Plăcerea, lăcomia, lenea duhovnicească, ajutorul sfinților

Urmăriți un nou calup de întrebări și răspunsuri la care un preot ortodox ne răspunde în probleme legate de plăcere, lăcomie, lene duhovnicească și ajutorul sfinților.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

(pentru o vizionare optimă vă rugăm întoarceți celularul sau tableta pe orizontală înainte de a porni clipul)

Powered by RedCircle

Pr. JESSE ROBINSON: Sunt Părintele Jesse Robinson. Sunt preot al Bisericii Ortodoxe Sfânta Treime din Santa Fe, New Mexico, unde ne aflăm astăzi și înregistrez asta pentru că Jonathan nu a putut găsi pe nimeni mai bun. Haha!

JONATHAN: Prima întrebare este: Cum ne luptăm și cum depășim lenea, atât spirituală cât și fizică, și cum luptăm cu ispitele poftitoare și cu sentimentul de disperare atunci când cădem în păcatul poftei?

Pr. JESSE ROBINSON: Sunt mai multe întrebări reunite în una singură și înțeleg perfect că ele sunt adesea amestecate și implicate una în alta. Dacă luăm doar lenea singură, asta, din propria mea experiență, este pur și simplu ceva continuu. Aș sfătui pe cineva să fie atent să nu ajungă la extenuare, muncind prea mult. Există așa ceva, să muncești prea mult, și este posibil să ne epuizăm și, atunci poate că ar fi cazul, nu știu, să ne mai și odihnim.

Cealaltă parte este că nu prea suntem buni la a ne odihni într-un mod creștin, credem imediat că [a te odihni] înseamnă relaxare în exces și mâncare în exces și lucruri de genul acesta. Auzi mulți oameni vorbind despre îngrijire de sine și în general asta are de-a face cu plăceri lumești. Există și o modalitate creștină de a te relaxa, cred că aproape întotdeauna aceasta va implica tăcerea în rugăciune. Dar, dacă nu suntem atenți, putem avea tendința de a folosi asta ca un fel de scuză: „Oh, am muncit atât de mult, nu-i mai bine dacă aș lua o pauză?” Cred că trebuie să fim atenți cu acea autojustificare în care spunem: am făcut deja foarte multe, am muncit atât de mult, nu merit și eu să iau o mică pauză? Aceasta este dispoziția de care m-aș feri! Să stăm mereu atenți, să fim mereu vigilenți.

A spune rugăciunea lui Iisus cât mai des posibil este o modalitate bună de a umple spațiul din atenția noastră, și din timpul nostru. Lupta cu lenea, deoarece este conectată cu pofta și disperarea și, să spunem, cu păcatele trupești, cu abuzul de sine, poate cu vizualizarea unor imagini periculoase pentru noi, este…

Aceste lucruri cam merg împreună și se pare că atunci când cineva cade cu ușurință în păcatul poftei sau al desfrânării asta are aproape întotdeauna legătură cu un fel de lenevie și cred că dacă putem găsi un mod de a ne umple timpul și de a ne menține atenția asupra lucrurilor dumnezeiești, pur și simplu nu va mai fi loc pentru asta. Și sunt multe moduri de a face asta, dar, în principiu, să ne ținem ocupați. Munca este bună pentru noi din acest punct de vedere. Există acest demon care ne șoptește, se hrănește din acea mândrie și autojustificare: „Oh, meriți o pauză, a trecut mult timp de la ultima pauză, ai avut o perioadă grea în ultimul timp, o mică eliberare ar fi plăcută”.

Orice ar spune, putem să justificăm. și apoi se întâmplă fapta și apoi acel demon se dă înapoi și altul intră și te lovește și spune: „Ești dezgustător, uite ce ai făcut! Dumnezeu nu te iubește. Cum ai putut să faci așa ceva?” Si apoi intrăm în această disperare și rușine. Nu ar trebui să ascultăm de niciunul dintre acești demoni. Un lucru pe care l-aș spune, ca să îl știți foarte bine, este că „Dumnezeu e cu tine prin toate acestea.”

Avem tendința să credem că Dumnezeu ne abandonează în păcatul nostru și pur și simplu nu este adevărat! Ce fel de Dumnezeu ar fi acela? Sau unii spun că Dumnezeu nu poate fi în preajma păcatului. De ce nu? El este Dumnezeu, El poate face orice dorește. El este cu noi și în drumul nostru către păcat, și în timpul păcatului și chiar și după și chiar când rușinea și disperarea ne apasă. Uneori singura cale de ieșire din păcat este trecând prin el.

Există o poveste, o poveste grozavă care-mi place mult, cred că e din spusele părinților din deșert, despre un călugăr care se înflăcărează de pasiunea poftei și a curviei și se ridică și pleacă din mănăstire și începe să se îndrepte spre un bordel. Și chiar în spatele lui, urmărindu-l tot drumul, este fratele său călugăr. Și fratele călugăr îl privește pe primul călugăr intrând în bordel, iar fratele său stă în exteriorul bordelului și îl așteaptă să iasă. Călugărul iese și fratele călugăr, nu-mi amintesc cuvintele exacte, dar zice ceva de genul: „Ai scos-o din sistemul tău? Am terminat cu asta acum?” Și îl îmbrățișează, ca tatăl fiului risipitor, și, în lacrimi, calugărul care a intrat in bordel se intoarce la mănastire cu fratele său călugăr și fac lucrarea pocăinței.

Asta facem cu toții, fie că suntem într-o mănăstire sau în lume, fie că suntem căsătoriți sau singuri, indiferent ce facem, facem lucrarea pocăinței. Marele nostru catalog de sfinți nu este cu oameni perfecți. Peste o săptămână vom sărbători genealogia Domnului, în duminica chiar dinainte de Nașterea Domnului, și este o listă lungă acolo de oameni care ei înșiși s-au luptat cu o listă întreagă de diverse patimi.

Deci reține asta măcar: Nu ești singur! Noi spunem: vino la biserică așa cum ești, dar să știi că Dumnezeu te iubește suficient de mult încât să nu te lase să rămâi așa. Astfel, venim la biserică cu boala păcatelor și a patimilor noastre și ne așteptăm să fim vindecați și transformați. Cu voia lui Dumnezeu, o mare parte din acea boală nu va mai rămâne în noi când ajungem pe patul de moarte.

Dar mulți dintre sfinți au fost atacați cu patimile lor până la ultima suflare. Sfântul Antonie cel Mare spune că ar trebui să te aștepți să fii ispitit până la ultima ta suflare. Există povești, mă gândesc la Sf. Sisoe cel Mare, care, pe patul său de moarte, vede o lumină strălucitoare și călugării din jurul lui văd această lumină strălucitoare, miros un miros dulce și toți aud îngerii venind să-l ia pe Sf. Sisoe în Împărăția Cerurilor. Și chiar și atunci el a spus: „Încă nu am început [să mă pocăiesc]”. El refuză să accepte mândria de a avea îngeri care vin să îl escorteze în rai. Toți călugării îi spun: Ai terminat, ai alergat cursa, este în regulă, iar el nu accepta să-și dea credit nici măcar pentru asta. Acea smerenie este semnul unui mare sfânt.

Așa că, măcar să lasăm aceste patimi să ne ducă la smerenie, să le lăsăm să creeze în noi o dependență sporită de Domnul. Și să fii conștient că Domnul te lasă să te lupți cu aceste lucruri. Dacă Domnul nu ar vrea, dacă ar vrea să ia acestea de la tine ar putea face asta într-o clipă. Sunt povești cu oameni care se rugau la Sf. Ioan Înaintemergătorul și li s-a întâmplat asta, aveau acea patimă a poftei și a păcatelor trupești și a dispărut pur și simplu prin mijlocirile Sf. Ioan Înaintemergătorul. Dar poate că nu asta vrea Dumnezeu pentru tine, poate că Dumnezeu vrea să te lupți cu asta. Ideea este să te lupți, să nu renunți.

Postul – o problemă?

JONATHAN: Iubesc Biserica Ortodoxă și m-aș alătura ei, dar ceea ce mă ține departe este că nu simt că aș putea posti la fel de mult ca voi. Voi postiți cam 200-250 de zile pe an iar eu aș eșua lamentabil la asta.

Pr. JESSE ROBINSON: Dacă crezi că ai eșua lamentabil la post, atunci ai o casă în Biserica Ortodoxă. Și eu eșuez lamentabil la post. Mai întâi, poate un punct de clarificare, când spunem că postim, nu înseamnă neapărat absență totală de alimente aproximativ 200 de zile pe an. Reducem tipurile de alimente și cantitățile de alimente pe care le consumăm în acele zile, renunțăm la carne și la lactate și, practic, devenim vegani în ceea ce privește restricțiile alimentare, dar nu este o abținere totală de la mâncare. Sunt persoane care respectă posturile în totalitate și sunt printre cei mai grozavi dintre noi.

Dar eu le spun adesea enoriașilor mei că dacă ajungi la sfârșitul perioadei de post, fie cel pentru pregătirea Nașterii Domnului fie pentru pregătirea Sfintelor Paști, și te simți bine cu tine însuți, simți că te-ai descurcat foarte bine în post, că dacă ai scrie un raport despre asta ai primi nota 10, dacă ajungi la sfârșitul postului și așa te simți atunci acesta e un eșec al postului.

Pe când dacă ajungi la sfârșitul postului și te simți abătut și slab și nici măcar nu poți face un lucru simplu, atunci asta cred că este o caracteristică a unui post bun. Sau dacă ajungi la sfârșit realizând cât de slab ești și că într-adevăr poți realiza așa ceva doar cu ajutorul Domnului, atunci acela e un post bun, un post bine făcut.

Trebuie să avem grijă cu asta, cu mândria pentru progres. „Da, am făcut o treabă bună, am postit mai bine decât anul trecut.” Este mândrie acolo și acolo intră cel rău și spune: „Da, chiar te-ai descurcat grozav”. Pentru că pe cealaltă parte vine cu autojustificarea: „M-am descurcat grozav în trecut, cred că o să o iau mai ușor acum.” Așadar, nu-ți fie frică, vino și alătură-te nouă în post.

Aș mai vrea să spun și că e în regulă să-ți fie foame. Cred că lumea vrea să ne spună că nu este cazul, lumea vrea să ne spună că foamea ar trebui evitată cu orice preț și Ortodoxia spune că este în regulă să ne fie foame, este în regulă să simțim foame și să ne ocupăm de ceea ce ne iese din gura și din suflet atunci când simțim asta. Avem tendința de a trece prin viață crezând că ținem destul de bine lucrurile sub control. Adaugi postul la toate astea și lucrurile care sunt încă lăsate adânc în inima noastră tind să iasă la suprafață. Și abia atunci lucrarea adevărată este făcută, o vindecare adevărată poate fi făcută acolo. Părintele meu spiritual a spus că faci o mărturisire mai bună pe stomacul gol și cred că este adevărat. Așa că nu-ți fie teamă, aplecă-te spre post.

Familia – o piedică?

JONATHAN: Părinte, eu sunt un evreu care se convertește la creștinismul ortodox. Am fost deschis la această decizie față de părinții mei, evrei mândri, care nu sunt atrași de credințele mele. Am fost deja la biserică o dată, pe la spatele lor, pentru că m-am temut că dacă ar afla m-ar da afară din casă, ceea ce mi-au spus că ar face dacă aș mai vorbi din nou despre asta. Mama m-a dus la un rabin și m-a forțat să fac o ceremonie evreiască de împachetare a brațului. Asta m-a făcut să mă simt ciudat înăuntrul meu după așa mult timp de credință în Iisus. După un timp m-am întors la creștinism

 și am înțeles adevărul. Întrebarea mea este: După ce am crezut în Adevăr și după ce m-am temut de ce îmi va face familia mea, ce ar trebui să fac?

Pr. JESSE ROBINSON: Răspunsul scurt este „Bucură-te!” Domnul Însuși a spus că atunci „când oamenii vor zice tot cuvântul rău impotriva voastră, mințind din pricina Mea, bucurați-vă și vă veseliți”. Așadar să știi că atunci când ești respins sau persecutat de oricine, fie că este vorba de familie sau de prieteni, atunci să știi că mergi pe calea Domnului în acel moment.

Aș mai vrea să spun, de asemenea, să clarific puțin, că într-adevăr este o mare virtute să ne cinstim părinții. Nu știu ce vârstă are persoana, dar bănuiesc că cel care pune această întrebare este destul de tânăr dat fiind că locuiește încă acasă și depinde într-un fel de părinți, și, dacă acesta este cazul, nu este o decizie ce poate fi luată cu ușurință. Este un lucru virtuos a-ți cinsti părinții chiar și atunci când există un mare dezacord. Cred că Domnul te va cinsti pentru asta, chiar și în luptă. De asemenea, aceasta este o poveste lungă, este un proces lent.

Mulți oameni găsesc Biserica Ortodoxă și vor să intre imediat și îmi place asta și admir asta, dar de cele mai multe ori este mai bine când se face încet. Consideră acesta un test al deciziei tale, pentru că vor urma mai multe teste după ce te vei alătura Bisericii Ortodoxe, lucruri pe care probabil nici nu ți le poți imagina acum. Și dacă poți trece prin asta, vei fi mai puternic pentru acele lucruri în viitor. Dar părinții tăi ți-au insuflat dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru adevăr. Puteți avea idei și opinii diferite despre ce anume înseamnă asta acum.

Nu cred că este important să dovedim că părinții noștri greșesc sau să ne luptăm cu ei sau să ne certăm cu ei. Cred că este mai important să menținem relația. Cândva vei fi un adult liber și independent și vei putea, cum se spune, să mergi pe calea ta. Sper că acea cale va fi în Biserica Ortodoxă. Și aș spune asta nu doar cuiva care vine din iudaism, ci din orice altă credință sau confesiune. Să nu intrăm în argumente sau dezbateri, în special cu soții, copiii, părinții care ar putea avea opinii diferite. Undeva acolo, sunt sentimente puternice împotriva a ceea ce faci, și, oricât de ciudat ar părea, ele provin din dragoste pentru tine.

Botezul copiilor

JONATHAN: Următoarea este o întrebare despre botez. Am fost botezat de mic, dar m-am îndepărtat de Ortodoxie și am început să mă întorc la credință în urmă cu doar doi ani. Unii prieteni mi-au spus că ar trebui să mă botez din nou pentru că acum ar fi o decizie deliberată, dar, din înțelegerea mea, nu putem să ne botezăm decât o dată. Ce îmi poți spune despre botez? De ce o facem? De ce putem sau nu putem fi botezați de mai multe ori? Ce părere aveți despre botezul copiilor în opoziție cu botezul adulților?

Pr. JESSE ROBINSON: Nu cred că aceste botezuri sunt opuse între ele. De asemenea, nu cred cu adevărat în răspunderea și raționamentul privind botezul. Primul botez pe care l-am făcut vreodată singur ca preot a fost cel al bebelușului meu și nu l-am întrebat deloc ce părere are pentru că la vremea aceea și încă acum nu-mi pasă ce crede el despre asta. Știu că acest lucru este potrivit pentru el, botezul îl eliberează de a deveni sclav al păcatului și al ispitei și, prin urmare, al morții. Prin acel botez el a fost inițiat în trupul Domnului, are o cale de ieșire din acele lucruri, o modalitate de a participa la Învierea lui Hristos. Nu voi aștepta până când fiul meu crește suficient de mare ca să-l întreb dacă vrea sau nu asta. Nu cred că mântuirea noastră, în acest context, depinde neapărat de ceea ce gândim și asta este evident în modul în care noi botezăm bebelușii.

Mă pregătesc să botez o familie, mamă și tată adulți, și fiica lor. Și adulții sunt foarte clari, asta este ceea ce își doresc și nu lasă nimic să le stea în cale. Asta este grozav și cred că acea determinare este foarte importantă pentru adulți. Nu știu dacă ar avea sens să ies în stradă și să încep să botez oamenii împotriva voinței lor. Vreau doar să spun că fiecare, indiferent dacă este botezat ca și copil sau ca adult, va trebui să-și asume propria responsabilitate pentru credința sa, va trebui să-și acționeze propria credință la un moment dat.

Am pe cineva care vine la parohia noastră acum, care este exact în același scenariu, botezat ca și copil, și care a ajuns să regăsească iarăși Biserica și astfel are o stare a unui nou convertit, deși a fost un membru botezat al Bisericii toată viața. Acea convertire se întâmplă tuturor și pentru unii este un lucru pe care l-au făcut o dată și bine, atât de puternic încât nu se mai uită înapoi, iar pentru alții se întâmplă iar și iar și iar… Eu mă convertesc înapoi în credința mea, săptămânal, lunar, îmi reamintesc în mod constant că trebuie să mă întorc la El.

În ce biserică să mergem?

JONATHAN: Pot merge la orice biserică ortodoxă sau trebuie să mă țin de una singură? Pot participa la slujbe pe YouTube, la transmisiunile în direct, dacă biserica mea preferata nu e aproape de mine? Pr.

JESSE ROBINSON: Prima întrebare era dacă poți merge la orice biserică ortodoxă. Răspunsul este: Da, la orice biserică ortodoxă canonică. Există unele cu care nu suntem în comuniune.

Dacă poți participa la o slujă bisericească pe YouTube? Asta nu este atât de bine! Poți urmări o slujbă bisericească pe YouTube, te poți ruga împreună cu ei acasă în timp ce o vizionezi, dar asta nu este prezență la biserică. Participare este atunci când ești fizic în cameră și motivul pentru care subliniez asta este din cauza împărtașaniei, nu te poți împărtăși prin internet, și asta e cea mai importantă parte a oricărei liturghii ortodoxe. De aceea ne adunăm.

Dacă cea mai apropiată biserică ortodoxă este la mare distanță, oricât de greu ar fi… Este greu de răspuns fără a ști circumstanțele exacte, dar suntem binecuvântați în Statele Unite să avem o mulțime de biserici la o anumită distanță de condus cu mașina și chiar la această parohie de aici aș spune că peste jumătate dintre membrii noștri conduc de la cel puțin o oră distanță, în unele cazuri chiar de la patru sau mai multe ore, iar unii dintre ei vin destul de regulat, chiar și în ciuda acestei distanțe. Există biserici în zone îndepărtate ale Africii la care trebuie să alergi o zi întreagă pentru a ajunge, și chiar se duc [oameni] acolo…

Așa că trebuie spus că va fi un sacrificiu pentru ca toți să ajungă la biserică, unii vor trebui să conducă o distanță mare, alții vor trebui să încarce o grămadă de copii nebunatici în mașină duminică dimineața în timp ce ninge, pentru alții, doar simplul fapt de a te da jos din pat este dificil, alții vin, deși trupurile lor suferă multă durere și așa că aș spune să nu lași distanța să te împiedice să intri fizic într-o biserică în care poți, de fapt, să primești trupul și sângele lui Hristos. Acesta e cel mai important lucru.

Întrebarea despre preferințe. Înțeleg întrebarea și îngrijorarea, pe care eu însumi le-am avut ca laic, să-mi dau seama în ce parohie mă potrivesc cel mai bine. Și asta e de înțeles, așa că aș spune că dacă ai opțiuni, mulțumește-i lui Dumnezeu! Uau! Ce grozav să ai așa o problemă!

Și cred că este în regulă să alegi una unde te simți ca acasă, dar alege pe cea în care vei merge constant și unde te poți vedea ca făcându-ți o casă acolo, unde toată lumea te va cunoaște și tu îi vei cunoaște pe ei și îți poți investi timpul și energia în asta. Cred că aceea este. Nu înseamnă că restul sunt proaste sau le lipsește ceva, dar are sens să alegi una unde poți să te dezvolți. Dar aș fi atent să nu aleg dintr-un sentiment de preferință, pentru că aici se cântă mai bine, au icoane mai frumoase, îmi plac mai mult predicile de la această biserică…

Da, este frumos când te simți bine la biserică, este într-adevăr o binecuvântare, dar nu va fi întotdeauna așa, este cam ca o căsătorie, la un moment dat te vei simți ca la serviciu iar la biserica unde te simți minunat intr-o zi, după o lună poate nu te vei mai simți așa. Preotul va spune ceva ciudat, corul va fi oprit, tămâia te va deranja, cineva va purta ceva ce îți va distrage atentia, vor fi copii…, la un moment dat… este ca o familie, realitatea oamenilor va ieși la vedere. Atunci începe munca adevărată, atunci începem să dărâmăm barierele dintre noi și ceilalțti. Sper că vei găsi o biserică unde să poți face asta.

Îndrumări pentru militari

JONATHAN: Următoarea întrebare. Binecuvântați, Parinte! Sunt un soldat în armata SUA. M-am luptat cu a mă simți pierdut, neputincios, fără scop și nesigur dacă fac ceea ce trebuie. Am avut de-a face cu mari pierderi la fel ca mulți dintre soldații mei. În cei șapte ani cât am fost în armată am pierdut șase soldați din cauza sinuciderii. Ce le-ați spune soldaților care se luptă și Îl caută pe Dumnezeu? Pr.

JESSE ROBINSON: Doamne, ai milă! Vreau să spun mai întâi ca nu știu nimic despre a fi soldat și cred că ar fi important să găsim un bun creștin ortodox, credincios, un preot dacă este posibil, care să fie familiarizat cu acea viață.

Pot vorbi de mulți sfinți soldați, și pot spune că există un loc pentru soldați în viața Bisericii Ortodoxe, există o înțelegere sacră a ceea ce se așteaptă să facă un soldat și, ca urmare, avem tendința de a-i trata cu un anumit grad de respect, care cred că li se cuvine și, de asemenea, cu o cale intensificată de reconciliere și pocăință, având în vedere ce presupune meseria lor, ceea ce poate presupune. Îmi pare rău să aud despre pierderea ta și despre disperarea pe care ți-a adus-o asta.

Nu știu cum e să fii soldat, dar știu cum este să simți pierdere și disperare și, de asemenea, știu că Domnul vine mai aproape de tine, mai aproape de cei care suferă, decât de cineva care… se simte bine. Vedem asta în Scriptură. Oriunde merge Domnul, mănâncă cu cei respinși de societate, îi îngrijește pe bolnavi, se apropie de cei posedați de demoni și îi vindecă. Și știind asta, în ciuda acestei lupte,

 de fapt poate chiar din cauza luptei, Domnul este aproape de tine, chiar dacă s-ar putea să nu simți asta. Cred că dacă ai fi propriul meu fiu, te-aș dori înapoi cât mai curând posibil, te-aș vrea departe de asta, ca să fiu complet sincer, dar înțeleg că acesta este un lucru spre care unii oameni se îndreaptă și de aceea există un loc special pentru soldați.

Știi că îi avem pe Sf. Gheorghe și Sf. Dimitrie, Sf. Teodor generalul, Sf. Teodor soldatul, care este un fel de infanterist, și sunt câteva povești grozave despre ei. Poate ar ajuta să citești viețile lor. Sper că ai o regulă de rugăciune solidă și că nu renunți la ea pentru nimic, nici chiar în prima linie. Sper că rugăciunea este ceva care crește în inima ta și care se poate chiar ruga singură în tine în timp ce ești în mijlocul a cine știe ce… Cred că s-ar putea spune mult mai multe despre asta, dar nu știu dacă sunt cel mai potrivit pentru asta.

Rugăciunile către sfinți

JONATHAN: Cineva întreabă: Cum să ne rugăm sfinților să mijlocească pentru noi? Crescând într-o Biserică Evanghelică carismatică, acesta a fost un concept inexistent și tabu. Încă încerc să înțeleg pe deplin modul corect de a proceda în acest sens.

Pr. JESSE ROBINSON: Cum să ceri mijlocirea sfinților? Ei bine, îți voi arăta chiar acum. Sfinte Nicolae, fii cu mine, ajută-mă la acest interviu! Este așa de ușor.

Familia mea și cu mine am vizitat recent o mănăstire și eram cu toții în micul nostru minivan și tocmai ninsese și pe măsură ce încercam să plecăm, nu am mai putut să urcăm un deal abrupt și călugării au ieșit și ne ajutau să împingem [mașina]. Și am încercat de atâtea ori și nu am putut urca dealul. Și apoi a venit starețul și a zis să mai încercăm o dată și de data aceasta a strigat: „Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae!” Și am împins și a mers în sus. Atâta tot!

E ca și cum ai chema pe cineva care este, să spunem, un prieten, sau pe cineva care este un fel de elită, expertul, cel care este gata să ajute. Nu trebuie să fie într-un mod elaborat. Există slujbe de rugăciuni pentru anumiți sfinți și trebuie să ne rugăm cu acestea, mai ales la timp de nevoie. Noi ne rugăm cu Paraclisul Maicii Domnului săptămânal aici, la biserica noastră, iar aceasta este o slujbă de implorare către Maica Domnului. Există și slujbe de rugăciune către alți sfinți la care vă puteți ruga, dar cred că ar trebui să fim familiarizați cu sfinții cât de mult putem și să-i cunoaștem cu adevărat, astfel încât să nu ne pară ciudat să-i chemăm.

Când intrați într-o situație stresantă, faceți semnul crucii și spuneți: „Sfinte Paisie, te rog să fii cu mine! Sfinte Porfirie, Sfinte Ioan de San Francisco…”, indiferent de domeniul lor de expertiză, căci avem sfinți specializați pentru diferite lucruri.

Tocmai mi-am amintit de Sfântul Dionisie din Zakinthos, care este uneori numit sfîntul iertării. Dacă îți este greu să ierți pe cineva, îl chemi: „Sfinte Dionisie, ajută-mă să iert această persoană că este foarte greu pentru mine, chiar îmi intră pe sub piele, mi-a făcut ceva groaznic, este greu să fac asta.” Un bărbat și-a ucis fratele și, de îndată ce a aflat despre asta, l-a iertat. Pe acesta (pe Sf. Dionisie) să-l chemăm. Doar cere-i ajutorul!

Știi că mai poți face și alte lucruri, și tradițiile variază în funcție de cultura în care se află. Poți aprinde o lumânare și să ceri mijlocirile lor. Îmi place foarte mult tradiția de a lăsa un mic ornament la icoana unui anumit sfânt. Există o icoană minunată, făcătoare de minuni a Maicii Domnului la Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos, unde un olimpic grec a lăsat medalia pe care a câștigat-o, pentru că îi ceruse acesteia ajutor, și dacă înțeleg bine povestea, în acel an el a fost singurul atlet grec care a fost medaliat. Și așadar, ca dar de mulțumire, și-a lăsat medalia acolo, puteți vedea că este încă acolo. Deci nu te gândi prea mult!

JONATHAN: Cineva s-ar putea uita la asta și ar putea spune: Sună frumos, dar de ce să nu mă rog direct lui Dumnezeu, de ce am nevoie să am pe cineva întermediar, dacă mă pot ruga direct lui Iisus?

Pr. JESSE ROBINSON: Da, de ce nu ne putem ruga direct lui Iisus? Ca să fiu perfect clar, poți, întotdeauna, desigur că poți, dar Scriptura nu pare să reflecte acel model de relație.

De-a lungul întregii Scripturi, Domnul binecuvântează și lucrează prin alți oameni. Sutașul vine la Domnul în numele slujitorului său bolnav și-l roagă: Doamne, vindecă pe robul meu! Și Domnul spune: Bine, hai să mergem! Și sutașul spune: Așteaptă, știu că doar cuvântul Tău este suficient pentru a-l vindeca. („Doamne, […] numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.” (Matei 8:8) )

Domnul nu a spus: Nu, îmi pare rău trebuie să merg direct acolo, slujitorul tău trebuie neapărat să-mi vorbească direct. Eu îl voi vindeca doar dacă vine direct la mine. Acel sutaș îl implora pe Domnul în numele slujitorului său, pentru că era cineva pe care îl iubea. Bineînțeles că Domnul va asculta asta. Interesant este că sutașul a fost fericit cu cuvântul Domnului, Domnul i-ar fi putut spune: În acest caz, astăzi servitorul tău va muri. Iar sutașul, pe baza a ceea ce a spus – Numai cuvântul tău este suficient – ar fi fost satisfăcut cu asta. Dar nu a făcut așa. El a spus: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă.” (Matei 8:10) Domnul, vorbind despre sutaș, a spus: La nimeni n-am mai văzut atâta credinţă. Și servitorul lui a fost vindecat. Deci acela este un model al mijlocirii prietenilor.

Și noi suntem într-o comunitate de sfinți și îi tratăm ca pe prieteni și Domnul prin aceea interacțiune ne arată că El îi ascultă pe cei are au credință mare. Avem și exemplul nunții din Cana Galileii. Toți merg la Maica Domnului: Te rog, vorbește cu el despre problema vinului. Și ea merge și bineînțeles că El o ascultă. De fapt, cred că este mai mult o excepție în Scripturi ca Dumnezeu să lucreze doar direct cu persoana aflată în nevoie. Aproape întotdeauna există cineva implorându-L pe Domnul în numele altor oameni.

Undeva, aceasta este teoria mea, undeva în acea întrebare se află presupunerea că oamenii nu sunt vrednici să aibă urechea Domnului, că de ce ar face Domnul ceva ce își dorește un om? Este o întrebare grozavă! Vreau ca toată lumea să exploreze această întrebare. De ce nu pot să merg direct la Domnul? De ce să mă complic cu toți acești alți oameni? Dar dacă Domnul ne poate salva doar prin alți oameni? Dacă așa a stabilit El lucrurile? Dacă cumva asta e o relație care așa a fost proiectată?

Divorțul și a doua căsătorie

JONATHAN: Care e poziția Bisericii Ortodoxe cu privire la divorț și recăsătorie?

Pr. JESSE ROBINSON: Poziția Bisericii cu privire la divorț? E o tragedie! Eu vin dintr-o familie divorțată. E o tragedie, nu e bine! Dar există vindecare pentru orice! Este o cale de ieșire din orice. Poate fi pocăință pentru orice. Și deci Biserica are o cale, cu binecuvântarea unui episcop, să permită o altă căsătorie, dar eșecul acelei prime căsătorii este încă văzut ca o tragedie.

Și deci… am fost la o slujbă pentru o a doua căsătorie și rugăciunile sunt foarte diferite decât la prima căsătorie. Nici nu o pot numi prima căsătorie, doar ceremonia de căsătorie. Sunt rugăciuni de pocăință, nu sunt așa sărbătorești ca la prima. Da, asta aș spune.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!