Botezul, începutul Evangheliei, vieții duhovnicești – p. Theologos

Cum punem început bun?

Cum începe vestea cea bună a mântuirii noastre?

Ce este botezul?

Vom încerca să răspundem la aceste întrebări precum și la altele conexe în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Aș dori să vă spun un lucru care mă impresionează foarte mult în Evanghelie și anume cum începe Evanghelia. Întâi de toate, trebuie să știți că există o singură Evanghelie – adică o singură veste bună pe care a adus-o întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în persoana Domnului nostru Iisus Hristos și această veste bună este mântuirea noastră, capacitatea noastră de a ieși din patimile care ne tiranizează, în libertatea iubirii față de toți. Cuvântul Ευαγγέλιo – Eυ-αγγελία în limba greacă înseamnă vestea cea bună.

Evanghelia și cei patru evangheliști

Această singură evanghelie, această veste bună, ne este prezentată în Noul Testament după modul în care a fost trăită de către 4 autori cu personalități foarte diferite: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Vedeți că în textul original nu se spune că este Evanghelia lui Matei, ci DUPĂ Matei. Adică nu este Evanghelia, vestea bună a Sfântului Matei – sau a celorlalți considerați autori – ci este Evanghelia lui Hristos DUPĂ cum a trăit-o Sf. Ap. și Evanghelist Matei. Chiar și Sf. Ap. Pavel vorbește despre evanghelia sa, care însă nu se referă la o lucrare scrisă special pentru a prezenta viața Domnului nostru Iisus Hristos aici pe pământ, ci mai degrabă direct la vestea cea bună pe care Acesta a adus-o. Ca o paranteză, unii consideră că așa-zisa evanghelie a Sf. Ap. Pavel ar fi Epistola către Romani.

Întorcându-ne la cele patru cărți din culegerea Noului Testament, care compun Evanghelia, o primă întrebare ar fi de ce există ordinea aceasta. Dacă facem o scurtă analiză a scopurilor și modurilor de exprimare a celor patru evangheliști, atunci vom putea să avem o opinie mai avizată în această problemă.

Sfântul Matei

Nu știu dacă știți, Sf. Matei a scris pentru evrei – chiar primul exemplar al evangheliei a fost scris în aramaică – limba evreilor din vremea respectivă – , versiune care însă s-a pierdut – și a dovedit poporului ales că numitul Iisus fiul Mariei este Mesia cel așteptat, este Cel despre care se vorbește în Vechiul Testament. Din cauza aceasta observați că în Evanghelia după Matei, evanghelistul începe direct cu „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” în care face foarte clar că el este Mesia și după aceea, în decursul narațiunii accentuează faptul că toate s-au făcut ca să se împlinească profețiile. Țineți minte cum spune Sf. Ap. și Evanghelist Matei – „ca să se împlinească ce s-a zis prin prorocul…”. Deci Evanghelia după Sf. Matei a fost pusă prima pentru că face introducerea în Noul Testament, dovedind că Iisus fiul Mariei este Mesia – adică Hristos în greacă – care înseamnă în aramaică „Cel uns”. El este Izbăvitorul trimis de Dumnezeu pe care îl așteptăm. Din cauza asta Sf. Evanghelist Matei are ca simbol omul. Mesia.

Sfântul Marcu

Sf. Marcu este foarte direct și simplu în exprimare. Mulți spun că Evanghelia după Marcu sunt de fapt stenogramele predicilor starețului său, adică ale Sfântului Petru. E cunoscut că Sf. Marcu era fiul cel puțin duhovnicesc dacă nu și trupesc al Sf. Ap. Petru. Nu știu dacă ați observat că în Evanghelia Sf. Marcu, Sf. Petru are o poziție proeminentă. Datorită acestor cauze, evanghelia după Marcu are o exprimare foarte simplă, directă, plină de viață și se concentrează pe ce face Hristos și mai puțin pe cine este Hristos. Din cauza faptului că este simplă și directă, fără figuri de stil, este pusă a doua în canonul Noului Testament. Datorită impetuozității evangheliei sale, Sf. Evanghelist Marcu are ca simbol leul.

Sfântul Luca

Sf. Luca este altceva. Este un om foarte învățat, medic și pictor cu o cultură vastă cu mult dincolo de limitele culturii rabinice. Sf. Luca este un geniu literar care cunoaște foarte bine limba greacă și cultura elenistică și le folosește cu măiestrie pentru a scrie evanghelia pentru cei din afara spațiului iudaic. Sf. Luca ne arată în evanghelia sa trecerea de la legea veche centrată pe iudaism la legea nouă care se deschide tuturor neamurilor. Din cauza asta, Evanghelia după Luca începe la templu cu un arhiereu al Legii Vechi și se termină tot la templu cu Sfinții Apostoli, reprezentanții Legii Noi. Din cauza asta evanghelia după Luca este pusă a 3-a în canonul Noului Testament și Sf. Evanghelist Luca are ca simbol vițelul care era, prin excelență, animalul de jertfă la templu.

Sfântul Ioan

Evanghelia după Ioan este nestemata teologică a Noului Testament, motiv pentru care Sf. Apostol și Evanghelist Ioan este supranumit „Teologul”. Dacă ceilalți trei evangheliști se concentrează mai degrabă pe firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos, Sf. Ioan Teologul se concentrează pe firea Sa dumnezeiască, dovedindu-ne că numitul Iisus fiul Maicii Domnului este Fiul lui Dumnezeu. De fapt și zice Sf. Ioan că „acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui”. Vedeți însă că Sf. Ioan nu dovedește asta prin minuni, pentru că însuși evanghelistul zice că „și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise”.

Sf. Ioan Teologul dovedește că Iisus fiul Mariei este Fiul lui Dumnezeu prin perfecțiunea ascultării Sale față de Tatăl care L-a trimis. Dacă observați că în quasi-totalitatea evenimentelor pe care Sf. Ioan le descrie, este accentuată această relație de ascultare care este mâncarea, hrana Domnului, după cum însuși Hristos ne spune. Înțelegeți? Că „mâncarea mea este să ascult de Tatăl Care m-a trimis”. Pentru că Sf. Ioan ne descoperă cel mai mult firea dumnezeiască a Domnului, printr-o teologie de cea mai înaltă ținută, Sf. Ioan are ca simbol vulturul. De ce vulturul? Pentru că oamenii au credința că dintre toate păsările, niciuna nu atinge înălțimile de zbor ale vulturului în înaltul cerului. 

Începuturile evangheliilor

Acuma, că am vorbit pe scurt despre cei 4 evangheliști care ne-au transmis evanghelia, în cuvântul nostru am văzut că nimic nu este la întâmplare, ci lucrurile au fost puse de harul Duhului Sfânt cu multă înțelepciune. Referitor la începutul evangheliei, aceeași înțelepciune o să o găsim și dacă o să analizăm cum începe evanghelia – adică vestea cea bună. Dacă citim cu atenție începuturile la cei patru evangheliști, iese în evidență începutul de la Marcu unde zice: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Adică Evanghelia începe la Marcu, fraților.

Am văzut că nimic nu este la întâmplare și deci Duhul Sfânt spune că începutul Evangheliei este la Marcu. De ce? Pentru că în versetele următoare Sf. Marcu ne vorbește de Sf. Ioan Botezătorul care pregătește calea pentru venirea lui Hristos și calea pe care o pregătește este pocăința. Sf. Marcu spune foarte clar că Sf. Ioan propovăduia botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor. Deci vedeți că Evanghelia începe cu pocăința. 

Evanghelia începe cu pocăința

Pentru a înțelege ce e pocăința, trebuie să știm ce sunt păcatele. Păcatele sunt distorsiuni existențiale, strâmbări ale modului de a fi. Este ca și cum am circula cu mașina pe drumul către perfecțiune și la un moment dat atenția ne este atrasă de lucrurile și persoanele atrăgătoare de pe arătură. Ei, dacă nu suntem atenți și nu le ignorăm, concentrându-ne pe drumul nostru, atunci intrăm cu mașina pe arătură și vai și amar de capul nostru pentru că ne putem răni serios și ne distrugem mașina. Înțelegeți?

Ce este pocăința

Dumnezeu cel iubitor ne-a dat, însă, posibilitatea pocăinței. Pocăința este ieșirea de pe arătură. Părăsirea păcatului. Vestea cea bună a mântuirii, a vindecării de moarte – evanghelia – începe cu pocăința. Datorită faptului că am mers pe arătură de cele mai multe ori cu voia noastră, atrași fiind de plăcerea care era acolo, ieșirea din boscheți se face sau printr-o durere analoagă – adică ne mustrăm pe noi înșine și facem un canon de nevoință complementar pentru asta sau printr-o plăcere mai puternică în direcția corectă a perfecțiunii, adică prin rugăciune și fapte bune.

Avem două modalități. Odată, prin părăsirea păcatului, prin durere, mustrarea de sine. Și apoi, printr-o plăcere mai puternică în direcția perfecțiunii – cum spuneam, rugăciunea și fapte bune. Calea prin concentrarea pe fapte bune și pe perfecțiunea lui Hristos este o cale mult mai fericită, fraților De ce? Pentru că fericirea vine când ne oprim să ne plângem de problemele pe care le avem și mulțumim lui Dumnezeu pentru problemele pe care nu le avem. Înțelegeți?

Deschiderea față de Dumnezeu este deschiderea față de Lumina perfecțiunii și atunci întunericul distorsiunii pleacă de la sine. Dacă ne luptăm singuri cu răul este ca și cum ne-am lupta cu întunericul. Oricât am da cu pumnii, tot nu pleacă. Dacă însă facem o gaură să intre lumina lui Hristos, atunci întunericul răului pleacă de la sine. Înțelegeți?

Chiar dacă ne concentrăm pe iubirea lui Hristos, trebuie totuși să ne mustrăm pe noi înșine fără a deznădăjdui și asta pentru a arăta lui Dumnezeu că nu dorim plăcerea păcătoasă. Așa îi dăm dreptul lui Dumnezeu să trimită macaraua harului care să ne scoată din arătura mlăștinoasă în care ne-am afundat. Trebuie să știți că nu putem să ieșim singuri din terenul accidentat în care am deraiat pentru că este prea mlăștinos pentru puterile noastre și, dincolo de asta, avem nevoie de lumina harului ca să știm pe unde să ieșim.

Fraților, să nu spuneți că nu aveți nevoie de asta pentru că toți avem nevoie de pocăință. Toți avem nevoie de pocăință pentru că toți greșim, fiind cu toții departe de unirea cu Dumnezeu din cauza greșelii lui Adam care a ales despărțirea de Dumnezeu. A nu greși este divin, a greși este uman, a persista în greșeală este diabolic și are ca rezultat iadul. Iadul este rezultatul nepocăinței și nu rezultatul greșelii. Înțelegeți?

Din cauza asta pocăința, întoarcerea din păcat, părăsirea păcatului, ieșirea de pe arătură este de bază pentru începerea vieții duhovnicești și ieșirea din iad. Ieșirea din iad aici pe pământ, pentru că după moarte, ne stabilizăm și nu mai putem să ieșim; deci până la moarte trebuie să ne pocăim. Primul act de pocăință este moartea față de păcatul moștenit de la primul Adam dimpreună cu urmările sale.

Despre botez

Actul de omorâre, de înecare a trecutului păcătos este botezul. Vedeți că la botez facem un act concret prin care este scoasă afară energia păcatului din noi, energia demonică, și este pus harul lui Dumnezeu. Dacă înainte de botez diavolul îl conduce pe om din inima sa în timp ce harul încearcă să-l ajute din afară, după botez harul îl luminează pe om din inimă în toată ființa sa în timp ce diavolul încearcă să-l ispitească din afară. Din cauza asta parte a slujbei de botez sunt exorcismele.

Desigur că Hristos nu a avut nevoie de pocăință, fiind perfect. Cu toate acestea S-a smerit pe sine ca să împlinească toată dreptatea, adică să treacă și El ca om, chiar dacă n-a avut nevoie, prin legea lepădării și morții față de păcat. Vedeți că Mântuitorul nu s-a spovedit înainte de a se boteza, ci îndată s-a scufundat sub apă, înecând omul cel vechi al păcatului – nu al Său, ci al lui Adam – , și asta pentru că nu a avut ce păcate să mărturisească înainte. 

Este foarte important ca botezul să se facă prin afundare, imersare completă sub apă pentru că trebuie să murim total păcatului. De fapt, chiar verbul „a boteza” „βαπτίζω” în limba greacă înseamnă „a scufunda”.

De asemenea, vedeți că botezul se face printr-o întreită afundare în numele Sfintei Treimi. De ce? Pentru că la botezul Domnului nu am aflat numai cum putem să scăpăm de valurile învolburate ale păcatului strămoșesc, ci și care este ținta drumului nostru – adică Sfânta Treime. Dacă eliberarea de păcatul strămoșesc ne este dată în dar, parcurgerea drumului către perfecțiunea Treimii depinde de libertatea noastră. Pentru asta trebuie să știm – pe cât posibil – cine este Sfânta Treime ca să știm încotro să ne îndreptăm, pe cine să avem de model.

Sfânta Treime

Sfânta Treime este structura supremei iubiri, este comuniunea interpersonală pură, după cum zicea Sf. Dumitru Stăniloae. Vedeți că dacă Dumnezeu cel unic ar fi o singură persoană, atunci ar fi un dumnezeu însingurat, incapabil de iubire totală și adevărată, pentru că Dumnezeu fiind total dincolo de toate, total transcendent, nu ar avea experiența iubirii, experiența ieșirii iubitoare către altcineva, rămânând totuși nemișcat în sinea Sa, în transcendența Sa. Dumnezeu nu ar mai fi cineva viu și personal, capabil de iubire și deci capabil de a crea ceva din iubire și pentru iubire și astfel, lumea aceasta nu mai poate fi explicată de ce și pentru ce există. Dacă Dumnezeu ar fi fost o singură persoană atunci singurătatea ar fi fost absolutul și de fapt, totul s-ar reduce la imposibilitatea de a iubi adică la iad. Fraților, dacă iubire nu e, nimic nu e. Înțelegeți?

Din cauza aceasta este necesar ca acest Dumnezeu să fie Tată și să aibă un Fiu întrutotul la fel ca El, în afară, desigur, de relația de origine. Tatăl este nenăscut și Fiul este născut din Tatăl. Deja când avem două persoane avem o relație de iubire, o relație de deschidere, însă aceasta nu este completă, ci limitată pentru că există doar „eu” și „tu” fără să existe un „el”. Este o tensiune pentru că nu există adâncimea iubirii și posibilitatea darului absolut. Perfecțiunea, adâncimea, sfericitatea iubirii apare doar printr-un al treilea perfect egal cu noi și cu cel pe care îl iubim, căruia îi putem mărturisi iubirea noastră față de persoana iubită. Adică să-i spună Dumnezeu Duhului – uite, ce frumos este Fiul Meu! Și Fiul să-i spună Duhului – uite, ce frumos este Tatăl!

Din cauza asta este necesar să existe și o a treia persoană dumnezeiască întrutotul egală cu celelalte două, dar și inconfundabilă față de celelalte două. Această persoană este Duhul Sfânt. Pentru a fi inconfundabilă trebuie să existe o diferență, însă această diferență nu se află în ele însele, ci în originea lor. Tatăl este necauzat, Fiul este născut, iar Duhul Sfânt este purces. Acum nu întrebați ce este purcederea Duhului Sfânt pentru că așa cum nu știm ce este nașterea continuă de mai presus de veci a Fiului din Tatăl, la fel nu știm ce este purcederea eternă a Duhului Sfânt din aceeași sursă și principiu al unității Sfintei Treimi, care este Tatăl. Știm doar că purcederea este diferită de naștere și că amândouă sunt perfecte și continue.

Duhul cel Sfânt se numește astfel pentru că Dumnezeu este pur imaterial și total duhovnicesc și deci Dumnezeu este Duh, mai presus de orice noțiune pe care o avem noi despre duhovnicie și despre duhuri, despre cea mai fină parte a sufletelor. Și îngerii sunt duhuri, tipuri de minți. De fapt, să știți că aceste nume de Tată, Fiu și Duh Sfânt nu descriu așa cum ar trebui Persoanele Sfintei Treimi pentru că Dumnezeu este total indescriptibil. Aceste cuvinte le folosim pentru că sunt cele mai potrivite cuvinte din limba noastră pentru a descrie cât-de-cât cele trei Persoane care formează Sfânta Treime, care sunt Dumnezeu cel unic. Chiar această realitate a unor trei Persoane atât de strâns întrepătrunse între ele încât sunt un singur Dumnezeu este peste puterea noastră de înțelegere. Trebuie să știm că Dumnezeu este dincolo de orice putere de înțelegere.

O să vă dau, totuși, niște analogii ca să putem să înțelegem, oarecum, cam cum ar veni acest fenomen care în termeni teologici se numește perihoreză – întrepătrunderea persoanelor.

Perihoreza

Imaginați-vă trei sunete identice de la trei instrumente identice. Noi experiem un singur sunet. Putem spune și că este un singur sunet și că sunt trei sunete. Înțelegeți? Sau imaginați-vă trei fascicole de lumină congruente. Vedem un singur fascicol, însă acolo sunt trei. Pe baza acestui exemplu, chiar dacă nu este perfect, putem să înțelegem oarecum când este lucrarea Tatălui sau a Fiului sau a Duhului Sfânt, chiar dacă este un singur Dumnezeu.

Vedeți că noi zicem la un moment dat că de vreme ce este un sigur Dumnezeu, de unde știu eu când e lucrarea Tatălui sau a Fiului sau a Duhului Sfânt? Da, cu adevărat nu se poate face această deosebire pentru că este un singur Dumnezeu și nu trei, însă dacă ne imaginăm cele trei fascicole de lumină și considerăm că aceste fascicole au aceeași natură însă culori diferite, atunci putem spune ca analogie, ca imagine ca să înțelegem, că lucrarea Tatălui este același fascicol de lumină numai că are o tentă mai albăstruie, să zic așa. Lucrarea Fiului este atunci când același fascicol este puțin mai roșiatic, iar lucrarea Duhului este atunci când fascicolul este puțin mai verde, să zic. Înțelegeți?

De fapt, fraților, nu există primul, al doilea și al treilea în Sfânta Treime. Noi spunem Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pentru că Tatăl dă binecuvântare și inițiază lucrarea, Fiul lucrează în Creație, iar Duhul Sfânt desăvârșește. Aceasta este ordinea în mare, cu toate că vedeți că Fiul a fost trimis în lume de Duhul cel Sfânt cu binecuvântarea Tatălui, după cum însuși Iisus ne spune la prima Sa predică că Duhul care L-a trimis este peste El. Aici se vede deplina ascultare a Fiului față de Duhul și de Tatăl, după cum în ultimul Său cuvânt către Apostoli, Hristos le zice că o să trimită în lume Duhul Sfânt de la Tatăl căci de la Tatăl purcede. De aici se vede că Fiul este total egal cu Duhul și că Duhul nu este inferior Fiului, purcezând de la Acesta pentru că atunci, Fiul nu ar fi spus că Îl trimite de la Tatăl, ci că L-ar fi trimis El de la Sine. Deci Duhul nu purcede de la Fiul, ci purcede numai de la Tatăl.

De asemenea, se vede că Duhul face ascultare desăvârșită de Fiul precum a făcut și Fiul de Duhul – adică ascultare ca expresie a iubirii și nu a unei forțe necesare. Ascultarea impusă de o lege mai mult sau mai puțin oarbă nu este ascultarea adevărată. Ascultarea adevărată este cea liberă, bazată pe iubire și asta dă valoarea oricărei persoane. Ascultarea ca efect al fricii, al presiunilor se apropie mai degrabă de supunerea animalică și poate să genereze traume.

Ascultarea – dovadă a iubirii

Ascultarea ca dovada iubirii adevărate se vede la botezul Domnului în Iordan de către Ioan. Desigur că Iisus fiind Dumnezeu atotputernic putea să facă de unul singur o mare minune acolo ca să-și arate dumnezeirea Sa astfel încât să intre în forță, să zicem, pentru a se impune ca și conducător, dacă ar fi să ne luăm după modul de gândire a oamenilor căzuți. Vedeți însă că nu a făcut așa. Ba chiar din contră: a apărut smerit, îmbrăcat în haina smereniei și a celui care se pocăiește, fără ca să aibă nevoie de așa ceva, ci pur și simplu pentru că smerenia este haina dumnezeirii, după cum spune Avva Isaac Sirul.

Atunci când s-a scufundat și a ieșit din apă, s-a auzit glasul Tatălui din cer spunând cu toată încredințarea și bucuria iubirii Sale față de Fiul: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit!” adică îl iubește pe Fiul său cu toată forța voinței sale celei atotputernice și nu există nicio reținere în această voință de a-și iubi Fiul Său. Nu este nimic mai curat decât dragostea Tatălui față de Fiul Său. Și nu este nimic mai curat decât dragostea Fiului față de Tatăl. Atunci Duhul Sfânt ca persoană dumnezeiască, perfectă întrutotul egală cu Tatăl și cu Fiul se coboară de la Tatăl la Fiul ca un dar perfect de la Primul către Celălalt, ca și o adâncire mai presus de perfecțiune a relației de iubire perfecte între Tatăl și Fiul. Se coboară în chip de porumbel, pentru că porumbelul este o pasăre foarte curată, foarte iubitoare și foarte blândă.

Gândiți-vă la bucuria imensă când Sf. Ioan Botezătorul a văzut asta. A văzut că Dumnezeul din Vechiul Testament, cel unic și de neajuns, dintr-o dată apare ca un Dumnezeu comunitar, smerit și iubitor care vine printre oameni. Înțelegeți? Ieșim din viața de dinainte de botez, din viața singurătății și intrăm prin botez în viața comunității.

Dumnezeu Tatăl ni-L prezintă pe Fiul într-un gest de absolută dragoste. Noi Îl răstignim însă într-un gest de absolută ură. Dumnezeu ne arată că prin botez putem să avem revelația Sfintei Treimi în deplinătatea Ei. Asta este cea mai mare fericire și aici pe pământ și în veșnicie unde va fi desăvârșită această revelație. Vedeți că din cauza acestei bucurii, Sf. Ioan Botezătorul a aranjat astfel lucrurile că dintre sărbătorile sale, cea mai fastuoasă să fie sărbătoarea de după Botezul Domnului, adică Soborul Sf. Ioan și nu tăierea capului, adică ziua muceniciei sale, așa cum este la cei mai mulți sfinți. 

Desigur că păstrarea acestei bucurii depline, provocate de revelarea Sfintei Treimi în sufletul nostru, depinde de curățenia sufletului nostru care se păstrează sau se distruge în funcție de comportamentul nostru, adică de faptele și de gândurile noastre.

Legat de fapte, vedeți că imediat după botez, Duhul L-a dus pe Iisus în pustie, adică L-a izolat de ispitele lumii. Desigur că Hristos nu are nevoie de așa ceva, însă s-a îmbrăcat cu haina smereniei și cu rolul celui care se pocăiește pentru a fi exemplu pentru noi. Și noi trebuie la fel să facem în clipa în care ne botezăm, fie cu botezul în Duhul Sfânt, cum suntem botezați când suntem mici, fie cu botezul lacrimilor, după cum ne spun Sfinții Părinți, când ne mângâie același Duh Sfânt după mare mila Sa. Desigur că pe noi nu ne teleportează Duhul Sfânt în pustie, însă măcar să ne retragem în camera noastră în rugăciune și cercetare de sine zilnică – trebuie să ne cercetăm pe noi înșine. Să stăm într-o pustie departe de lumea dezlănțuită, pustie care ne duce din pustiirea lumii în bogăția duhovnicească a unității Sfintei Treimi. Din păcate, însă, noi nu dorim aceasta, ci dorim răspândirea, fărâmițarea în plăcerile lumești.

Despre problematica gândurilor omenești

Legat de gânduri, vedeți că avem aceeași problemă a rejectării unității care ar trebui să fie între noi după chipul Treimii. Avem foarte multe gânduri împotriva altora, tot felul de bănuieli și judecăți de care suntem foarte siguri. Dacă nu suntem atenți, uneori, aceste bănuieli devin mai sigure decât realitatea, fraților. Bănuiala devine „realitate” și realitatea se estompează și omul încearcă să cadă în acord cu bănuielile sale și se chinuie, de fapt, pentru că ele nu sunt reale. În loc să încercăm să iertăm și să ascultăm pe cei mai duhovnicești decât noi, care ne spun că nu este mare lucru și că este apă sub pod cutare și cutare temă, să o lăsăm, noi ne încrâncenăm și pe baza unor fapte reale, exagerate sau uneori chiar total imaginare, facem din țânțar armăsar și începem să-i bănuim pe ceilalți de agresivitate, de intenții rele împotriva noastră. Trăim tulburarea războiului și nu liniștea păcii.

Dacă însă ne rugăm, punem gând bun și avem credință că Dumnezeu ne păzește, atunci într-adevăr bunul Dumnezeu cel comunitar și iubitor va avea grijă de noi, să știți. Are grijă bunul Dumnezeu! Bănuielile otrăvesc sufletul. Un gând care provoacă tulburare nu este de la Dumnezeu, chiar dacă poate să aibă o doză de adevăr în el. Diavolul știe ce face și totdeauna încearcă să aducă tot felul de probe pe care le prezintă distorsionat astfel încât să genereze ură. 

Noi însă trebuie să ne spovedim și să ne rugăm pentru cei cu care avem război de gând, să-i lumineze bunul Dumnezeu să nu facă rău pentru că cine face rău, din preaplinul răului din suflet face. Ferească Dumnezeu! Noi să fim compătimitori față de ei și să avem dragoste față de ei, fără însă, să-i validăm păcatul, dacă există – pentru că de multe ori este doar bănuiala noastră, cum spuneam. Să avem gând bun și să zicem că săracul vrea să facă bine însă nu știe, nu poate sau a greșit ori se află într-o poziție greșită fără să-și dea seama. Fraților, apă sub pod este. Lasă să treacă! Să nu lăsăm să ne pierdem dragostea!

Dragostea dintre noi – semn al recunoașterii

Domnul a spus că întru aceasta se va cunoaște dacă suntem ucenicii Domnului, dacă avem dragoste între noi. Desigur că dacă e vorba de o agresivitate la adresa noastră sau împotriva celor dragi, vom acționa cu discernământ și iubire față de cei pe care îi protejăm. Ura noastră niciodată să nu o îndreptăm către persoane, ci către faptele care merită acest lucru. Trebuie să iubim toate persoanele, inclusiv pe vrăjmașii noștri. Știu că aceasta este dificil uneori, însă așa vom ajunge la fericirea veșnică. Dacă ne gândim la această veșnicie fericită, atunci vom putea să ne mântuim cu darul Domnului, pentru că mântuirea este unitatea cu Dumnezeu și cu cei duhovnicești după modelul Sfintei Treimi. 

Mântuirea

Mântuirea este moartea cu o inimă iubitoare. Să nu uităm niciodată să iubim și pentru aceasta avem nevoie totdeauna de exemplul Sfintei Treimi care este modelul iubirii desăvârșite, model care s-a arătat pentru noi pentru prima dată la botezul Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan. 

Să ne ajute bunul Dumnezeu să urmăm acest model, să ne botezăm cu botezul lacrimilor sau al jelirii iarăși și iarăși de păcatele noastre pentru că astfel ne vom curăți sufletul. Botezul în Duhul Sfânt, botezul ca taină a Bisericii nu se poate repeta pentru că odată am murit păcatului prin crucea și răstignirea lui Hristos. Dacă taina Botezului instituțional nu se poate repeta, botezul lacrimilor și al jelirii și al spovedaniei trebuie să fie cât de des posibil pentru că dacă jelim în taină, Domnul ne va da bucuria la arătare.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut iubirea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!