Sf. Ioan Scărarul pune ca ultimă treaptă în cartea sa, treapta iubirii ca cea mai mare dintre cele trei virtuți principale care sunt credința, nădejdea și dragostea.

Cât de departe suntem de acest adevăr al „Scării” în filmele de succes, cât de departe… Asta arată, încă o dată, cât de distorsionați suntem. Dincolo de asta se vede complexitatea, structurarea și superioritatea netă a realității descrise de cartea Sf. Ioan Scărarul comparativ cu filmele chiar dacă filmele sunt seriale interminabile în care se pot aborda o mulțime de probleme umane. Desigur că e evident faptul că scenariștii și regizorii – pe care îi respectăm, desigur – nu se ridică nici pe departe la nivelul Sf. Ioan Scărarul și din cauza asta nu pot să aibă luminarea și claritatea de gândire necesară pentru a face așa ceva.

Ce înțelegem din filme

Ba chiar mai mult, cu toate că nu putem să judecăm persoane, după caracterul sumbru, distopic, cu puțină speranță și multă violență al filmelor ne putem da seama de faptul că societatea noastră este mai aproape de iad decât de rai. Desigur că asta se vede și din multitudinea de filme horror și expresivitatea prin care este descris răul și monștrii. Dacă este să căutăm filme cu îngeri și/sau sfinți vom putea găsi doar câteva exemple care nu sunt foarte de succes nici din punct de vedere artistic și nici duhovnicesc. Dacă este să adăugăm la toată această descriere și faptul că astăzi iubirea este prezentată aproape exclusiv ca și iubire carnală distorsionată, vom obține un tablou cu adevărat de iad, de moarte a artei cinematografice actuale care se consideră de top.

„Scara” – cartea vs. filme

Pe de altă parte, „Scara” Sf. Ioan a adus mulți oameni de la moarte la viață, i-a înduhovnicit, i-a mântuit, pe unii chiar i-a și sfințit. Este socotită de mulți a doua carte după Sf. Scriptură. Și este reală, nu un scenariu de film. Ei, și atunci oamenii de ce preferă filmele? De ce? Pentru că oamenii preferă omul vechi plin de patimi și dorințe și doresc să se mântuiască magic, cu el în cârcă. Doresc ca toți ceilalți să fie la picioarele lor și al egoismului lor, vor să fie duri, să rămână cu duritatea lor și duritatea lor să fie pe primul plan.

Aceasta este căderea lui Adam și e valabilă pentru noi toți, mai mult sau mai puțin. Acum, noi zicem că este foarte rău ca ceilalți să fie duri, uitând că și noi, de fapt, suntem la fel, ba uneori chiar mai rău. Dorim să fim înțeleși fără să încercăm să înțelegem și noi. Așteptăm un supererou care să ne salveze sau ne credem supereroi noi înșine și ne facem filme în cap care mai de care mai fanteziste referitoare la pseudoraiul pătimaș în care credem că vom intra magic „în câteva momente” după cum se zice. Nu ajungem la perfecțiune într-o oră tolăniți într-un fotoliu și mâncând popcorn.

Rolul artei

Când ne uităm la arta de azi vedem printr-însa anii decadenței, a depărtării de Dumnezeu. Arta ar fi trebuit să fie o formă de rugăciune, să fie umbra lui Dumnezeu pe pământ și să-i facă pe oameni mai buni, nu mai pătimași. Nu avem nevoie de alte lumi, avem nevoie de oglinzi duhovnicești în care să ne vedem așa cum suntem și nu așa cum credem că suntem și mai ales avem nevoie de soluție. Soluția adevărată este numai Domnul nostru Iisus Hristos după cum s-a și văzut în istorie după roadele celor care L-au urmat, adică a sfinților care au avut semnele învierii încă de aici din umbra morții. Înțelegeți?

Da, înțeleg că avem nevoie de divertisment, însă nu de distracția pe care stăpânii păpușilor de azi încearcă să ne-o impună. Da, înțeleg că oamenii căzuți doresc distracția și nu libertatea după cum arătă Dostoievski prin gura „Marelui Inchizitor” însă să nu uităm că simpla prezență a lui Hristos poate să învingă prin dragostea Sa inima împietrită a Inchizitorului.

Totul este să avem curaj, curaj să ieșim din carcera sufocantă a egoismului nostru, să ne dăm seama de distorsiunea noastră și să avem eroismul asumării Crucii, a lepădării de sine, de patimi și să avem smerenia să urmăm pe drumul scării către cer, drumul trasat de sfinții noștri înaintași. Realitatea bate filmul, fraților!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea și curajul să urcați câteva trepte cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!