Judecata – p. Teologos

Ce înseamnă să judecăm? Ce urmări are? Când trebuie să judecăm și când nu? Cum ne ferim de judecata distrugătoare de suflet?

Vom încerca să găsim răspunsuri la aceste întrebări precum și la altele legate de această temă în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Un îndemn și o explicație a nefericirii

Primul lucru: când vă vine în minte imaginea unui om, aruncați gândul afară. Trebuie să ne gândim numai la Hristos și să-L iubim pe Hristos și să-i iubim pe ceilalți prin Hristos! Așa vom fi fericiți. Înțelegeți?

Sunt astăzi mulți oameni nefericiți care dau vina pe diferite cauze pentru faptul că sunt astfel.  Desigur, că lucrurile sunt complexe și nu putem să judecăm, însă și ei ar trebui să nu judece pe alții pentru că judecata altora este una din cauzele principale ale nefericirii lor.

Am întâlnit foarte multe cazuri în care persoane care sunt nefericite, neliniștite și anxioase își justifică starea pentru că toți cei din jur, mediul în care se află, nu este bun. Desigur că poate fi și asta, însă întâi de toate să știți că problema este la aceste persoane. Să nu uităm, fraților, că Hristos a fost în cel mai advers mediu posibil și cu toate acestea, nu a urât pe nimeni niciodată – din contră: a iubit pe toți cu iubire desăvârșită. Și a fost fericit. Înțelegeți?

De asemenea, vedeți sfinții români din închisori au fost în situații mult mai dificile decât noi – noi astăzi trăim cu mult mai bine decât ei – și cu toate acestea, ei s-au sfințit, în timp ce noi urâm pe toți și pe toate. Toți sunt de vină, numai noi – nu. Fraților, Sfinții Părinți au spus că marea lucrare a omului este să-și arunce vina pe el însuși pentru orice și să aștepte ispita până în ultima zi a vieții sale.

Cum ne găsim liniștea. O întâmplare cu Sfântul Paisie

Osândirea de sine cu nădejde și recunoștiința sunt foarte bineplăcute lui Dumnezeu pentru că astfel omul își află liniștea, este smerit și atunci Dumnezeu poate să-i dea mai departe daruri minunate. 

Țin minte că la un moment dat o pisicuță a Sf. Paisie s-a înecat și tușea groaznic și era gata să moară. Atunci Sf. Paisie a zis „Doamne, ajută-o!” însă nu s-a întâmplat nimic. După aceea, când s-a smerit, s-a osândi pe sine și a spus că „Dacă eram eu sfânt, atunci Dumnezeu ar fi făcut bine pisoiul!” atunci imediat pisica s-a făcut bine în chip minunat. Înțelegeți? 

Smerenia este cheia

Cel mai bine este să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă și atunci Dumnezeu ne dă și mai multe. De ce? Pentru că lui Dumnezeu îi place smerenia pentru că El însuși este smerit cu inima. Vedeți că dacă ne smerim chiar prin darurile pe care Dumnezeu ne dă, atunci Dumnezeu ne va da și mai multe ca să ne smerim și mai mult. Dacă ne simțim cu adevărat nevrednici de bogăția harismelor pe care Dumnezeu ne-o dă, atunci ne simțim datori și simțim și că datoria noastră crește față de Dumnezeu. Vedeți însă că această datorie nu ne îngrozește, ci din contră ne face fericiți pentru că Dumnezeu ne dă siguranța și fericirea că suntem iubiții Lui. Înțelegeți?

Desigur că sentimentul de datornic față de Dumnezeu provine și dacă ne gândim la Patimile, răstignirea lui Hristos, răstignire la care și noi luăm parte. Să nu spunem că alții L-au răstignit și noi nu. Credeți-mă că dacă eram acolo, și noi Îl răstigneam. Dacă cineva zice altfel, însuși acest lucru arată mândria din inima sa, lucru care este total contrar smereniei lui Hristos și, deci, într-o întâlnire directă L-ar fi avut pe Hristos ca un dușman vrednic de răstignire. Da, fraților, să ne considerăm pururea datornici lui Hristos pentru patimile Sale și pentru darurile Sale, inclusiv pentru darul vieții pe care o avem. Înțelegeți?

Cauza nefericirii

Faptul că ne facem viața nesuferită este problema noastră și provine din noi, fraților. Este adevărat că este mult mai ușor să ne sfințim într-un mediu propice și din cauza asta există mănăstirile, există Biserica. Noi însă stăm în medii mai mult sau mai puțin toxice, care nu ne ajută să devenim mai buni și, la urmă, ne plângem că nu o ducem bine. Dacă un mediu nu ne ajută trebuie să-l evităm însă nu cu ură față de persoane, ci cu smerenie, spunând că noi nu suntem în stare să ne sfințim, să ne perfecționăm, să folosim mediul respectiv pentru a ne apropia de Dumnezeu și a crește iubirea în noi. Înțelegeți?

Să nu stăm în anturaje care ne trag în jos din pricina neputinței noastre. Din păcate, însă, noi de multe ori începem să urâm persoanele și să le judecăm însă nu facem nimic astfel încât să evităm mediul sau să îndreptăm faptele rele de acolo și astfel, să avem gânduri bune. Din cauza asta o ducem rău, fraților, să știți. Din cauza asta gândurilor rele pe care le avem.

Cum să judecăm și să ieșim din nefericire

Dacă, însă, ne concentrăm pe noi înșine și pe Hristos și ne aducem aminte de fericirea veșnică sau de chinul veșnic care ne așteaptă după moarte, în veșnicie, atunci o să fim mult mai precauți. Fraților, moartea este singurul lucru sigur din viața noastră și de multe ori vine chiar și mai repede decât ne așteptăm. Nimeni nu ne garantează că o să trăim până mâine. Din cauza asta, tot timpul să fim pregătiți de moarte. Dacă în clipa în care murim, urâm persoane, atunci această ură ne va chinui veșnic. Dacă însă în clipa în care murim, iubim pe ceilalți cu o inimă de mamă fără să le validăm patimile, bineînțeles, atunci această dragoste ne va desfăta în veșnicie. Înțelegeți?

Judecata rea pe care o facem persoanelor ne împiedică să iubim și ne crește ura și disprețul față de ceilalți, indiferent dacă judecata noastră este adevărată sau nu. Este cel mai bun mod să cădem și noi în aceeași ispită, fraților, fără, însă, să avem ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie totdeauna să judecăm faptele și nu persoanele. Singura persoană pe care putem să o judecăm suntem noi înșine. De fapt, și atunci când îi judecăm pe ceilalți tot pe noi înșine ne judecăm. Tot noi suntem, fraților, pentru că îi vedem pe ceilalți prin lentilele noastre care sunt mai mult sau mai puțin distorsionate, mai mult sau mai puțin fumurii.

Două exemple – când îi judecăm pe ceilalți, noi suntem

Acuma, ca să vă dovedesc că atunci când îi judecăm pe ceilalți, noi suntem, o să vă dau două cazuri. În Sf. Munte, pentru că este un loc foarte isihast, nimeni nu aleargă și dacă se întâmplă să alerge cineva, este un mare eveniment. La o mănăstire, un monah discuta cu un muncitor și cu un polițist de la postul de pază. La un moment dat, un mirean trece în fugă pe lângă ei. Când îl vede monahul, tresaltă și zice: „Slavă lui Dumnezeu! Avem vecernia! Trebuie să ne grăbim la slujbă!”. Muncitorul zice: „Bă, dacă aș avea io vârsta lui, ce aș mai alerga!” În timp ce polițaiul zice: „Ăsta o furat ceva! Trebuie să mă duc să văd!”. Înțelegeți? Fiecare a judecat după ce avea pe dinăuntru.

Un alt exemplu, de data asta din lume, e următorul: era o femeie care umbla noaptea singură pe stradă. Iese unul de la priveghere: „Slavă lui Dumnezeu! Câți robi și roabe necunoscute are bunul Dumnezeu! Na, că și femeia asta a fost la priveghere, Dumnezeu să o binecuvânteze cu adevărat!”. După care o vede un insomniac, care, săracul, era pe pastile: „Uite că nici asta nu poate să doarmă! Vai și amar de capul ei!”. După care iese unul dintr-un bar și zice: „Ui’ și la desfrânata asta!”. Înțelegeți? Fiecare vedem lumea după lentilele pe care le avem în fața ochiului sufletului, adică în fața minții.

Dacă urâm, problema e la noi. Din cauza asta zice Dumnezeu că „cu judecata cu care judecați, cu aceea veți fi judecați” și că „celui curat, toate îi sunt curate”.

Urâm fapta, nu și persoana

Fraților, Dumnezeu ne-a zis să iubim pe vrăjmașii noștri – deci nu există cazuri în care trebuie să urâm o persoană. Am spus că se urăște numai fapta, dacă e cazul, nu și persoana.

Desigur că dacă trebuie să iubim pe toți, asta nu înseamnă că neapărat suntem de acord cu comportamentul lor. Din cauza asta ne-a dat Dumnezeu minte: ca să alegem între bine și rău. Acuma, dacă Dumnezeu ne-a dat în grijă alte persoane, fie pe plan social – de exemplu, părinții au pe copii – sau pe plan profesional unde șefii au pe subalterni, acolo superiorii trebuie să corecteze pe inferiori și să-i învețe să aleagă binele de rău fără ca să-i urască, fără ca să pălmuiască dragostea, pentru că pălmuirea dragostei este cel mai mare rău posibil. Înțelegeți?

Să nu corectăm cu mânie! Ispita

Din cauza asta să fie atenți să nu corecteze când sunt mânioși, pentru că nu o să iasă bine, pentru că mânia împotriva persoanelor este produs al urii. Dacă sunt calmi, atunci pot să fie hotărâți în atitudine, fără compromisuri și vor avea un efect mult mai mare. Duhul blândeții și al sfatului smerit este modelul lui Hristos. Înțelegeți? Fraților, chiar dacă forța oarbă a mâniei pare să aibă pe moment un efect mare, în timp ea nu rezistă și chinuie pe toți.

Unde mai pui că și diavolul poate să ajute foarte mult în astfel de situații. Diavolul fiind un tip de minte foarte experimentat și foarte malefic trimite gânduri oamenilor astfel încât să facă o ispită de nu mai știi cum să ieși din ea. De exemplu, diavolul îi șoptește unui student să discute în pauză cu o colegă de an pe culoar să o întrebe despre ceva, în timp ce îi spune prietenei lui „Du-te acolo să vezi ce se întâmplă”. Aceasta îi vede pe cei doi de departe cum vorbesc timp în care vrăjmașul îi spune prietenului ei să spună o glumă astfel încât cei doi să fie văzuți râzând. Vă dați seama ce se întâmplă. În astfel de situație este necesar discernământul și să nu acționăm orbește că se pălmuiește dragostea. Totdeauna atenția, rugăciunea și o discuție calmă ajută cu mult mai mult decât un atac iresponsabil. Să nu uităm că diavolul țese ispite și după aceea este foarte greu de dovedit că cineva nu e cu cioara vopsită. Înțelegeți?

Poziție și judecată

Din păcate, însă, se vede de multe ori un fenomen foarte trist: cei care trebuie să judece faptele celor pe care îi au în grijă pot să dea dovadă de o lipsă de responsabilitate, lipsă de discernământ și uneori chiar de lipsă de interes, în timp ce cei pe care NU îi validează Dumnezeu să se amestece în treburile altora, încep să judece persoanele la maxim. Fraților, nu așa!

Dacă judecăm persoana atunci avem un comportament distructiv, e o formă de război civil. Și ce poate să fie civil într-un război? Este o vânătoare de semeni și la un moment dat va îngădui Dumnezeu să fim vânați și noi. Dacă zicem „Cine a făcut asta?” cu mânie, toți încep să se ascundă, să se îndreptățească, să mintă și dacă presăm, se înțepenesc în distorsiunea lor.

Dacă, însă, judecăm doar fapta și zicem „Hai să vedem cum putem să reparăm, cum putem să facem mai bine, să nu se mai repete”, atunci avem un comportament constructiv, de îmbunătățire a situației, comportament care ajută la creșterea dragostei și coeziunii în comunitate și în univers. În unire stă puterea, fraților, și nu în vânătoarea de vrăjitoare. Inchiziția a fost o mare rană în istoria omenirii și o dovadă a faptului că catolicismul nu se află în adevăr. Înțelegeți?

Totdeauna trebuie să fim noi împreună cu ceilalți împotriva problemelor și nu noi cu problemele noastre împotriva celorlalți sau noi împotriva celorlalți cu problemele lor. Trebuie să fie unire cu persoanele și detașare relativă de probleme. Atunci vom avea și o perspectivă mai bună asupra situației.

Un caz de judecată și viziunea în acord cu Dumnezeu

A venit odată la un episcop un grup de oameni care trăgeau după ei o femeie care, săraca, era însărcinată din flori. Femeia era de condiție modestă, plângea și nu mai putea de rușine, săraca, în timp ce oamenii o acuzau și cereau de la episcop să o judece. Atunci episcopul a poruncit să-i dea niște cearșafuri pentru copilul care urma să se nască zicând: „Vedeți că e aproape de moarte și eu ce pot să fac?”. Înțelegeți?

Pentru a putea să judecăm faptele trebuie să le vedem de la înălțime, cu ochiul lui Dumnezeu pentru că numai așa avem o viziune corectă a lucrurilor. Pentru a fi la înălțime, trebuie să fim totdeauna iubitori și smeriți pentru că prin iubire ne înălțăm, iar prin smerenie suntem susținuți, cu darul lui Dumnezeu, la acea înălțime fără să cădem și să ne zdrobim.

De ce cădem

Desigur că trebuie să ne ferim să ne zdrobim, însă dacă se întâmplă să cădem pentru neatenția noastră, atunci să ne ridicăm cu un curaj și o nerușinare vrednică de laudă și să rugăm la Domnul cel milostiv. Una din cauzele principale ale căderilor este judecata altora pentru că dacă noi judecăm fără dragoste o persoană, fără să o înțelegem, atunci dreptul Judecător îngăduie să cădem și noi în aceeași patimă ca să vedem și noi cum e și să ni se înmoaie inima. Înțelegeți? Grav este faptul că dacă vom cădea din judecata altora atunci nu vom avea harul Domnului ca să ne susțină pentru că trebuie să ne smerim și să înțelegem că toate depind de Dumnezeu și că celălalt stă sau cade pentru că așa vrea Dumnezeu. Legat de asta, să știți că cel mai bun mod să pierdem o harismă este să judecăm pe altul că n-o are. Înțelegeți?

Zdrobirea inimii de bunăvoie

Pentru că zdrobirea inimii aduce smerenie, este foarte bine să ne zdrobim singuri inima fără, însă, ca să păcătuim. Asta se realizează prin mustrarea de sine și prin înfrânare de la somn, hrană și confort. Înțelegeți? Desigur că mai presus de toate este ascultarea fără crâcnire pentru că aceasta distruge coloana vertebrală a durității noastre care este voia proprie, încrederea egoistă în noi înșine.

Când omul se smerește, se concentrează pe ale sale și astfel avansează pe drumul iubirii, atunci omul se liniștește. Când omul este mândru, atunci crede că le știe pe toate și lasă problemele sale și se ocupă de ale altora. Atunci este ca și un soldat care se uită cu binoclul în cetatea vecină căutând probleme, în timp ce în spatele său cetatea sa este prădată de hoți. Înțelegeți? De multe ori dacă vă uitați la profilurile celor mai încrâncenați comentatori veți fi foarte deziluzionați ce veți găsi acolo. Fraților, să nu-i judecăm. Săracii de ei trebuie să se refuleze, trebuie să-și descarce cumva tensiunea și problemele interne pe care le au. Înțelegeți? Să ne lumineze Dumnezeu pe toți!

Cum judecăm: Niște exemple despre gândul bun

Totdeauna trebuie să punem gândul bun, pentru că dacă ne comportăm după cum spune Hristos atunci Hristos ne va păzi. Să vă dau niște exemple să nu credeți că sunt vorbe goale. Era un tâlhar care dorea să prade o mănăstire de maici, și ca să intre înăuntru s-a travestit în avva. Când a intrat în mănăstire comportându-se ca un avva, maicile imediat l-au înconjurat cu un deosebit respect, i-au pus metanie, i-au sărutat mâna și l-au invitat la masă. Când a văzut asta, tâlharului travestit i s-a înmuiat inima, însă dorința de bani tot mai zvâcnea în el. A scos hangerul din sân și a zis: „Mă, vă omor! Să scoateți averile! Vă omor!” Însă, maicile au zis „Vai! Părintele din smerenie face pe nebunul întru Hristos! Binecuvântați, părinte! Binecuvântați și iertați!”. Tâlharul o mai ținea pe a lui, zicând „Vă omor, mă, n-auziți?” însă, maicile i-au zis „Poftiți la masă, avva! Binecuvântați și iertați! Binecuvântați!”. Într-un final, tâlharul a fost cucerit de duhovnicia maicilor și s-a făcut și el monah, la rândul lui.

Desigur că noi nu suntem la măsura duhovnicească a acestor maici, însă un gând bun tot putem să punem.

Să vă dau un alt exemplu, mai aproape de zilele noastre.

La Sf. Paisie venea multă lume și la un moment dat a venit un om pe care Sf. Paisie l-a convins să se lase de țigări. Omul a lăsat pachetul pe masă și a zis „Părinte Paisie, promit că din ziua asta nu mai fumez o țigară!” și pleacă.

După care intră următorul care se holbează la Sf. Paisie și zice „Părinte Paisie!… Auzisem multe despre dumneata, însă nu credeam că fumezi!!” și pleacă val-vârtej… După care intră un copil și zice „Doamne ajută!” „Doamne ajută!” „Unde-i părintele Paisie?” Copilul nu-l cunoștea pe Sfântul Paisie. La care Sfântul răspunde cu osândire de sine: „S-a dus să-și cumpere țigări!”. „A! Păi dacă s-a dus, trebuie să se întoarcă. O să-l ajute bunul Dumnezeu să scape de patimă!”. „Nu-l ajută Dumnezeu, că bătrânul nu se pocăiește!”, răspunde cu obidă Sfântul. „Ba da, ba da!” răspunde copilul. „Știu eu că părintele Paisie este un părinte foarte bun care a ajutat pe mulți. Nu-l lasă Dumnezeu! Toți avem neputințele noastre!”. Și așa a continuat dialogul în care Sfântul se smerea pe sine, iar copilul punea gândul bun. Sf. Paisie de multe ori povestea această întâmplare despre importanța gândului bun. Astăzi, acest copil deține o poziție deosebită în Biserica Greciei. L-a validat Dumnezeu.

Iubirea îmbunează

Gândul bun este, de fapt, că toți oamenii sunt buni, însă, uneori nu știu, nu pot sau nu reușesc să facă binele. De fapt, să știți că în clipa în care îl iubim pe cineva, îl facem bun. Cu cât mai mulți oameni se străduiesc să iubească pe cineva, cu atât mai bun se face omul respectiv, pentru că răceala păcatului omului respectiv se topește la căldura iubirii celorlalți. Iubirea vine întâi de toate prin exemplul personal jertfitor și nu atât prin cuvinte. Este adevărat că uneori sunt cazuri dificile și atunci trebuie să avem discernământ și smerenie. Să zicem că noi nu suntem în stare și că pentru păcatele și neputințele noastre Dumnezeu nu dorește ca să-l ajute pe celălalt prin noi. Fraților, să nu insistăm dacă vedem că producem repulsie pentru că mai rău se face. Cel mai bine în aceste cazuri este rugăciunea și exemplul personal de smerenie. Înțelegeți?

Nu știm ce este înăuntrul celorlalți

Toți oameni suntem cu neputințele noastre. Omul cunoscător cu adevărat este cel care își cunoaște neclintit neputințele sale și care își aduce aminte până și de cele mai subțiri greșeli proprii, fără însă să-și răspândească mintea la amintiri păcătoase și fără să deznădăjduiască de ajutorul lui Dumnezeu. Înțelegeți?

Să nu ne erijăm în judecătorii altora pentru că nu știm ce este înăuntrul celorlalți. Credeți-mă că am primit destule mesaje de la persoane care se cunosc între ele și nici nu vă puteți imagina cât de greșite sunt judecățile uneia față de cealaltă. Total în afara adevărului. Chiar dacă fapta era reală – zic asta pentru că de multe ori faptele sunt exagerate, strâmbate sau total imaginare – chiar dacă fapta era reală, cealaltă persoană care a făcut-o se pocăia cu multă durere și își cerea scuze în fața lui Dumnezeu, în timp ce persoana care judeca își otrăvea sufletul și se chinuia pentru nimic. De cele mai multe ori însă erau bănuieli total neadevărate, de care însă persoana bănuitoare era foarte sigură. Că sigur e așa și altfel nu. Uneori e chiar mai halucinant, când văd oameni care, săracii, își exprimă judecăți care merg până la extreme despre persoane pe care nu le-au cunoscut niciodată, ci doar din auzite sau că le-au văzut într-un clip sau în câteva mesaje. Ferească Dumnezeu!

Din cauza asta cel mai bine este ca atunci când ne vine gândul legat de o persoană, să alungăm gândul imediat și să zicem că știe Dumnezeu pe fiecare. Are grijă Dumnezeu! Să fim atenți la noi înșine și să nu ne interesăm de ipoteze străine dacă nu ne validează Dumnezeu prin poziția noastră. Și chiar dacă ne validează bunul Dumnezeu să avem grijă de alții, nici atunci să nu-i judecăm ca persoane pentru că nu știm ce este înăuntrul lor. Doar faptele să le judecăm. Să ne concentrăm tot timpul pe Hristos și pe drumul către El care trece prin moarte către veșnicie. Înțelegeți?

Să nu judecăm

Să nu judecăm persoanele nici în rău și nici în bine, ci să avem gândul bun. Am vorbit până acum de judecarea în rău. Există însă și judecarea în bine. Asta este atunci când, de fapt, idolatrizăm pe cineva și nu-l mai vedem ca persoană, ci ca pe o statuie perfectă, fenomen ce duce de cele mai multe ori la fanatism sau alte forme de extremism, care, de fapt, sunt efecte ale egoismului nostru, în principal a dorinței noastre de slavă deșartă sau de plăcere. Înțelegeți?

Mai grav este atunci când copiii își judecă părinții ca înapoiați sau ucenicul își judecă starețul că nu e bun. Trebuie să se știe că înaintașii sunt importanți pentru cei care sunt în devenire pentru că transmit experiență de viață și nu pentru că nu sunt la curent cu ultimele trenduri. E vorba de experiență de viață. Înțelegeți? Desigur că cel mai grav este atunci când cineva judecă Biserica de erezie. Erezia, fraților, se declară numai în Sinod și după o procedură bine stabilită – nu cum vrea fiecare.

Starea sufletului sănătos

Gândul bun și milostiv îl păzește pe om de aceste extreme, și îl ține smerit și pașnic care este starea sufletului sănătos. Astfel omul se poate concentra pe perfecționarea sa, pe mântuirea sa și aici desigur că e nevoie să judece fapte, însă și această analiză trebuie făcută numai cât ajută la mântuire, cât este eficace.

Adică nu are rost să analizăm și să supra-analizăm tot felul de fapte și fenomene, dacă nu putem să rezolvăm nimic, chiar dacă au un impact mare la scară planetară. Fraților, vorbirea în deșert este un păcat.

Da, desigur, uneori oamenii au nevoie de un subiect de discuție și mai doresc să-și reverse necazul sau să audă și o altă părere, însă să avem grijă să nu ni se răspândească mintea în lucruri nefolositoare. De exemplu, nu ajută dacă încontinuu discutăm despre războaie, cum încep și ce le-a cauzat. Fraților, războaiele nu încep, ci izbucnesc din interiorul nostru și asta atunci când păcatul în oameni este mai mare de nivelul la care războiul rămâne înăuntru, pentru că războiul omului împotriva omului este ca urmare a războiului omului împotriva lui Dumnezeu. Înțelegeți?

Păcatul escaladat fără pocăință duce la război. Asta se întâmplă mai ales când păcatul trece drept virtute, după cum vedem azi. Deci războiul izbucnește atunci când o masă critică de oameni se depărtează considerabil de Dumnezeu și înaintează în păcat. Masa critică poate să fie cantitativă – adică mulți oameni, însă mai puțin influenți – sau poate să fie calitativă – adică mai puțini oameni, însă foarte influenți. Fraților, trebuie să vedem lucrurile de la înălțimea lui Dumnezeu și asta ne-o oferă Sfinții Părinți. Să avem grijă să nu ne pierdem în amănunte, chiar dacă, uneori, pentru a nu părea asociali sau din alte motive, e nevoie să vorbim și mai lumește puțintel. Trebuie mare atenție.

Nebuni pentru Hristos

Acuma trebuie să știți că sfinții nu prea țineau seama de asta pentru că știau că dacă firea celei mai extreme mândrii este ca cineva să se fățărească, de dragul slavei, cu virtuți pe care nu le are, atunci semnul celei mai adânci smerite cugetări este să se arate ca vinovați pentru păcate pe care nu le-au comis sau să se prefacă păcătoși, de dragul disprețului oamenilor.

Aceștia intră în celebra categorie a nebunilor pentru Hristos. Aceștia nu se tem de sminteala pe care o produc pentru că au luat prin rugăciune și ascultare puterea să încredințeze în chip nevăzut pe ceilalți despre curăția lor. Cazul celebru este cel al Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos care este un sfânt gigantic, să știți. Vă recomand să citiți viața Sfântului, este fenomenală – doar un lucru mic amintesc aici care sper să vă fie de folos. Sfântul vedea că duminica în piață era diavolul care îi influența pe oameni să meargă la cumpărături în loc să meargă la biserică și din cauza asta Sfântul dădea cu pietre în oameni să-i lovească, dacă nu se fereau, bineînțeles, astfel încât să nu-i lase să intre în piață. Oamenii însă îi știau sfințenia și nu se scandalizau. Înțelegeți?

În zilele noastre am întâlnit și eu câteva cazuri de genul ăsta. La hramuri în Muntele Athos se dă pește în sos gros dimpreună cu salată, vin, brânză și ceva dulce, o prăjitură și posibil și un fruct. Țin minte că era un părinte care le amesteca pe toate acestea în farfurie și mânca cu poftă. Părintele când vedea privirile îngrețoșate ale comesenilor de la amestecul dintre prăjitură, salată, vin și pește le spunea foarte natural celorlalți care erau siderați: „Sunt multe pe masă și le-am pus pe toate la un loc ca să fie mai aerisit!”. Altă dată era un părinte care alerga la spălătoria de vase și își spăla peștele de sos și condimente cu un jet de apă. La un moment dat, cineva și-a luat inima în dinți și i-a spus „Părinte, îl strici!” – „Păi asta vreau și eu!”, a fost răspunsul. Înțelegeți? Din cauza asta să fim foarte atenți să nu judecăm, fraților, că niciodată nu știi cine e celălalt.

„Nu judecați și nu veți fi judecați!”

Că tot vorbim de monahi mai nestandard, să vă spun de un monah care nu se vedea să fie ascet deloc. Acesta, însă, în clipa în care era să moară era foarte bucuros și în jurul lui era o mulțime de îngeri. Atunci părinții cei mari l-au întrebat cu mirare: „Frate, crede-ne că noi știm că tu nu te-ai arătat la viața ta un mare nevoitor. Atunci cum se face că pleci la Dumnezeu cu atâta bucurie și slavă?” Atunci muribundul le-a răspuns că „Cu adevărat și eu mi-am dat seama că nu pot să fac multă asceză și atunci am zis să țin doar un singur cuvânt de la Dumnezeu – acela pe care l-a zis că „Nu judecați și nu veți fi judecați!”. Și uite așa a scăpat fratele de judecată și s-a dus fără mult efort și cu multă bucurie în rai.

Înțelegeți? Este foarte important să nu judecăm pe nimeni pentru că nu știm cum se află omul respectiv în fața lui Dumnezeu, ce a vrut să facă și ce educație, ce trecut are, ce traume are. Dumnezeu judecă pe fiecare. Noi să ne judecăm doar pe noi înșine și evenimentele care ne apar în cale ca să știm să ne ferim sau să le acceptăm dacă sunt în voia lui Dumnezeu.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea și judecata să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!