Sfintii români din închisori – p. Teologos

Urmăriți un material cu minuni, istorisiri și evocări despre cel mai mare tezaur din istoria contemporană a României: Sfinții români din închisori.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. Închisoarea egoismului

Sfinții sunt oamenii care au depășit moartea trecând cu sufletul prin moarte la viață. Asta se realizează prin unirea sufletului uman cu Hristos – Omul care a depășit moartea pentru că nu a păcătuit niciodată. În clipa în care ne unim cu Hristos, începem să fim ca El. De fapt acesta este scopul omului: ieșirea din închisoarea morții și intrarea în libertatea vieții prin Hristos. Înțelegeți?

Suntem limitați de ura noastră și de fricile noastre, de egoismul nostru și de lipsa noastră de credință. Cine mai crede astăzi că toate ne sunt cu putință în Hristos care ne întărește? După cum spune Sfântul Apostol Pavel. Ar trebui să credem asta pentru că însuși Hristos a spus-o, Hristos care a biruit moartea și ne-a dovedit că este Dumnezeu adevărat și om adevărat. A spus-o prin gura Sfântul Apostol Pavel. Din păcate, însă, închisoarea morții în care suntem închiși nu ne lasă să vedem lumina libertății de afară. 

În marea Lui milostivire, Dumnezeu nu ne lasă și ne dă și mai multe dovezi că așa stau lucrurile, dacă, desigur, ne hotărâm să credem că există ceva dincolo de închisoarea egoismului în care ne închidem pe noi înșine. Și ne dă dovezi chiar în contemporaneitate. Da, fraților, lucrurile depind de noi, în ultimă instanță, chiar dacă, desigur, este mult mai ușor să rămânem în zona noastră de confort sau, hai, să zic, să rămânem verticali când presiunea e mai mică decât atunci când vine o imensă presiune din zonele înalte ale societății încercând să ne frângă coloana vertebrală. De fapt, să știți că sfinții sunt coloanele care susțin Cerul ca să nu cadă pe noi. Sunt ca stâlpii aceia mari de la circ care susțin tot circul ca să nu se prăbușească într-un haos de nedescris. Sfinții sunt esențiali și să știți că nu există o societate mai săracă, mai confuză decât cea care nu are sfinți. Înțelegeți?

Exemplul sfinților români din închisori

În acest context, sfinții români din închisori sunt esențiali pentru că ne dovedesc faptul că drumul lui Hristos duce la libertatea și puterea deplină, chiar și în cele mai dușmănoase condiții. Acuma, ca să nu credeți că vorbesc așa, teoretic, sau ca să nu credeți că mă refer la lucruri trupești de genul evadărilor sau a filmelor de acțiune, o să vă dau un caz. Ca să înțelegeți ce înseamnă libertatea în Hristos. De fapt, fraților, dacă omul nu este eliberat din închisoarea nevăzută a patimilor de către Duhul Sfânt, eliberarea din închisoarea văzută de către forțele de ordine este oarecum secundară, chiar dacă are importanța ei. Ca să înțelegem mai bine, să vă dau cazul de care vă spuneam.

Un exemplu

E vorba de Octavian Anastasescu care în scurta perioadă în care a fost în închisoare l-a cunoscut pe Sf. Valeriu Gafencu. Sf. Valeriu îl învăța Rugăciunea lui Iisus, însă Octavian era încă la început și nu o spunea chiar așa cum trebuie. La un moment dat, Sf. Valeriu îi spune să fie atent că va veni un moment în viață când inima lui va cânta singură rugăciunea. Octavian nu prea a luat în seamă cuvintele Sfântului care, însă, s-au dovedit a fi o adevărată profeție.

După ce a fost eliberat, lui Octavian i s-a impus domiciliu obligatoriu, adică nu putea să iasă din zona stabilită de Securitate. La un moment dat, însă, s-a dus la un prieten care stătea dincolo de perimetrul stabilit de comuniști. Când s-a întors acasă, îl căutase Securitatea care lăsase vorbă părinților lui să vină la sediul acesteia. S-a dus a doua zi acolo, și aceștia l-au băgat într-un fost garaj ca să-l ancheteze.

În timp ce le răspundea a fost învăluit de o sferă luminoasă, cu totul extraordinară, care emana un parfum ceresc care nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta își auzea inima cântând rugăciunea lui Iisus. Se simțea foarte ușor, parcă nici nu mai exista gravitație. Securiștii neștiind ce se întâmplă cu el, continuau să-i pună întrebări pe care el le auzea, dar nu le înțelegea. De asemenea, se auzea și pe sine cum răspundea, însă nici cuvintele lui nu le înțelegea. Starea asta a durat 3, 4 ore până când a început să se retragă. La un moment dat, unul dintre ei a spus: „- Să lăsăm asta!” și lucrurile au intrat în normal. Securiștii au plecat și Octavian a rămas singur cu un plutonier care îl păzea. Atunci plutonierul i-a spus: „- Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!”. Înțelegeți?

Asta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce a spus Domnul apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvânt căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Înțelegeți? Și de asemenea, să se împlinească proorocia spusă de Sf. Valeriu Gafencu. După cum vedeți adevărata libertate este cea în duh și nu în trup.

Sfântul Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Marin Răducă

De fapt, Sf. Valeriu Gafencu a avut de mai multe ori prilejul să fie liber, să evadeze de la Galda sau să meargă în URSS după cum i-a propus un politruc, însă el totdeauna a refuzat. De asemenea, țin minte că îmi spunea domnul Marin Răducă cum ei aveau șperacluri și ar fi putut să evadeze ușor din închisoare, ținând desigur seama și de capacitățile mintale reduse ale gardienilor care îi păzeau. Când l-am întrebat mirat de ce nu evadau, el mi-a spus zâmbind „Și ce să facem afară? Toată țara era o închisoare” la care eu i-am replicat „Păi atunci înăuntru ce făceați cu șperaclurile?” și el mi-a spus că mergeau în celulă la Radu Gyr ca să-l asculte cum își recită omul ăsta poeziile.

 Fraților, totdeauna, orice plăcere duhovnicească este mai presus de orice plăcere trupească, însă, din păcate, noi astăzi suntem foarte dependenți de plăcerile trupești și din cauza asta sclavagismul astăzi este la cotele cele mai mari din istorie. Să știți!

Sufletul este mai tare ca orice. Un caz și Cuviosul Alexandru Ghika

Atunci când încercau prin chinuri inimaginabile să le robească sufletele, aceștia au arătat că sufletul se reface și că, prin Hristos și numai prin Hristos, sufletul este mai tare decât orice. Vedeți că în închisoare au intrat din cele mai diverse categorii sociale și meserii – țărani, muncitori, intelectuali, oameni politici, generali de armată, oameni de cultură, oameni de știință printre care se distinge celebrul savant atomist George Manu. Nimeni nu a reușit să reziste dintre toți aceștia fără numai prin Hristos.

Țin minte că îmi povestea o rudă apropiată a prințului Alexandru Ghika despre cum s-a întors din închisoare. Familia l-a primit cu stupoare și când l-au întrebat cum de a reușit să se întoarcă sănătos și cu mintea întreagă după 24 de ani de chinuri, el a răspuns că a rezistat cu credință în Hristos și umor.Cu credință în Hristos și umor. Înțelegeți?

Apropo de sfințenia prințului Ghika, la un moment dat era un hram la o mănăstire din Sf. Munte și eu eram foarte răcit dimpreună cu mai mulți psalți care veniseră de la o altă mănăstire să cânte la hramul respectiv. Toți eram foarte bolnavi și la sfârșitul privegherii eram toți terminați. Psalții îmi mărturiseau că nu mai au putere să coboare dimineață la Sf. Liturghie din cauza bolii și a oboselii. Atunci eu le-am spus spontan să avem credință și umor pentru că așa a zis un mare sfânt român al închisorilor pe nume Alexandru și să ne rugăm lui să ne ajute. Fraților, până dimineața ne-a trecut toată boala și eram toți într-o foarte bună dispoziție! Cu adevărat prinț. Să știți că de atunci am mare evlavie la cuviosul!

Minuni cu sfinți

Că tot veni vorba de minuni pe care sfinții închisorilor le fac astăzi și pe care le-am trăit eu, la un moment dat a venit Danion Vasile cu racla cu moaștele care au izvorât mir la Iași ca să ne închinăm la ea. Fraților, eu nu am fost la Iași ca să văd, însă să știți că e adevărat, pentru că am avut și eu moaștele la chilie pentru o noapte-două și într-adevăr au izvorât puțin mir așa ca o transpirație care mirosea foarte frumos. Sigur!

Un părinte care a citit despre Sfinții Români din Închisori a spus că a primit în inima sa informația că moaștele ar fi ale lui George Manu, de care am amintit mai înainte. Fraților, Dumnezeu știe! În orice caz este un mare sfânt, să știți!

Legat de asta, îmi amintesc acum că cineva din Anglia luase o bucățică mică de sfinte moaște de la Aiud care au început să răspândească o mireasmă fenomenală – foarte puternică. Omul a început să se roage cu post și multe lacrimi să-i descopere bunul Dumnezeu cine e. După destulă vreme de rugăciune și post, se arată în vedenie Mircea Vulcănescu și-i zice „Eu sunt!”. Înțelegeți?

O experiență personală

Tot o experiență personală legată de boli – la un moment dat au venit, tot așa, niște moaște din România, ale Sfinților Români pentru închinare și, pentru că le aveam la mine, doream să le prezint egumenului mănăstirii unde eram atunci. L-am așteptat la slujbă în micul coridor din fața cămăruței unde spovedea. În timp ce îl așteptam, văd lângă mine un părinte chircit pe un scăunel care se vedea că suferă. Îl întreb ce are și îmi spune că are un deranjament stomacal foarte urât – părintele respectiv era foarte bolnav cu intestinele – și a venit acolo ca să ia binecuvântare de la egumen să meargă la chilie că nu mai poate să reziste.

În timp ce îmi spunea astea, vine părintele tipicar și-i spune că e de rând să citească Psaltirea la care părintele îi răspunde deznădăjduit că ce Psaltire, că nu știe dacă o să reușească să trăiască până mâine. Mi s-a făcut milă de părintele respectiv și am scos moaștele de sub rasă și i-am zis să stea că o să-l binecuvântez cu moaștele. L-am binecuvântat și părintele mi-a mulțumit.

În scurt timp, a venit și părintele egumen, i-am dat moaștele să se închine, după care am plecat. Cum mă rugam la slujbă, îl aud la un moment dat pe părintele respectiv cu începe să citească foarte dezinvolt Psaltirea. Când l-am auzit și l-am văzut eliberat de boala care îl măcina, am mulțumit Sfinților Români pentru minunea pe care au făcut-o. Slavă lui Dumnezeu! Înțelegeți?

Părintele Ilie Lăcătușu

Desigur că cele mai impresionante moaște dintre Sfinții Români din Închisori le are părintele Ilie Lăcătușu – care le are întregi, complet nestricate și bine mirositoare. Desigur, însă, că cea mai impresionantă proprietate a moaștelor este faptul că închid și deschid ochii. Și nu numai atât, fraților, ci își întoarce ușor ochii spre cel care dorește, după cum mi-au mărturisit mulți oameni. Pe net puteți să căutați mărturiile părinților Ioan de la Rarău și a părintelui Calistrat Chifan care vorbesc despre fenomenul acesta. Îți dai seama să vezi tu niște moaște care se uită acolo unde doresc.

Dincolo de asta, părintele se arată și face minuni până astăzi – chiar știu cazul unui preot din Spania care l-a visat pe părintele într-o răpire. Știți, când cineva are o răpire, atunci omul nu mai este foarte rațional, pentru că mintea omului respectiv este cu totul atrasă, cu totul răpită de frumusețea și dulceața harului, motiv pentru care se și numește răpire.

Ei, părintele acesta când l-a văzut pe mărturisitorul Ilie Lăcătușu i-a zis fără să-și dea seama ce zice, „Părinte, dă-mi numărul tău de telefon ca să ținem legătura!” la care Sfântul i-a răspuns că „Tu n-ai nevoie de telefonul meu, pentru că noi avem legătură directă”. Înțelegeți? Și într-adevăr, cei care se roagă și se închină la moaștele Sf. Ilie Lăcătușu primesc mare ajutor, fraților. Dacă doriți să vă închinați lui, sfintele moaște sunt în cripta de la cimitirul „Adormirea Maicii Domnului” în cartierul bucureștean Giulești, unde a fost înmormântat. Trupul său neputrezit e într-un sicriu din sticlă, fraților, pentru a putea fi văzut de oricine. Apropo de moartea sa, el și-a prezis ziua morții sale precum și ziua morții prezviterei. La moartea prezviterei, în clipa în care au încercat să-i scoată osemintele, i-au descoperit sfintele moaște. Așa le-au descoperit.

Cărți despre sfinții români din închisori

Cu darul Domnului aș putea să spun foarte multe despre acești mari sfinți pentru că s-au scris foarte multe – cărți pe care oamenii nu le citesc, din păcate! – însă am zis să mă limitez doar la experiențele personale și la cele pe care le-am auzit de la prima mână, cum se zice. Apropo de cărți, cea mai bună carte, după părerea mea, este „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide care este corpus magna despre tot ceea ce s-a scris în închisori.

De asemenea, o carte care este de o factură mai enciclopedică, adică prezintă pe scurt viețile multor mărturisitori în ordine alfabetică este cartea lui Fabian Seiche, „Martiri si marturisitori romani din secolul XX”. O carte cafenie…

Mai sunt și alte multe cărți, care se și reeditează, cum ar fi cartea „Sfinții Închisorilor” care este un compendiu mai gros decât cartea lui Fabian Seiche, însă prezintă mult mai puține cazuri pentru că le tratează mai în amănunt. De asemenea, sunt și destule site-uri care au foarte multe materiale legate de Sfinți, și, sincer, e foarte greu să vorbesc doar de un singur site. Căutați și veți afla.

Canonizări

Tot legat de promovare, vreau să-mi exprim bucuria și să spun că Patriarhia a început să canonizeze pe câțiva dintre ei – știți că vor fi canonizați Sf. Dumitru Stăniloae, Sf. Ilarion Felea, Sf. Gherasim Iscu, Sf. Cleopa Ilie – sper că nu am uitat pe cineva dintre sfinții care au fost hăituiți de Securitate și sperăm că acest proces o să continue pentru că astăzi avem o acută nevoie de exemple. Desigur că sfinții nu au nevoie de cinstirea noastră pentru că aceștia sunt dumnezei după har acum – uniți cu Dumnezeul cel perfect. Noi avem nevoie, fraților, ca să-i cinstim pentru a primi harul lor, pentru a ne reaminti de exemplul lor luminos și a ieși din confuzia în care ne scufundăm. Din cauza asta avem în fiecare zi în Biserică cinstirea unuia sau a mai multor sfinți. Slujbele nu se fac pentru sfinți, fraților, ci pentru noi, pentru folosul nostru, pentru a-i avea ca exemplu. Înțelegeți?

Importanța exemplului sfinților. Curajul

Exemplul lor este foarte dătător de curaj pentru noi, pentru că dacă ei în asemenea condiții au rezistat și s-au sfințit, cu atât mai mult noi astăzi am putea să facem acest lucru pentru că, să nu uităm, fraților, că aceștia au fost bătuți crunt în fiecare zi – vă amintesc că în anumite cazuri, camera în care îi băteau avea tavanul și pereții negri de sângele care țâșnea din ei. Până în tavan țâșnea sângele, ferească Dumnezeu! Existau mese speciale de tortură în care aceștia erau chinuiți sălbatic și bătuți în fiecare zi.

Desigur că durerea pricinuită de chinuri a fost sfințitoare pentru ei, pentru că orice formă de durere ne îndepărtează de plăcerea păcatelor. Acuma, noi nu ne rugăm ca cineva să fie chinuit – Doamne ferește! – pentru că nu știm dacă persoana respectivă va rezista acestor chinuri, și dacă îi va fi de folos spre mântuire. Nu ne rugăm, înțelegeți? Și dincolo de asta, nu e o formă de iubire.

Aspazia Oțel Petrescu, o mărturisitoare

Pentru că sunt foarte, foarte multe mărturii în cărți, pe net și în materiale video despre aceste chinuri, o să vorbesc doar de unul dintre acestea pentru că doresc să leg de această metodă de tortură de exemplul personal a unei mărturisitoare și să înțelegem cum s-au sfințit acești oameni. 

Doamna Aspazia Oțel Petrescu vorbește de un instrument de tortură numit „Chișcoman”. E vorba de o șină de cauciuc lată cam cât un lat de palmă și lungă de peste un metru pe care gealatul o apuca cu amândouă mâinile și te croia din cap până în picioare, cu toată forța sa. Când a lovit-o pe doamna Aspazia pentru prima dată, aceasta a simțit că se transformă în mici bucățele. Era o durere îngrozitoare în tot corpul. Atunci doamna Aspazia a căzut jos și gardianul s-a aplecat, a prins-o de păr și a întors-o brutal ca să vadă pe chipul ei ce se întâmplă. Când i-a văzut fața descompusă de durere s-a luminat cu o bucurie drăcească pe față.

Când doamna Aspazia i-a văzut rânjetul satisfăcut de durerea ei, s-a luptat cu sine-și 40 de zile în care a postit și mai mult de la puțina mâncare stricată ce li se dădea și spunea în fiecare zi Psalmul 50 astfel încât să poată să-l ierte pe acest om. Înțelegeți? Ferească Dumnezeu! Și slavă lui Dumnezeu pentru efortul acestei mărturisitoare! Chiar și în filmări, fraților, până astăzi se căiește de faptul că au trebuit să treacă 40 de zile ca să-l ierte pe chinuitorul ei. Înțelegeți?

Iertarea

Exactitatea trăirii Crucii lui Hristos, a suferinței pentru Hristos este incomparabilă cu nivelul nostru de astăzi. Noi astăzi nu iertăm cu anii pe cineva care ne-a făcut ceva mult mai minor și, dincolo de asta, nici măcar nu dorim să facem vreo asceză pentru asta, ca să ne ajute bunul Dumnezeu să iertăm pe cei care credem noi că ne-au făcut rău, pentru că uneori este doar părerea noastră că ne-au făcut rău. Înțelegeți? Dar Dumnezeu judecă, fraților! Noi să-i iertăm pe toți!

Unde mai pui că de foarte multe ori, în loc să iertăm, judecăm și suntem agresivi cu cei care ne fac rău. Uităm că trebuie să ne concentrăm pe noi înșine și să lăsăm judecata altora, adică în mâinile Dumnezeului celui viu care a zis că „A mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti!” și iarăși că „Înfricoșător este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”. Înțelegeți?

Planul personal și planul comunitar – despre iertare

Aici trebuie să facem distincție între planul personal și comunitar pentru că din păcate astăzi există o mare confuzie aici. Pe plan personal trebuie să întoarcem și celălalt obraz de câte ori putem și să iertăm celuilalt de 70 de ori câte 7 dacă îi folosește, pentru a ne smeri noi și pentru a crește pacea în univers. Pe plan comunitar, însă, fraților, nu putem să permitem această cruce celor dragi și atunci trebuie să ripostăm pentru a-i proteja.

Chiar în închisori erau destui cei care se puneau, se jertfeau în locul celor care trebuiau să fie pedepsiți ca să-i protejeze. Înțelegeți? Noi astăzi, din păcate, suntem foarte agresivi și neiertători dacă cineva ne face ceva pe plan personal, însă suntem foarte permisivi și pasivi dacă cineva face rău comunității, neamului din care facem parte. Fraților, nu e bine asta. Faptul că suntem permisivi în clipa în care ne este lezată familia și neamul nu înseamnă smerenie, fraților, ci nepăsare și lașitate.

Smerenia. Sfântul Valeriu Gafencu. Poezia

Smerenia o vedem la Sf. Valeriu Gafencu, care după mult studiu duhovnicesc în penitenciar și după multe și grave probleme de conștiință pe care și le-a pus, a ajuns să exclame cu toată ființa sa că „Eu sunt cel mai păcătos om!”, moment care a fost momentul crucial al vieții sale, mai ales că asta a spus-o în închisoare, fraților, unde cineva plin de sine ar fi putut să judece la greu pe cei care îl închiseseră pe nedrept și îl chinuiau acolo, tot pe nedrept. Să nu uităm că în timp chinurile au devenit atât de bestiale încât mulți doreau să moară, mulți au înnebunit, destui au încercat să se sinucidă iar unii chiar au și reușit – Dumnezeu să-i ierte!

În această atmosferă de iad, trăiau sfinții din închisori și cei care se pocăiau aveau raiul înăuntrul lor – afară era iadul și înăuntrul lor era raiul – și așa de mult rai aveau înăuntrul lor că scriau poezii. Am amintit înainte de Radu Gyr însă dincolo de el mai era Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu și mulți, mulți alții.

Caracteristic pentru poeziile Sf. Valeriu Gafencu erau Maica Domnului și crinii pe care acesta îi amintea des în poeziile sale ca simbol al purității. Vă dați seama ce aveau oamenii aceștia în inimile lor! Ei trăiau deja învierea și din cauza asta mulți dintre ei ziceau cu lacrimi în ochi „Binecuvântată ești, închisoare!”. Chiar până astăzi, dna Galina Răduleanu își exprimă acuta părere de rău că a fost eliberată. Înțelegeți? Chiar vă recomand să vedeți filmul „Binecuvântată ești închisoare” realizat de dl. Nicolae Mărgineanu pentru a înțelege puțin, dacă e posibil. Foarte bun filmul.

Ținta este învierea. Un caz

Pentru a trece prin iadul închisorii și a ajunge la înviere, trebuie să ne lepădăm de toate cele lumești și să ne concentrăm doar pe lucrurile esențiale, lucrurile care duc la înviere prin vindecarea sufletului de păcat, de ură, de moarte. Asta este valabil pentru toți, însă în închisoare lucrul era evident. Noi, însă, din păcate, nu vedem asta pentru că suntem orbiți de părerea de sine.

Chiar țin minte un caz, apropo de închisoare. E vorba de Gabriel Bălănescu care era încă foarte tânăr și suferind de teribilismul aferent pentru că numai ce intrase în închisoare s-a luat la harță cu gardienii pentru un lucru de nimic. De fapt, Gabriel considera umilitor să-i salute pe gardieni cu „Să trăiți!” și să-și scoată boneta din cap pentru asta. Nu s-a supus și mai ales într-un mod dârz în fața gardianului care l-a băgat o săptămână la izolare. După ce a venit bucățele de acolo și – mă rog – și-a revenit cât-de-cât, l-a mustrat părintește prințul Alexandru Ghica care i-a spus: „De ce te expui pentru lucruri neesenţiale? Nu uita că eşti aici sub ascultare şi faptul că trebuie să-i saluţi nu te dezonorează pe tine mai ales că, până la urmă, tot îl vei saluta. Te vor mai izola o dată, de două ori, de nouă ori, până, te vor îmblânzi. Şi atunci îi vei saluta de frică şi va fi mai dezonorant. Păstrează-ţi energia şi cruţă-ţi sănătatea căci puşcăria e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va trebui să iei atitudini pentru care, într-adevăr, va merita să faci izolare” Ceva de genul. Înțelegeți?

E nevoie de multă înțelepciune, smerenie și discernământ în Hristos astfel încât să nu ne agățăm de detalii și să nu ne pierdem energia, concentrarea, curajul și uneori chiar și mântuirea pentru nimicuri. Ascultarea demnă și înțeleaptă totdeauna este mântuitoare pentru că mântuirea este moartea cu o inimă iubitoare și cine o să învețe să moară va fi liber, după cum spunea Seneca. 

Iubirea și închisoarea. Cazul Seneca

Noi aici pe pământ cu cât mai mult iubim în Hristos cu atât mai liberi suntem, inclusiv în fața morții. În închisoare se făceau cât de des se putea gesturi de iubire. Unul din principalele gesturi de iubire pe care le făceau deținuții erau că fiecare încerca să-și aducă aportul la eliberarea sufletului său și a celorlalți, prin transmiterea a tot ceea ce ști: duhovnicie, știință, artă, cultură. Era vorba de comunicare. Comunicau prin Morse.

Apropo de asta, era cineva care în închisoare scrijelise pe unul pereții acesteia „Cine o să învețe să moară va fi liber” iar dedesubt semnase „Seneca”. La un moment dat văd gardienii și vine un comunist foc și pară și îi scoate pe toți afară și începe să-i înjure într-un mod cu totul abject și să-i amenințe și să întrebe „Bă, care-i Seneca, bă?! Ieși, bă, la raport, că neagra te mănâncă! Care ești bă, Seneca?”. Într-un final, un deținut ridică mâna și zice „Tovarășul comandant, permiteți să raportez! Seneca e la grefă, o să vină mai încolo!” și într-un final după o altă ploaie de înjurături lucrurile au început să se liniștească oarecum. 

Iubire vs. putere

Vedeți că omul care nu iubește, nu știe să moară și este cu mult mai anxios decât ceilalți, chiar dacă din punct de vedere trupesc are puterea. Fraților, numai duhovnicia este cea care ne scapă de moarte. Trupul poate fi închis, sufletul niciodată, decât numai cu voia sa. Trupul poate fi omorât, sufletul niciodată, decât numai dacă el singur renunță să mai trăiască plenar. Din cauza asta adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis, după cum spunea foarte bine Radu Gyr într-una din poeziile sale.

Concluzii

Să nu uităm să visăm însă visul cel adevărat care este gândul la veșnicie, la rai și la iad, pentru că în conformitate cu această realitate veșnică trebuie să luăm deciziile și să ne orientăm viața. Aici pe pământ suntem doar într-un stadiu temporar, ca într-o copilărie a veșniciei. Avem însă nevoie de borne de marcaj, de semne călăuzitoare pe calea către veșnicie pentru că fără aceste faruri care ne arată drumul către perfecțiunea personală veșnică, către Dumnezeu, nu o să reușim. Dacă nu avem aceste faruri, dacă nu avem pe cei sfinți atunci vom greși drumul și în loc să ne dezvoltăm veșnic în Dumnezeu, copilăria noastră existențială aici pe pământ va începe cu mirajul progresismului, însă se va termina tragic sub dominația demonilor după cum speculează foarte bine Arthur C. Clarke în foarte trista sa carte, „Sfârșitul copilăriei”.

Din cauza asta, avem nevoie de oameni care să ne învețe prin răbdarea lor, prin exemplul lor – prin puterea și delicatețea sfințeniei, a pocăinței și curățeniei lui Valeriu Gafencu, a luptei de a ierta a d-nei Aspazia și nu în ultimul rând discernământul, demnitatea, credința și umorul prințului Alexadru Ghica și a tuturor celorlalți. Să nu uităm că acești oameni s-au sfințit în cotidian. Doar s-au desăvârșit în închisoare. 

Dacă ei au putut în acele condiții, noi astăzi de ce nu putem?

Să ne ajute bunul Dumnezeu să putem!

Să avem rugăciunile lor!

Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!