Păstorii din Betleem – Darurile Magilor de la Betleem la Athos
25 decembrie 2023
Cum să rămâi calm când ești insultat și nedreptățit? – IPS Athanasie de Limassol
26 decembrie 2023
Urmăriți un interviu emoționant pe care Damian Drăghici l-a luat părintelui Pimen Vlad, în care părintele ne povestește despre obiceiurile athonite precum și despre minuni care s-au întâmplat și se întâmplă în Sf. Munte. Desigur că părintele ne dă și sfaturi cum să ne pregătim pentru marile sărbători, în acest caz, Crăciunul.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Podcast special de la Sfântul Munte
Damian Drăghici: Bună seara, suntem din nou la podcast-ul lui Damian Drăghici. Avem o ediție specială de la Muntele Athos și de data aceasta este pentru mine o mare, mare onoare, pentru că mi-am dorit de foarte mult să fac un podcast cu o persoană foarte specială nouă, tuturor creștinilor ortodocși, mai ales că este în Ajunul Crăciunului. Această ediție specială este dedicată tuturor românilor de pretutindeni. Am alături de mine pe cineva care nu cred că mai are nevoie de vreo introducere, părintele Pimen de la chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, de la Schitul Lacu din Muntele Sfânt.
Părintele Pimen: Doamne ajută! Bine ați venit! Să ne ajute Maica Domnului în toate!
Damian Drăghici: Vă mulțumesc mult că ați acceptat să facem acest podcast!
Dacă-i de folos, Maica Domnului ajută!
Părintele Pimen: Apoi, dacă ați venit, acuma ce era să fac? Trebuia să accept treaba asta. Eu am zis așa: dacă e de la Maica Domnului, o să ajungeți! Îmi zisese părintele că trebuia să ajungeți cu o zi înainte și mi-am zis ”Înseamnă că au început bețele în roate, cum se zice, stai să vezi că nu ajung!”. Eu am zis că ce-i de la Maica Domnului, se face, ce nu… Ea le rânduiește întotdeauna! Când zice oricine că vrea să vină să facem ceva, zic Maica Domnului, dacă-i de folos, să ajungă, dacă nu, nu!”. Dacă a îngăduit Maica Domnului să ajungeți, mai departe Ea știe.
Stăruim sau ne oprim după prima încercare nereușită?
Damian Drăghici: Când ni se pun bețe în roate, e bine să ne oprim la prima încercare grea sau să continuăm să luptăm împotriva acestor bețe în roate?
Părintele Pimen: Nu trebuie să ne oprim la prima, pentru că spune la Evanghelie: ”Cereți și vi se va da!”, adică trebuie să cerem, să insistăm, dar dacă vedem că încercăm și nu se rezolvă nimic, atunci trebuie să ne oprim. Dar nu ne oprim din prima, am dat de greu, gata! Depunem efortul omenesc cerând ajutorul lui Dumnezeu: ”Doamne, ajută-mă, dacă-i voia Ta să fac lucrul ăsta. Maica Domnului, nu mă lăsa!”, așa trebuie să ne luptăm. Exact cum dădeam exemplu: ai roaba în față, plină cu pământ și tot spui ”Doamne ajută, Doamne ajută!”, dar nu pui mâna pe ea să împingi. Fă de trei ori cruce, zi ”Doamne ajută!”, transpiră împingând la ea și dacă vezi că chiar ai încercat o dată, de zece ori și ai transpirat și n-ai putut, mai strigi pe cineva să te ajute, dar tu trebuie să depui efortul.
Deci, noi strigăm la Dumnezeu, ne dăm silința, dar dacă vedem că într-adevăr nu am putut o dată, de două ori, de trei ori, atunci ne oprim și spunem ”Doamne, înseamnă că nu-i voia Ta. Arată-mi Tu o altă cale pe care să merg, dacă aici nu mi-e mai este de folos lucrul ăsta!”.
Damian Drăghici: Când nu sunt curat în minte sau în suflet, asta înseamnă că sunt cu necuratul sau înseamnă că nu sunt cu Isus, sau înseamnă doar că eu am îndoieli?
Nu contează căderile, contează să nu pierdem direcția!
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Curați nu suntem niciodată, pentru că pe pământ, cât de scurtă ne-ar fi viața, gândurile vin. Nu le putem opri și venind gândurile, nu înseamnă că să ne îndulcim cu ele, dar e de ajuns că vin și atunci încearcă să ne murdărească în toate felurile. Deci, nu putem spune că suntem curați. Niciodată nu suntem curați, dar ne luptăm să fim. E altceva dacă, de exemplu, te lupți, îngenunchezi, cazi ca la orice luptă, te ridici iar, dar să nu pierzi ținta ta! Deci, atât timp cât te lupți și ai direcția ”Mă, eu trebuie să ajung la poarta aceea și indiferent ce piedici am, eu lupt să ajung acolo. Nu-mi pierd direcția!”. Nu înseamnă că sunt cu necuratul dacă cad, îngenunchez, dar cu toate astea, mă ridic.
Dumnezeu vrea să vadă că luptăm!
Se spune ”Nu puteți sluji la doi domni! Sau cu Dumnezeu sau cu Mamona! Pe unul îl vei iubi și cealaltă îl vei urî”. Ce înseamnă asta? Noi ne luptăm să ne apropiem de Dumnezeu, să-L slujim pe Dumnezeu, chiar dacă pe parcurs cădem și ne ridicăm, îngenunchem și iar ne ridicăm. Dacă noi nu ne pierdem direcția, ne spovedim, ne luptăm, atunci suntem cu Dumnezeu! Vedem când vine de pe front cineva care a luptat și el cum a putut, altul vine fără un picior, altul vine bandajat la cap, altul rănit și ei primesc medalii. Nu primesc cei care vin și nu au nici o rană și spui ”Ăsta sigur n-a luptat el cum trebuie, a mai stat pe la bucătărie, a mai stat după colț…”. Tot așa și Dumnezeu, nu vrea sa fim perfecți, dar vrea să ne vadă că luptăm, că nu cedăm la luptă.
Nu contează că mai cădem, ci să ne ridicăm! În momentul în care am căzut, repede alergăm la duhovnic: ”Părinte, uite, am căzut, ajută-mă să mă ridic!” și el ne dă un sfat, ne dezleagă și mergem mai departe.
Damian Drăghici: Important e să știm unde vrem să ajungem!
La creație, omul a primit o părticică din Dumnezeu
Părintele Pimen: Păi da, noi întotdeauna trebuie să ne fixăm direcția de la început, unde vrem să ajungem. Deci, am venit de la Dumnezeu și acolo plec! Sufletul nostru ne spune că Dumnezeu din țărână l-a făcut pe om. Frumos se explică undeva că în momentul în care Dumnezeu a luat țărâna asta, a pus în om tot ce există din lumea asta, substanțele care există în pământ, metalele care există, sunt prezente și în om, în cantități infime. Asta arată perfecțiunea lui Dumnezeu, pentru că oricât ar încerca omul, nu poate să facă așa ceva. Apoi, era mort omul ăsta și Dumnezeu a suflat suflare de viață, scânteie Dumnezeiască, o fărâmă din Dumnezeu ne-a dat El. Vedem un om, când pleacă din lumea asta, rămâne trupul ăsta mort, țărâna, care orice i-ai face nu mai simte nimic.
Să nu fim vicleni!
Deci, de fapt sufletul e cel care-i dă viață și în momentul în care pleacă, sufletul se duce din nou la Dumnezeu. Vrea, nu vrea, se duce la Dumnezeu și dă socoteală pentru ce a făcut. Așadar, ne-a adus aici pe pământ ca să plecăm tot la Dumnezeu, astfel că nu există alt scop la om. Chiar dacă ne pierdem, că o luăm razna, că dăm cu capul dintr-o parte în alta, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze să nu pierdem calea. Chiar de mai cădem, chiar de îngenunchem, să nu pierdem calea, căci scopul nostru este spre Hristos, spre Dumnezeu. Când începem să ne dăm coate cu vrăjmașul, atunci suntem trădători. Una e să cazi fără să vrei și alta e să fii viclean. Vedem la ”Tatăl nostru” că în unele locuri s-a mai schimbat și zice ”Și ne izbăvește de cel rău”.
Pentru că cel viclean are mai multe fețe!
Acolo se referă exact la traducerea din greacă ”ἀπὸ τοῦ πονηροῦ – apo tu poniru” – de cel viclean. Deci, vicleanul are mai multe fețe, îți zâmbește în față și te înjunghie pe la spate. Cel rău vine exact ca un câine rău, te latră, fugi de el și s-a terminat. Ăla îți arată pe față ”Bă, eu sunt rău, la mine dacă vii, îți arăt eu ție!”. Cel viclean îți zice ”Vino, cum să nu!”, îți pune vinul ăla mai bun și pune și otravă în el. Tot timpul e cu două fețe. De asta diavolul e numit viclean și se spune că omul viclean e cel mai rău și că trebuie să fugi de el. Pe omul viclean trebuie să-l eviți, că nu știi ce-i în capul lui. Deci nu-i dorești răul, te rogi pentru el, dar îl eviți pentru că niciodată nu-ți arată adevărata față.
Când devine viclean omul slujește diavolului
El întotdeauna se poartă frumos, arată că-ți vrea numai binele, dar îți face cel mai mare rău. Viclean îi spunem diavolului și în momentul în care un om devine viclean, el începe să-i slujească lui și atunci noi ușor, ușor ne depărtăm de el, ca să nu ne pierdem scopul nostru. Altfel, ușor, ușor ne atrage în cursele lui și putem și noi fără să ne dăm seama s-o luăm spre lucrurile astea. Vedem că în toată lumea asta au apărut atâtea erezii, atâtea nebunii, fiecare se închină la nu știu ce… Ăștia toți, ca să câștige adepți, au folosit viclenia, adică îți spun o direcție, că să vezi că nu știu ce și te deviază de la adevăr. Adevărul este Hristos! Nu există alt adevăr! În momentul în care te-a deviat de la Hristos, înseamnă că urmărește să te atragă după el dacă el și așa s-a pierdut.
Doar diavolul face lucrul ăsta pentru că știe că locul lui o să fie în iad și zice ”Măi, să trag cât mai mulți după mine, dacă și așa și eu mă duc acolo, cel puțin să-i arăt lui Dumnezeu că i-am furat cât mai mulți posibil”. El duce lupta asta permanent și gândiți-vă, noi la urmă dacă ne ducem la Hristos și îți va zice: ”Uite, mă, Eu nu văd nicio faptă din care am spus eu să faci. Poruncile ”Să nu faci rău, să nu furi, să nu desfrânezi…”, pe toate astea tu le-ai făcut și nu te-ai căit pentru ele, deși Eu îți dădusem spovedania!… Deci înseamnă că tu nu mi-ai slujit Mie. Du-te la stăpânul tău!” și automat te duci la stăpânul la care ai slujit toată viața.
Chiar dacă ajung în iad, cei spovediți se pot salva de acolo
Un om care a greșit, dar dacă a apucat să se spovedească, chiar de nu a apucat să se pocăiască, chiar de nu apucat să-și tragă canonul lui și-a plecat din lumea asta, chiar de se duce în iad, avem Sfânta Liturghie și rugăciuni – și prin rugăciunile acestea, cum spunea frumos părintele Cleopa de la Sihăstria: ”Zilnic sute și mii de suflete ies din Iad și se ridică la cer așa cum cad fulgii de zăpadă, așa se ridică prin rugăciunile și pomenirile care se fac la Sfânta Liturghie pentru cei plecați din viața asta!”.
De asta le-a lăsat Dumnezeu, ca prin rugăciunile astea să-i scoată și pe aceia care s-au spovedit înainte de moarte. Chiar dacă viața lor nu a fost plăcută lui Dumnezeu și nu au apucat oleacă să-și spele păcatele, prin rugăciunile bisericii, prin pomenirile care se fac, după un timp, sunt scoși de acolo. Există șansa asta, dar momentul în care tu ai murit în viclenie, fără spovedanie, făcând rău tot timpul până în clipa morții, pentru tine s-a terminat: ești trimis direct în iad și nu mai ai nicio șansă să scapi de acolo.
Ce este pocăința?
Damian Drăghici: Ce înseamnă pocăința?
Părintele Pimen: Pocăință înseamnă în primul rând când te trezești tu ca om, din păcate, din toată nebunia asta a păcatului, să-ți ceri iertare la Dumnezeu: ”Doamne, iartă-mă! Iartă-mă, Doamne, uite ce am făcut, uite ce prăpăd am adus în urma mea la oameni, la tot și în jurul meu am făcut numai rău! Iartă-mă, Doamne!” și după aceea începe căința în fața lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de dezlegarea pentru păcatele astea. Atunci vedem ce a făcut Mântuitorul, a dat apostolilor Duh Sfânt ”Cărora veți dezlega păcatele, vor fi dezlegate, cărora le veți lega, legate vor fi!” și prin apostoli li s-a dat la episcopi și la preoți lucrul ăsta. Noi avem nevoie de dezlegare a păcatelor: ne ducem să ne spovedim, spunem totul acolo, duhovnicului, pentru că dacă ascunzi unele înseamnă că ești viclean, cum ar veni ”Îi spun asta să dau bine în fața Duhovnicului!”.
Amânarea, cel mai mare război…
Eu mă duc nu ca să mă spovedesc în fața duhovnicului, ci în fața lui Dumnezeu! Însă ca să ne smerim, Dumnezeu a lăsat să fie tot printr-un om. Și atunci mă duc frumos la omul ăsta și-i spun ”Părinte, uite, asta am făcut, asta și asta…” și atunci, cu puterea care îi este dată ca duhovnic, te iartă și te dezleagă de toate păcatele. În momentul ăla, dacă tu te-ai dus cu pocăință și te-ai spovedit, s-a șters totul. Se zice că asta e lupta cea mai mare a diavolului, care o viață se chinuie să-l tragă pe un om după el și la urmă în cinci minute se i iartă totul. De aia cel mai mare război pe care-l duce cu omul este să îl facă să amâne. Vrei să mergi să te spovedești, dar diavolul îți spune ”Nu azi, că ai treabă! Du-te mâine!”
Damian Drăghici: E amânarea doar pentru pocăință sau în general amânarea este cu diavolul?
Părintele Pimen: Amânarea este a diavolului, întotdeauna!
Damian Drăghici: Orice fel de amânare?
Părintele Pimen: În orice, dar în special amânarea de a face un bine, de a te căi pentru păcate, de a te spovedi. Orice amânare reprezintă un păcat pentru că este un timp pierdut. De exemplu, tu zici ”Lasă, azi dorm, voi munci mâine!”. Mâine poate plouă și nu mai apuci. Și nu doar în chestiunile materiale, dar mai ales în cele duhovnicești: Vrei să te duci să te spovedești, dar îți zice ”Nu, azi, mâine, poimâine…”. Întotdeauna există un mâine. Sau: ”Uite, o familie săracă cu zece copii, n-au ce mânca! Ia să văd ce am în plus pe acasă, să le duc”. Dar după aia zici ”Azi sunt obosit, las că mă duc mâine…”. Mâine intervine ceva, poimâine altceva și după un timp poate-ți vine o boală și nu mai poți să faci nimic din toate lucrurile acestea pe care le puteai face, dar le-ai amânat.
… și cea mai mare amăgire
Se zice că pentru om, amânarea e cea mai mare înșelare a diavolului. Prin asta îi spune omului ”Așa este, te pedepsește Dumnezeu, dar ai timp!”, pentru că el începe de mic, când omul e copil și când mama vrea să-l ducă la biserică, îi vine în gând ”Dar eu trebuie să mă joc! Mamă, nu pot azi, lasă-mă!”. Sau îi spune mama ”Hai, nu mânca azi, că te împărtășești, mergem la biserică!” și diavolul, chiar de e copil, îi pune în minte: ”Iată ce bun e mărul ăla, mănâncă-l!”, ca să nu se împărtășească. Deci, tot timpul ca și pe copii, diavolul încearcă să îi amăgească. După aceea, crește, se duce la școală și copil la școală fiind, vrea să amâne tot ce ține de a o ajuta pe mama, să facă și el o ascultare, să arate respect față de cei care îl cresc.
Adică, diavolul te ia ușor, ca să te obișnuiască cu amânarea și după aia trebuie să te duci tu și să te spovedești. Începi să crești, începi să ai contactul cu lumea, cu toate, dar el îți zice ”Nu acum, lasă că ești tânăr, ia și te distrează! Te duci să-ți îngropi viața, să spui la popa care-ți va da canoane, nu te mai lasă să mănânci, nu te mai lasă să te distrezi?!”. Cu toate astea vine…
Damian Drăghici: Deci, când e să te căsătorești și să faci copii și vrei să amâni, tot nu e bine?
Părintele Pimen: În toate diavolul te folosește: ”Măi, du-te și trăiește-ți și tu viața, fete sunt de ajuns, lasă că ai să te legi la cap mai târziu!” și trăiești cu zece, cu nu știu câte fete. Păcate, avorturi, istoric și ”lasă că este timp” și trezești pe la 40 de ani și necăsătorit! Te uiți în urmă că viața s-a dus și a trecut pe lângă tine și tu de fapt, ce lași în urmă? După aia, poate te căsătorești și spune ”Păi, ai copiii acum, ce biserică, ia și te odihnește! Du-te și tu în concediu!”. Adică, te deviază de la tot ce ține de Dumnezeu, lucru care nu e în folosul tău, al sufletului.
Alegeți cumpătarea și Biserica!
De exemplu, o familie tânără, să zicem că se duce sâmbătă seara la o distracție și beau toată noaptea și vin duminică dimineața acasă, chiori de somn, cu dureri de cap. Cine se mai duce la biserică, când ei vomită toată ziua duminica aia, le e rău, dar ei spun că s-au distrat? Altă familie, să zicem că sâmbătă seara se duc și fac o plimbare undeva. Se plimbă, se bucură și se întorc acasă, se odihnesc frumos și dimineața, aranjați, se duc la biserică, stau la slujbă, se împărtășesc și după slujbă iau o masă undeva la iarbă verde, sau se plimbă, merg la o mănăstire, pe munte cu apă, undeva și ajung acasă duminică seara.
Să vedem care arată mai frumos?! Cei care s-au distrat sâmbătă noaptea și toată duminica au dormit și i-a durut capul de nu știau ce e cu ei sau aceia care s-au dus duminică la biserică și s-au bucurat de rugăciuni, de împărtășanie, iar după-amiază s-au și relaxat împreună și duminică seara sunt îmbrățișați și bucuroși acasă, fericiți în familie și cu mintea limpede? Ei nu-și amintesc, ca ceilalți care s-au distrat, că nevasta parcă s-a uitat după ăla sau soțul după cealaltă și încep bătăile duminică seara… Deci, ca să vezi, de fapt, cine se distrează și cine nu, când tragi linie: nu sunt cei cărora li s-a părut că s-au distrat și ați văzut care-s urmările.
Bile albe, bile negre
Mi-a plăcut un lucru la romani: aveau un obicei pe timpurile vechi, în fiecare seară aveau undeva o grămăjoară de pietre albe și negre și aveau două coșuri. Erau unii mai filozofi și în fiecare seară stăteau zece minute și se gândeau cum a fost ziua, albă sau neagră, adică dacă au făcut mai mult bine sau mai mult rău. Dacă gândeau că au făcut mai mult bine, puneau o piatra albă în coș sau dacă făcuseră mai mult rău, puneau o piatră neagră. La sfârșit de an numărau pietrele ca să vadă dacă anul respectiv l-au câștigat sau l-au pierdut. Era cumva, o luptă a lor ca să predomine facerea de bine.
Scopul vieții noastre este să facem bine
Deci, ăsta trebuie să fie scopul vieții noastre: a face bine, că de asta ne spune și Dumnezeu ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți!”. Ce înseamnă asta? Ne-a pus iubirea în prim plan. Prima dată e Dumnezeu, cel care ne-a făcut și Lui îi datorăm totul și după aia e aproapele. Cum a spus? Nu să-l punem pe aproape mai presus de noi, ci a spus ”Ca pe tine însuți!”.
Ți-e foame ție, dar i-e foame și amărâtului ăla de dincolo. Ți-e sete ție, i-e sete și la celălalt, ți-e frig, îi e frig și la celălalt. Am nevoia asta, dar și el are aceeași nevoie. Adică, întotdeauna te uiți ”Mă, dacă eu am asta și-mi prisosește oleacă, de ce să nu-i duc și celuilalt?”. Adică întotdeauna să ai o mână întinsă spre celălalt, asta ne spune Dumnezeu tot timpul! Adică, nu stă și se strică la tine acasă, las că o să-mi trebuiască și celălalt poate moare, n-are ce mânca. Iar intervine clasicul ”lasă că i-oi da, lasă că oi face”.
Dumnezeu, celor smeriți le dă har, celor mândri le stă împotrivă
Damian Drăghici: Referitor la dragostea de sine: în ultimii ani poate a fost puțin înțeleasă greșit. Se spune ”cum îl iubești pe aproapele tău, trebuie să te iubești pe tine” și mulți au înțeles că trebuie să fie o iubire din asta, vanitoasă.
Părintele Pimen: Astea sunt influențe orientale. Aceia spun ”să te cunoști pe tine, să te iubești pe tine, să ajungi tu la nu știu ce nivel”. Totul ca să te întorci numai spre tine, pe ceilalți să-i dai deoparte. Influențele astea s-au extins și i-au făcut pe mulți să zică ”Eu trebuie să fiu bine!” și după ce ajungi la iubirea de sine nu te mai interesează ceilalți, te gândești doar la tine și după aia intervine mândria, despre care spune Sfânta Scriptură ”Dumnezeu, celor smeriți le dă har, celor mândri le stă împotrivă”. Ce înseamnă asta? Devenim luptători cu Dumnezeu și credeți că o să biruim noi împotriva lui Dumnezeu vreodată? Vedem că au încercat și diavolii toți și au căzut în cel mai mare adânc. Noi trebuie să trăim în smerenie!
Atunci când mă văd grozav, deja mă ridic împotriva lui Dumnezeu. Deci, am nevoie să mă smeresc tot timpul pentru că omul smerit se vede jos. De unde poate să cadă omul care e jos? Omul ăla nu mai cade, dar în momentul când ți se pare că ești undeva sus, ești exact ca un balon care în clipa când s-a înțepat, te-ai dus de pământ și vezi cine ești cu adevărat. Pe omul care se mândrește, Dumnezeu îl lasă un timp, dar la un moment dat îi îngăduie o cădere mare, exact cum a fost și la diavol, căderea dintre cei mai mari îngeri, până în fundul iadului. Deci, Dumnezeu îți îngăduie o cădere mare ca om și tu, pentru că ai fost obișnuit tot timpul să te vezi grozavă sau frumos sau deștept sau bogat, când ai ajuns la cădere aia, ai dat în deznădejde.
Sprijiniți-vă pe Dumnezeu, nu pe lucruri materiale
Tu nu ai de ce să te sprijini, pentru că tu te-ai sprijinit pe bani, pe putere, pe cei din jur și vezi că au dispărut deodată toate astea și atunci tu nu mai ai de ce să te agăți. Dacă te luminează Dumnezeu, cum se zice și tu ai ceva bun sau cineva se roagă pentru tine, te agăți de Dumnezeu și poți să te ridici ușor, ușor și-ți dai seama ce valoare au toate lucrurile materiale. Dar dacă nu ai lucrul ăsta… Vedem o grămadă de oameni mari care au căzut și s-au dus și și-au luat viața. Adică au dat în partea cealaltă pentru că au văzut că au ajuns la momentul în care s-a terminat tot în ce au crezut ei pentru că de fapt acele lucruri deveniseră un fel de Dumnezeu al lor care a murit și nu au mai avut de ce să se agațe.
Dar noi, care știm că Dumnezeu e întotdeauna acolo indiferent prin ce trecem aici pe pământ, căderi, ridicări, spunem ”Știe Dumnezeu! Dacă El mi-a îngăduit căderea asta, El poate să mă și ridice. Dacă mi-a îngăduit ca eu să pierd, mâine poate să mi le dea la loc”. Despre Dumnezeu se zice ”El a zis și s-a făcut”. Vedeți, tot ce e în jurul nostru, toate frumusețile astea, a zis și s-a făcut. Oare nu poate acum Dumnezeu, din nou să ne dea de o sută de ori mai multe lucruri? Poate ești un simplu agricultor și ai și tu două-trei hectare de grâu. Dumnezeu poate face ca fiecare fir să scoată cinci spice și tu să scoți recoltă de cinci ori mai mare și deodată să-ți refaci tot ce ai pierdut. Deci, la Dumnezeu orice e posibil, dacă știe că ne este de folos.
Frica vine de la diavol…
Damian Drăghici: Am o întrebare, părinte! Sărut mâna și mulțumesc: când mi-e frică, sunt cu celălalt și când sunt în dragoste sunt cu Domnul Isus?
Părintele Pimen: Nu trebuie să spunem ”Sunt cu ăla sau sunt cu celălalt!”. Se zice că frica e de la diavol. De unde vine frica? Vine din necredință. Asta nu înseamnă că-s cu celălalt, ci doar că el ne aduce frica și în felul ăsta încearcă să mă depărteze de Dumnezeu ca să îmi pierd nădejdea în Dumnezeu. Să zicem că mergi pe drum și te ia frica: ”Dacă iese ceva, dacă iese de acolo?” și stând în starea asta, nu te mai rogi, nu te mai gândești la Dumnezeu. Acesta este un timp pierdut în stare de panică, în care eu, cu trupul meu, tremur de frică și atunci nu am niciun folos și când ajung acasă sunt cu inima în pioneze de la frica prin care am trecut. Vedem, deci, cum frica ne face rău?
Dacă mi-aș fi amintit ce a spus Dumnezeu, că ”Nici un fir de păr din capul omului nu cade fără îngăduința lui Dumnezeu” și că dacă Dumnezeu vrea ca eu să pățesc ceva, o să îngăduie să pățesc, dar dacă nu îngăduie, atunci pot să iasă toate fiarele pădurii, ele nici nu mă văd și eu, frumos, fac o cruce și merg mai departe! Sau încep să zic o rugăciune! Dacă nu pot să zic în minte o rugăciune, încep să zic cu voce tare rugăciunea sau să cânt o cântare lui Dumnezeu și să merg frumos prin pădure. Știu un părinte care, cu ani în urmă când eram la chilia cealaltă, avea oarecum frica asta noaptea când ieșea prin pădure, firesc într-un fel. Pe timpul ăla mergeai cu felinarul prin pădure. S-a dus odată la duhovnic și i-a spus că noaptea i-e cam frică.
Iar rugăciunea de scapă de frică
Duhovnicul l-a învățat: ”Uite ce să faci de acum: în fiecare noapte pe la ora 12, ți-ai luat felinarul, când e mai întuneric și te duci să te plimbi o oră prin pădure, ca să depășești frica asta. Dar să te rogi tot drumul!”. Și așa, frumos, se plimba părintele în fiecare noapte, câte o oră, cu felinarul, până a depășit frica asta. Deci, noi trebuie să ne luptăm cu lucrurile astea, dar cu nădejde mare în Dumnezeu! Adică, trebuie să ne fie clar că nimic în lumea asta nu se întâmplă și nu se face fără îngăduința lui Dumnezeu!
Nu toate sunt după voia lui Dumnezeu, dar cu îngăduința lui Dumnezeu. Vedem atâta nebunie în lumea asta, nu înseamnă că-i voia lui Dumnezeu să se facă acele rele, dar le îngăduie Dumnezeu, stă de-o parte și ne lasă în nebunia noastră. Noi vrem să pornim un război, El zice ”Treaba voastră, dar suportați consecințele!”. Atunci Dumnezeu stă deoparte și zice: ”Vreți să vă bateți? Bateți-vă și o să vedeți la urmă consecințele, ce o să pierdeți, câți or să vă moară, ce-o să faceți cu țara voastră. Asta e treaba voastră, pe Mine M-ați dat deoparte și v-ați urmat interesele, acuma trageți consecințele!”.
Damian Drăghici: V-a fost frică vreodată?
Părintele Pimen: Mi-amintesc când eram copil. Eu am stat la țară unde casa părintească era ultima casă în câmp și iarna erau zăpezi de alea de un metru, doi, chiar trei, se puneau troiene, de treceai ca peste casă pe ele, așa era la timpurile acelea. Duminică seara, de obicei se dădea film la căminul din sat, erau doi kilometri până acolo. Eram copil și eu, la 9 ani sau 10 ani și mă duceam și eu la câte un film. Când te duceai, mergeai pe zi, dar la întoarcere se făcea întuneric, mai ales că în perioada aia pe la ora 10 se lua curentul și atunci nici nu erau puse becuri la stâlpi, deci era întuneric beznă și eu ieșeam de la asfalt pe ulița aia aproape 500 m. Știam că-i dreaptă, dar nu vedeam nimic!
Frica m-a învățat să mă rog cu adevărat
Era atât de întuneric că mergeam cu mâinile în față, nu cumva să deviez oleacă de la drum și să mă lovesc într-un stâlp sau ceva. Gândiți-vă că erau câini, uneori poate chiar lupi, pentru că prin partea aceea se auzeau urlând și eu, un copil de 10 ani, eram singur! Vă dați seama cum mă rugam eu atunci? Deci, nu mă stăpânea frica, în sensul că nu mă mai rugam. Cred că atunci au fost cele mai puternice rugăciuni: ”Doamne, Maica Domnului, nu mă lăsați, că dacă ajung cu bine acasă, duminica viitoare nu mă mai duc la film!”. Dar duminica viitoare iar eram la film. Însă atunci, în întuneric, văleu, cred că nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic decât pe Dumnezeu și rugăciunea!
Știam că asta era scăparea mea pentru că nu exista nimeni ca mă ajute, să mă salveze! Deci frica asta m-a obișnuit să mă rog cu adevărat. Au fost multe astfel de momente în viață, când ancorarea era rugăciunea.
Damian Drăghici: Pentru cei care se uită la noi, părinte: când ne este frică, când suntem anxioși, când avem stres, ar trebui să ne rugăm?
Părintele Pimen: Rugăciunea e salvarea noastră!
Damian Drăghici: Înseamnă că nu ne rugăm destul?
Părintele Pimen: Tocmai de-aia, dacă omul s-ar ruga tot timpul, n-ar avea timp să se gândească la frică!
La ceas de frică rugați-vă cu rugăciuni scurte…
Damian Drăghici: Ce rugăciuni ați recomanda pentru perioada asta, când oamenii au frici, au anxietăți și stres, atacuri de panică?
Părintele Pimen: Rugăciuni scurte! În cele lungi te poți pierde și nu mai știi ce zici. Poți să începi cu ”Doamne, miluiește! Doamne, ajută-mă! Maica Domnului, nu mă lăsa!” și le repeți. Sau ”Doamne, Isuse Hristoase, miluiește-mă!”. Rugăciuni scurte, nu lungi, dar repetate continuu. Strigi continuu: ”Maica Domnului, ajută-mă, nu mă lăsa! Ajută-mă, îs necăjit, oamenii vor să-mi facă rău!” sau ”Maica, Domnului, mi-e frică, ajută-mă, salvează-mă. Sunt bolnav, mă duc la doctor, Maica, Domnului, vino Tu acolo și ajută-mă, rezolvă Tu problema!”, adică întotdeauna să avem o discuție directă, din toată inima, pentru că este o vorbă: ”Ce pleacă de la inimă, la inimă, se duce!”. Dacă noi, din toată inima, cerem ”Maica Domnului, ajută-mă!”, rugăciunea se duce direct la inima Maicii Domnului, iar Ea are inimă de mamă care a suferit și atunci vine și ne ia în brațe și are grijă de noi: ”Da, copilul meu, ce nevoie ai?”.
…și din toată inima!
Deci, trebuie rugăciune cu toată inima, în special la Maica Domnului. Eu repet, rugăciunea la Maica Domnului, pentru că Sfântul Munte e numit ”Grădina Maicii Domnului”, adică e ținut în brațe de Maica Domnului.
Marcu a fost strigat de Maica Domnului
Îl avem pe Sfântul Grigore, un sfânt mare care s-a nevoit undeva aici în Sfântul Munte și care avea un ucenic, Marcu și la un moment dat a fost chemat el să meargă să fie făcut episcop și de ascultare s-a dus. Și Marcu a zis ”Sunt ucenicul sfinției tale, unde te duci, acolo vin și eu!”. Dar un alt pusnic i-a zis să nu plece cu starețul său, ci să rămână în Sfântul Munte pentru că locul său e aici. Marcu tot a vrut să plece, dar Maica Domnului îl voia aici pe ucenic.
Și când să iasă el din Sfântul Munte, a auzit o voce dulce de femeie: ”Marcule, Marcule!” și atunci el a tresărit și când s-a uitat a văzut tot Athosul transformat ca și cum toate mânăstirile ar fi fost palate de aur, iar în jurul Sfântului Munte a văzut un zid ca de cetate, din aur și pe el erau îngeri cu paloș, cu săgeți cu tot, roată în jurul Athosului, care se uitau spre mare, ca nu cumva să se apropie cineva. Deasupra Athosului, de mărime uriașă, era Maica Domnului care ocrotea Athosului. Marcu, când a văzut atâta frumusețe și pe Maica Domnului care îl privea cu blândețe, a fost cutremurat.
Atunci i-a zis Sfântului Grigorie: ”Părinte, iartă-mă, sărut mâna, eu de aici nu mai plec!” și s-a întors, când a văzut el duhovnicește cum e acoperit și protejat Athosul de Maica Domnului. Asta înseamnă Athosul! De ce de două mii de ani, de când Maica Domnului a venit și a luat Sfântul Munte în grija ei, Athosul nu s-a pustiit niciodată? Deci, el a fost cumva ținut în brațe de Maica Domnului. A trecut și el prin greutăți, au fost și turci, au fost de toate, dar Ea l-a ținut în viață tot timpul și i-a dat sfinți permanent. Maica Domnului s-a ocupat și a avut grijă de el.
Damian Drăghici: Pentru cei care nu știu părinte, iertați-mă, să le spunem puțin despre Muntele Sfânt, că e primul loc unde Maica Domnului a venit după ce Domnul Isus a înviat.
După Înălțare, Maica Domnului a rămas în grija Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan
Părintele Pimen: După ce o înviat Mântuitorul și s-a Înălțat la Cer și după ce li s-a dat Apostolilor misiunea ca fiecare să plece în alt colț de lume, Maica Domnului o rămas cu Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Că spune acolo, că însuși Mântuitorul de pe Cruce a spus: „Iată, Mama ta! Femeie, iată fiul tău!”, fiind prima dată când I-a zis Femeie și nu I-a mai zis Mamă pentru că a încredințat-o lor. Și din clipa aia Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a luat-O pe Maica Domnului la casa lui ca și Mamă a lui. Și din momentul ăla unde s-a dus el, a luat-O și pe Maica Domnului cu el tot timpul.
De ce l-a înviat Mântuitorul pe Lazăr?
Se zice, că Sfântul Lazăr avea două surori, pe Marta și pe Maria și că a murit în timp ce se afla la Ierusalim. Iar după patru zile de la moartea sa, în Ierusalim a venit Mântuitorul care i-a spus ”Lazăre, vino afară!” și l-a înviat. Învierea lui Lazăr s-a întâmplat cu o duminică înainte de Paște. Lazăr și surorile lui, Marta și Maria, erau un fel de prieteni de familie cu familia Maicii Domnului și din când în când ei se mai vizitau. Dacă nu l-ar fi înviat, cumva toți ar fi zis ”Băi, uite Mântuitorul nu au putut să-l ajute pe prietenul lui, pe Lazăr!”. În acest fel Mântuitorul a vrut să arate că el e Dumnezeu și că poate și din morți să aducă pe cineva înapoi.
În acest fel, atunci când urma să învie și El, toată lumea avea să fie încredințată că într-adevăr avea această putere. Evreii la timpul acela au ascuns învierea Mântuitorului. Cum au ascuns-O? I-au plătit pe străjeri, iar străjerii au mințit spunând că au dormit noaptea, iar trupul a fost furat. Însă despre Lazăr toți știau că murise, toți știau că după 4 zile l-au scos din groapă când el ar fi trebuit să fie aproape putred! Deci, nu mai puteau să ascundă lucrul ăsta și atunci ce s-au sfătuit evreii? Să îl omoare pe Lazăr și să rezolve astfel problema! Evreii au căzut întotdeauna în extrema asta. Atunci apostolii, când au aflat lucrul ăsta ce au zis ”Te luăm și te ducem în Cipru!”. Și l-au făcut episcop peste biserica din Cipru.
Cum a descoperit Maica Domnului Sfântul Munte?
După un timp, trecând ani, lui Lazăr i s-a făcut dor de Maica Domnului, dar știa ce îl așteaptă dacă se întoarce la Ierusalim, mai ales acum era episcop. Atunci i-a trimis Maicii Domnului o barcă să vină cu ea în Cipru. Pe atunci ca mărime, barca era o corăbioară. Atunci, Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan au luat corăbioara și au pornit spre Cipru. Undeva se spunea că ar fi fost și Sfântul Marcu împreună cu Ei. Dar, cum am spus, corăbiile nu erau ca acum, cu cinci etaje, cu motoare care pot birui orice val, orice furtună, pe atunci erau cu pânze. Pe drum, din îngăduința lui Dumnezeu, s-a ridicat furtună mare și corăbioara purtată pe valuri, în loc să ajungă în Cipru a ajuns în zona asta, a Muntelui Athos.
Se spune că ar fi ajuns aproape de mal, la limanul lui Clement, unde este azi mănăstirea Iviru și că în acel moment, furtuna s-a liniștit și a ieșit un soare strălucitor, încât se putea vedea vârful Athonului, care era de o frumusețe rară. Când a văzut Maica Domnului cât îi de frumos Muntele, a zis: „Dumnezeul meu și Fiul meu, te rog, dăruiește-Mi muntele ăsta să-l am eu în grija mea, să fie loc de liniștire pentru cei care vor să vie aici!”. Iar din Cer se zice că a venit răspuns: „Să îți fie Ție după dorința ta, Maica mea, ca locul ăsta să fie sub ocrotirea Ta și loc de liniștire pentru toți care vor să se retragă aici!”. Atunci, Maica Domnului a pășit pe uscat și în locul acela unde a pășit Ea, o izvorât un izvor de apă dulce și s-a cutremurat vârful Athon-ului.
Izgonirea închinătorilor la idoli și creștinarea Sfântului Munte
Pe acest vârf se afla idoul Apolon, o statuie din marmură, de 30 de metri înălțime, spoit cu aur, la care se închinau elinii vechi. În frunte avea un ochi de rubin, iar dimineața când răsărea soarele, rubinul se reflecta atât de puternic, încât se vedea ca un al doilea soare. În momentul în care s-a cutremurat muntele, diavolii care erau de pe vârful Atonului, au început să urle și să țipe toți: „Ieșiți în întâmpinarea Maici lui Dumnezeu la Limanul lui Clement, că împărăția noastră s-a terminat!”. În momentul ăla, ca și cum a avut explozibil, idolul s-a făcut mii de bucăți. Vă dați seama că toți cei care se închinau lui acolo ziceau că ”A venit un Dumnezeu mai puternic decât al nostru! Al nostru s-a terminat!”, ca și cum ar fi murit.
Și unde au spus? La limanul lui Clement! Și toți, dă-i viteză la limanul lui Clement! Acolo ce au văzut? O femeie smerită, cuviincioasă, cu Sfântul Ioan lângă Ea! Au întrebat: ”Cine ești tu?” și atunci Ea le-a spus istoria mântuirii și cum l-a născut pe Mântuitor. Ea a creștinat prima dată pe cei care erau în Athos și de asta în tradiție se spune că a înconjurat tot Athos-ul pe jos și este undeva mai jos de vârf, o bisericuță numită Panaghia prea Sfânta, unde se zice că s-ar fi odihnit Maica Domnului când a ajuns acolo. Și din clipa aia a luat în grija ei Sfântul Munte. După aia, pe parcurs, pentru că nu era atât de prielnic pentru viețuit, închinătorii la idoli încet, încet au plecat și după ce împăratul Constantin a dat libertate creștinismului, au început să se facă mănăstiri.
El a făcut biserica din Careia Protatu, după aia fiul împăratului Constantin a făcut Constamonitu… monitu Consta, adică mănăstirea lui Consta. După aceea Teodosie cel Mare a făcut Vatopedu și de atunci a fost prima poruncă a Maicii Domnului…
Damian Drăghici: Deci, după anul 300 au început toate mănăstirile…
Avatonul (neumblat), legea care interzice prezența femeilor în Athos…
Părintele Pimen: Da, de atunci au început! Iar faptul că femeile nu au voie pe Muntele Athos a pornit tot de la Maica Domnului. Mănăstirea Vatopedu a fost făcută de împăratul Teodosie printr-o minune. Pe vremea aceea se ținea legătura între Constantinopol și Roma și fiul împăratului plecase cu corabia într-acolo. Când au ajuns în dreptul Athos-ului s-a ridicat o furtună mare, dar mare de tot! Și el a ieșit pe punte să vadă cum lucrează corăbierii. Atunci a venit un val și l-a aruncat în mare. Furtuna fiind mare și corabia purtată de valuri, cine și de unde să-l mai scoată?! După lupte de ceasuri întregi corăbierii s-au istovit, iar ușor-ușor s-a liniștit marea și corabia a venit spre uscat ca să-și tragă și ei sufletul, cum se zice. Dar pe de altă parte erau deznădăjduiți!
… și minunea care a dus la construirea mănăstirii Vatopedu
Cum să se ducă la împărat fără fiul său? Și când au coborât pe uscat la Vatopedu, l-au văzut pe copil sub o tufă dormind la soare. Corabia fusese pe mare în larg, era imposibil să-l fi adus valurile. L-au întrebat ”Copilule, împărate, dar cum ai ajuns aici?”, iar el le-a spus ”În momentul în care am căzut în mare, o femeie îmbrăcată așa, cuviincios, luminoasă, cu un prunc în brațe, m-a luat, m-a ridicat, m-a adus aici și mi-a spus să stau liniștit că o să veniți să mă luați. Și eu am stat la soare până m-am uscat și am adormit”. Când s-au întors au spus povestea asta împăratului și împăratul a zis „Acolo vreau să fac o mănăstire!”.
Damian Drăghici: Vatoped înseamnă copilul din adânc.
Părintele Pimen: Nu, Vatos, înseamnă rug, adică „copilul de sub rugi”, cam așa se traduce, era o tufă de rugi unde l-au găsit. După ce au construit mănăstirea, au pus icoane mari frumoase, iar sora acestui copilul găsit pe țărm, a zis că vrea și ea să vina la mănăstirea construită de tată său.
Damian Drăghici: Deci pe atunci veneau aici femei…
Maica Domnului nu a primit-o pe fiica împăratului Teodosie…
Părintele Pimen: Da, era liber, pentru cine voia să vină. În momentul în care fata împăratului a intrat în biserică și s-a apropiat de icoana Maicii Domnului, aceasta a devenit vie și a spus: „Femeie, oprește-te! Sfântul Munte are împărăteasă și din clipa asta să nu mai intre nicio femeie în Athos! Întoarce-te!”. Atunci ea s-a închinat, s-a întors și aceasta a fost prima poruncă a Maicii Domnului.
… și nici pe prințesa Maro a Serbiei
Mai târziu, după căderea Constantinopolului știm că prințesa Maro, fiica regelui Serbiei, din motive politice a fost forțată să căsătorească cu sultanul turc, dar care i-a acceptat să rămână în credința ortodoxă. Ea a zis: „Accept, dacă nu mai este altă cale, dar mă lași să fiu în continuare ortodoxă!”. După căderea Constantinopolului ea s-a dus și a luat din lucrurile valoroase ca să nu-și bată joc turcii de ele, și le-a pus de-o parte ca să le protejeze. Așa au ajuns în mâinile ei darurile magilor, aur, smirnă și tămâie. Dându-și seama că nu este vrednică să le păstreze pentru că aveau o valoare foarte mare fiind atinse de Mântuitorul și de Maica Domnului, s-a gândit să le ducă la o mănăstire în Athos.
Și cum la mănăstirea Sfântul Pavel, de care aparținem și noi, jumătate din monahi erau sârbi, s-a gândit să le aducă aici, dar a dorit să le aducă personal. Când a coborât de pe corabie, a pornit cu suita spre mănăstire. Părinții i-au ieșit în întâmpinare și la jumătatea drumului a apărut Maica Domnului în față lor și a zis: „Femeie, ce cauți aici? Nu știi că femeile nu au voie în Sfântul Munte? De ce ai venit să-i smintești pe fiii mei? Lasă darurile tale și întoarce-te ca să nu pățești ceva rău!”. Atunci și-o cerut iertare de la Maica Domnului, le-a dat părinților darurile și s-a întors. Astfel, din nou Maica Domnului a întărit porunca Sa, că femeile n-au voie aici.
Nici măcar turcii nu au încălcat Avatonul
Damian Drăghici: Asta a fost ultima oară când o femeie a mai încercat să mă intre aici.
Părintele Pimen: Da, este undeva în tradiție, nu este specificat exact, că pe timpul turcilor când o cucerit Turcia Athosul, nici ei n-au îndrăznit să încalce porunca asta. Era un pașă ca reprezentant al guvernului în Athos, la Careia, dar nici el nu și-a adus femeie. Dar la un moment dat se zice că femeile conducătorilor turci de la Salonic au început să pună întrebări:
– Dar ce e pe muntele ala, noi de ce nu avem voie?
– Este o lege pe care nu putem să o încălcăm, nici noi! căci, le era frică și lor…
– Dar dacă ne îmbrăcăm în bărbați?
– Îmbrăcați-vă, că și așa nu știe nimeni!
Iar femeile care au încercat, nu au supraviețuit
Și le-a îmbrăcat în soldați și pe femei, iar când s-au apropiat de port cu corabia, s-a ridicat o furtună și au început să se învârtă valurile. Un val mare a trecut peste corabie și le-a luat numai pe femei, le-a aruncat în mare și le-a înecat. Strigau turcii „Allah, Allah!”, dar s-au întors și nu le-a mai trebuit.
Odată, cu mulți ani în urmă veneam de la Solonic și am ajuns în stația de autobuz dintr-un sat. În acea stație era un bătrânel de vreo 80 de ani, care m-a întrebat:
– De unde ești?
– Din Sfântul Munte!
– Am auzit și eu multe în viața mea, am auzit de minunile de acolo. Acum recent, zice, ministrul cultelor, care era o femeie din Grecia, a spus: „Cum adică, eu ministru al culturii și n-am voie să intru în Athos? Eu mă duc și intru peste orice lege!”. Și când a ajuns la Ouranopoli, a leșinat, a fost luată cu salvare și a doua zi a murit. În felul ăsta i-a liniștit pe toți!
Iată cum Maica Domnului pune o limită pentru că e grădina ei. Eu întotdeauna cel mai mult vorbesc de Maica Domnului, de asta și chilia se numește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și cele mai multe hramuri în Athos sunt în cinstea Maicii Domnului pentru că-i stăpâna locului ăsta.
Care este cea mai potrivită rugăciune a Maicii Domnului?
Damian Drăghici: Și cea mai potrivită rugăciune pentru noi care ar fi?
Părintele Pimen: Ea fiind Maica Domnului și Mama Noastră, poți spune: „Maica Domnului, ajută-mă!”, dar să spui din toată inima „Maica Domnului, ajută-mă! Maica Domnului, nu mă lăsa!”, adică simplu, ca la o mamă. Când spui Maică sau Mamă, deja ți-O apropii sufletește. Adică, să fie cum am spus, de la inimă la inimă, din toată inima. Dacă cerem cu toată inima lucrurile astea, nu se poate să nu ne ajute Maica Domnului! Deci, din toată inima și cu drag să-i cerem ajutorul și atunci Ea ne ia în brațe: „Da, copilul meu, ce ai nevoie?”.
Cuvinte pentru tinerii care deznădăjduiesc
Damian Drăghici: Cât de frumos! Sărut-mâna, mulțumesc! În România trăim o perioadă în care foarte mulți tineri, și avem mulți tineri, nu vreau să generalizez, care îl caută pe pe Dumnezeu, merg la mănăstire, vin și aici la Athos, deci avem o grămadă de tineri care sunt în căutarea Domnului, dar trăim o perioadă în care foarte mulți tineri se duc spre deznădejde, cu tot felul de lucruri, prostii, cu droguri, cu toate astea. Ce aveți să spuneți despre asta?
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? În momentul în care nu-l ai pe Dumnezeu, în viața ta ai toate tentațiile celelalte și pentru că nici părinții nu-s pe calea lui Dumnezeu, de multe ori și mulți copii, cresc în felul ăsta, așa cum văd la părinți, că viața înseamnă să te distrezi! Vedem că divorțurile au depășit 50%. Copii fac ce văd la părinți…
Părinții trebuie să fie modelul copiilor
Ce exemplu au ei de când sunt mici dacă părinții nu se roagă, dacă duminica nu merg la biserică? Asta nu e habotnicie, asta face parte din viața noastră, ca duminica să mergem să stăm de vorbă cu Dumnezeu, să-i cerem ajutorul, să ne împărtășim, să primim putere, cum se zice, să mergem mai departe, mai ales în timpurile astea de nebunie! Câtă nevoie avem de așa ceva? Păi, copilul are nevoie de exemplu părinților, de aici pleacă totul. Neavând exemplu părinților… Degeaba îi spui să nu fumeze dacă tu ești cu țigara în gură! El nici nu bagă în seamă ce îi spui. Degeaba îi spui că băutura face rău când tu ajungi seara beat acasă! Copilului tu deja îi transmiți lucrurile astea. Deci, contează foarte mult puterea exemplului.
Copii, fără Dumnezeu nu veți reuși niciodată!
Iar copiii trebuie să știe un lucru, că fără Dumnezeu nu or să reușească niciodată în viață, chiar dacă-și adună ei partea materială, dar niciodată n-o să fie împliniți sufletește și asta înseamnă că o să fie nefericiți toată viața! Că de fapt omul ce își dorește? Să fie fericit! Nu înseamnă că a fi fericit înseamnă că n-ai greutăți! Nu! Ai greutăți, ai necazuri… Se zice că fericirea vine prin cruce. Adică, dacă ție deși ți-e foame, îi dai mâncarea ta unui amărât și-l vezi pe ăla împlinit și că îți mulțumește, că mulțumește lui Dumnezeu, tu vei avea împlinirea sufletească chiar dacă nu ai mâncat nimic și vei simți foamea. „Măi, i-am făcut pe aceia să zâmbească, am lăsat lăsat doi oameni fericiți acolo că sunt sătui și ei, chiar de mie îmi e foame”.
Dragostea mamei e ca dragostea lui Dumnezeu
Nu vedem că mama face lucrul ăsta când hrănește copiii? Dacă o întrebi dacă îi e foame, ea zice că e sătulă și ea poate nu a mâncat de două zile, dar vrea să-i vadă împliniți pe ei. De asta se spune că dragostea mamei e cea mai apropiată de dragostea lui Dumnezeu pentru că merge până la jertfă. Dacă a căzut copilul într-o apă adâncă, mama nu se gândește dacă știe sau nu să înoate. Ea se aruncă direct să-l salveze chiar de se îneacă și ea. Tatăl nu are același spirit de jertfă, el n-a purtat copilul în pântece. El se gândește ”Știu să înot? Ceasul Rolex trebuie să mi-l dau jos!” și după aia sare… Mama nu mai gândește la ea, dragostea ei merge până la jertfă și noi trebuie să ne luptăm să dobândim dragostea asta a mamei pentru copiii ei.
Pilda aceluia care deși era bogat, totuși era nefericit
Trebuie cumva să încercăm să-i privim pe cei din jurul nostru ca și cum ar fi copiii noștri, frații noștri care au nevoie de ajutorul nostru. Citeam un lucru frumos despre cel mai bogat om de India. Era întrebat într-un interviu dacă este fericit, iar el a răspuns: „Eu am tot adunat, am adunat…”, avusese și o moștenire de la părinți și după aia a început afaceri și tot aduna. Și tot timpul avea o lipsă. Și avea impresia că dacă o să mai dobândească nu știu ce afacere, fabrică sau avion, o să fie fericit. Le dobândea, dar golul din interior era tot acolo. La un moment dat vine un prieten la el și îi spune:
– Vrei să faci un bine?
– Ce trebuie să fac?
– Uite sunt 250 de copii cu dizabilități care nu se pot deplasa. Vrei să îi ajuți să le cumperi 250 de cărucioare?
– Cum să nu? Ia de aici banii!
– Nu, hai tu cu mine să le cumpărăm!
Vreau să îți privesc fața ca atunci când o să ajung în Rai să îți pot mulțumi și acolo
Au cumpărat cărucioarele și au mers să le dea împreună copiilor. Și s-au dus la centrul ăla și scoteau cărucioarele și puneau copiii pe rând în câte unul. După ce punea copilul în cărucior, începea să se bucure copilul că putea să se deplaseze. Toți copii râdeau, nu era nimeni trist, nu conta în ce stare se aflau ei. În acel moment a început să simtă și el bucurie. Unul din copii, când a fost pus în cărucior, l-a luat de picioare și nu îi mai dădea drumul. Privindu-l în față l-a întrebat dacă mai dorește ceva, iar acesta a răspuns: „Nu, vreau să îți privesc fața ca atunci când o să ajung în Rai să îți pot mulțumi și acolo”. Abia atunci a izbucnit el în plâns și abia atunci a fost fericit!
Astfel, bogatul a devenit fericit dăruind
Adunase toate bogățiile și era nefericit. În momentul în care a dăruit și i-a făcut fericiți pe alții, abia atunci s-a simțit împlinit și fericit. Deci vedeți? Este mai multă fericire în a da, decât în a lua. Noi tot alergăm după fericire adunând lucruri materiale, dar de fapt ce se întâmplă? Murim nefericiți. Dacă noi am înțelege lucrul ăsta cu adevărat, n-ar trece zi în care să nu facem fericit pe cineva și din fericirea celuilalt să ne hrănim noi sufletește. Și-o să ajungem la un moment dat că tot bucurând pe cei din jur, ajungi la dragoste. Iar dragostea ce face? Te hrănește, dragostea te umple de bucurie! Deci tu simți că plutește în fiecare zi.
Fericirea se găsește și în lucruri aparent mici
Mulți zic, ”Bă, dar tu ești tot cu Dacia? Cum de ești fericit? Ești tot cu casa aia, n-ai mai pus în etaj, de ce ești fericit?”. Tu nu știi ce să le spui, dar știi că ești fericit. Tu în fiecare zi spui Slavă ție Doamne, ce frumoasă-i floarea aia, pasărea aia cum cântă de frumos…, tu le vezi pe astea, că tu ești fericit și le înțelegi. Iar celălalt: „Dar tu parcă ce? N-ai mai văzut păsări?”. Da, dar tu înțelegi altfel libertatea păsării, nu-i vorba că zboară o pasăre care nu-i legată de nimic, pe care știi că Dumnezeu o hrănește și care nu adună provizii, nu! Tu înțelegi altceva! Floarea aia cu mirosul ei, care și când o calci și moare ea tot îți dă parfumul ei și nu te urăște!
Începi să înțelegi din lucrurile astea pe care ni le-o pus Dumnezeu în jurul nostru din dragoste. Dar atâta timp cât tu nu ai așa ceva, nu ai cum să înțelegi, tu mergi cu 200 la oră și nu mai vezi c-o înflorit o floare, nu mai vezi un copac, nu mai vezi o pasăre, tu vezi „Trebuie să mă duc la afacerea aia, că afacerea înseamnă bani, trebuie să văd cutare, cutare!…”, ajungi să calci peste oameni, peste tot. Nu mai vezi pe nimeni, dacă la semafor a venit un cerșetor îl înjuri că te deranjează… Tot timpul tu vezi numai lucrurile astea și de fapt astea-s mântuirea noastră, asta e calea spre mântuire și Dumnezeu ne dă permanent șanse de mântuire. Dacă îți iese cineva în față și îți cere ceva, Dumnezeu l-a trimis să vadă dacă inima ta e plină să-l ajute!
Întotdeauna Dumnezeu ne dă șansa de a face bine
Dacă te roagă vecinul să îl ajuți că i-a căzut gardul, tu-i zici să te lase că ești obosit. Permanent Dumnezeu îți dă câte o șansă să faci un bine! În viața noastră nimic nu e întâmplător. Orice întâlnire cu un om e o rânduială a lui Dumnezeu. Îți dă o șansă de mântuire făcând bine. Iar prin cel care iese și te înjură, să vadă cum reacționezi tu ca om. Poate el te înjură și tu îi spui „Să ai o zi bună, vecine!”. Și ăla te înjură iar și a doua zi „Să ai o zi bună, vecine!”. După 3 – 4 zile mai poate dormi acela noaptea? Eu l-am înjurat de atâtea ori și uite, ăsta ce îmi urează?!
Binele duce la dragoste…
Și astfel, tu îl schimbi pe ăla fără să-ți dai seama, prin bunătate. Niciodată pe un om rău nu-l schimb prin rău. Pe un om rău numai prin bine îl schimbi, făcându-i bine permanent. Că spune la Sfânta Scriptură „Îngrămădești cărbuni aprinși pe capul lui” și asta ce înseamnă? Nu că-i torni cărbuni, ci că îi trezești conștiința. Dacă el face rău, tu faci bine și atunci la un moment dat începe să trezească ăla ” Am înnebunit? Stai un pic, că ăla îmi face bine, eu i-am făcut atâta rău!” și începe să caute căi să se împace cu tine pentru că își dă seama că de fapt tu ai dorit numai binele. Deci binele, pe lângă faptul că nu are margini și nu are limită, duce la dragoste.
… și poate fi făcut de fiecare după puterea lui
Dumnezeu ne dă șansa permanent să facem bine. Nu contează, la nivelul nostru cel mai mic. La orice nivel poți să faci bine, chiar de n-ai casă și dormi sub un gard și acolo poți să mai ajuți pe unul care doarme alături de tine. Deci, tot timpul poți să faci binele. Totul depinde de noi! Dumnezeu nu spune să dăruiești milioane dacă tu n-ai milioanele alea, nu!
– Care a fost nivelul tău?
– Doamne, am dormit sub un acoperiș…
– Sub acoperișul ăla mai era cineva, i-ai ajutat și pe aceia? Ți-a fost milă de ei? Când ai primit o bucată de pâine, ai împărțit-o cu ceilalți?
Adică la nivelul tău. Tu cum ai reacționat? Ți-a fost milă de cei din jur? Ai făcut binele după putere? Totul depinde de noi!
Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului
Damian Drăghici: Mulțumesc frumos, părinte! Acum că suntem în Ajunul Crăciunului și mai ales că și la noi sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare importantă, dar cumva în ultimii ani a luat o altă față, una comercială, adică să avem cât mai mulți brazi, să avem cât mai multe ornamente și cumva poate uităm că de fapt este sărbătoarea Nașterii Domului. Ce mesaj aveți de transmis?
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Întotdeauna vedem un lucru, există acuma mai nou marketing-ul ăsta, fiecare să vândă cât mai mult. Se folosesc de orice moment prielnic, pentru ei nu contează, că e sărbătoare creștină, că-i păgână, ei vor să-și vândă marfa. Adică, dacă e nevoie să facă icoane, fac icoane, dacă e nevoie de brazi, taie brazi. Vedem ceva asemănător la Sfântul Macarie. Cum stătea el în pustie și se ruga, vede un diavol, un drac din ăsta mare care mergea și avea agățat pe el tot felul de tigvulițe. Și se minuna Sfântul, că atârnau sute pe el și la întrebat:
– Dar unde te duci?
– Mă duc la mănăstirea aceea!
– Dar de ce?
– Păi cum, de ce? Nu vezi câte am pe mine?
– Dar ce-i cu astea?
– Mă duc să duc gustări fraților! Adică, mă duc să-i încerc cu ispite!
– Dar de ce așa de multe?
– Păi dacă nu-i place una, probezi alta și alta și alta. Adică am atât de multe, că dacă mă duc printre ei, poate tot se agață ceva.
Bucuria este esența Crăciunului
La fel și aici. Dacă intri în magazin, sunt atât de multe, că dacă te-o trimis nevastă după o lingură de plastic, tu vii cu două sacoșe acasă, de tot felul de lucruri pe care le cumperi doar din cauză că le vezi. Aici trebuie să avem noi discernământul între sărbătoare și partea asta. Da, ai copiii acasă, vor și ei se bucure, să fie un brad împodobit, iar sub el să fie ceva. Dar noi nu trebuie să pierdem sensul sărbătorii. E Nașterea Domnului! Deci, este o sărbătoare a bucuriei și asta ce înseamnă? În afară de lucrurile astea, cum am zis, că împodobești bradul, dai și un sens de sărbătoare că aștepți Nașterea Domnului, dar să nu rămână aici. Postul să fie post, nu să tai porcul cu două zile înainte de Crăciun și de Nașterea Domnului, tu să mergi în patru labe…
De Crăciun sunt trei sărbători frumoase una după alta!
Nașterea Domnului s-o primim cu drag, frumos, luminos! Și asta ce înseamnă? Să duci postul întreg, să te spovedești, în sărbătoarea asta frumoasă a Nașterii Domnului a bucuriei, să te împărtășești și după aia să vii acasă la masa bogată, că nu zice nimeni altfel. Dar nu să transformi masa aia bogată iar în beție! Toate să fie cu limită. De ce au spus Sfinții Părinți ”dreapta socoteală”? Să nu depășesc limita aia, ca sărbătoarea s-o transformi în altceva încât să nu mai știi de tine. Adică, să fie sărbătorită frumos. Și să nu uităm că nu-i numai Nașterea Domnului și gata, s-a terminat! Sunt trei zile de sărbătoare atunci. Este și Soborul Maicii Domnului după Nașterea Domnului, după aia este și Sfântul Arhidiacon Ștefan, sunt trei sărbători frumoase una după alta.
Și atunci dacă se poate, pentru că majoritatea-s zile libere, de ce să nu te duci în fiecare dimineață două ore la Sfânta Liturghie? Iar după-amiază s-o petreci frumos, în familie? Bucură-te, du-te la rude, du-te mai departe, întâlnește cu toți acolo, bucură-te de ei! Dar acuma s-a ajuns, cum am zis, ca totul să fie comercial, doar nu este bine așa. Să începem întotdeauna cu Dumnezeu, împreună să ne bucurăm cu toții la biserică de Hristos și după aceea ne bucurăm de sărbătoarea Domnului acasă.
Noi, creștinii, împreunăm mâinile la piept!
Aici intervin cu ceva pentru unii din cei care ne privesc. Starea asta îi luată de la yoghini. Noi creștinii nu stăm cu mâinile așa (precum yoghinii). Asta înseamnă că noi am încerca să ne încărcăm. Astea sunt obiceiuri orientale, nu sunt ortodoxe! Noi, creștinii stăm așa cuviincios sau cu mâinile la piept. Doar preotul când este la Sfântul Altar ridică mâinile în sus și invocă venirea Duhului Sfânt! Pentru că noi luăm multe influențe acuma din afară sau de pe Internet. Că îmi spuneau mulți că au citit pe acolo că trebuie să stea într-un anume fel. N-are nicio treabă lucrul ăsta. La noi creștinii, totul e cuviincios. Vedeți, noi nu stăm așa sau așa, ci cu mâinile la piept, sau cu mâinile așa, acolo la Dumnezeu. Adică noi încercăm să fim smeriți.
Vedem că referitor la Evanghelia cu vameșul și cu fariseul, sunt unele icoane în care apare vameșul fiind la ușă zice: „Doamne, sunt păcătos, iartă-mă!” și fariseul zice: „Doamne, nu vezi ce burtă am eu? Ce grozav sunt eu? Ce bogat sunt și dau zece din toate?!”. Fariseul se lauda de fapt lui Dumnezeu! De asta noi să fim un pic atenți cu astea. Am deviat un pic de la subiect, dar mie îmi place când văd că un om greșește undeva, nu să îl cert, ci să explic astfel încât să înțeleagă că nu-i bine lucrul ăsta.
Damian Drăghici: Chiar vă mulțumim!
Tatăl pe care copiii săi îl uitaseră
Părintele Pimen: Dar să revenim aici cu sărbătoarea asta. Deci, sărbătoarea să fie sărbătoare! Îmi amintesc, ceva foarte frumos. Era un tată și avea vreo cinci copii. Încet, încet, copiii au crescut mari, au făcut facultăți prin străinătate, au plecat toți. Unul era în America, altul în Anglia, unu nu știu pe unde. La început veneau o dată pe an. Și s-au căsătorit acolo, și-a făcut familii, aveau copiii și veneau o dată pe an. După un timp veneau la 2 ani, iar după aia tot mai rar. La un moment dat trecuseră vreo 3-4 ani și nu a mai venise niciun copil. Tot aștepta tatăl, că mama murise. Avea omul peste 80 de ani și tot pregătea și el masa. Copiii spuneau ”Da, tată, o să venim!”, dar după aia ziceau ba că a intervenit o afacere, că toți aveau afaceri…
Telegrama pe care nimeni nu ar vrea să o primească
Și au trecut 5 ani și nici un copil nu mai venise acasă, nu mai aveau timp. Deodată, cu două zile înainte de Crăciun, primesc toți telegrame ”Veniți urgent, tata a murit!”. Au lăsat baltă toate afacerile, au luat avionul și-au ajuns exact în ajunul Crăciunului, ajunul Nașterii Domnului, toți cinci triști, îmbrăcați în negru, cu nepoții după ei… Au ajuns la ușă și au intrat fără să mai bată, că la unul care a murit nu mai bați la ușă… Au deschis ușa, au intrat înăuntru și au văzut în salon o lumânare aprinsă. Se întrebau ”Oare unde l-au pus pe tata?” și în momentul ăla se deschide ușa la bucătărie și iese tata zâmbit ”Cum era să vă adun și eu o dată acasă, că cine știe cât mai am de trăit?”. Asta-i calea pe care a găsit-o el văzând că nu mai veneau copiii.
Și zicea ”Vreau să-i văd și eu pe toți, să-i îmbrățișez pe toți o dată, că am trecut de 80 de ani! și în felul ăsta au petrecut cel mai frumos Crăciun la Nașterea Domnului din viața lor.
Damian Drăghici: Deci, pilda e să ne bucurăm de Crăciun cu toți împreună!
Să ne bucurăm în familie, cu cumpătare
Părintele Pimen: Da! Cu toții împreună, în familie! Nu aiurea drogându-ne, bând peste măsură, ci frumos în dragoste! Dar nu putem fără Dumnezeu! Asta înseamnă să ne ducem împreună la Hristos la biserică, să ne împărtășim și după aia să ne bucurăm cu toți pentru că Nașterea Domnului e o sărbătoare a bucuriei. Dar dacă tu mănânci până îți e rău de se umple spitalele la urgență… Deci, cum prăznuiești tu Nașterea Domnului și spui că-i bucurie când ai tăi stau și plâng acasă de grijă că scapi sau nu pentru că ai mâncat jumătate de porc, știi? Nu trebuie să ajungi în extrema cealaltă! De ce să nu sărbătorești frumos încât să te simți liber, cu mintea limpede, să te bucuri de cei dragi… Nu să întrebi a doua zi ”Băi, dar cum m-am purtat?”, că tu nu mai știi… De asta spun că e sărbătoarea bucuriei!
Ce înseamnă bucurie? Să-i bucuri pe cei din jur și atunci te bucuri și tu.
Și nu uitați, Maica Domnului are grijă de noi toți!
Damian Drăghici: Sărut mâna, părinte vă mulțumesc mult de tot! Doamne ajută! Crăciun fericit tuturor, sărbători fericite! Vă mulțumim mult de tot!
Părintele Pimen: Să ne ajute Maica Doamnei pe toți!
Damian Drăghici: Să ne ajute Maica Domnului și vă mulțumim pentru ce faceți pentru noi toți, pentru toți românii, pentru că vă rugați și vă dedicați viața pentru noi. Doamne ajută!
Părintele Pimen: Știți cum e? Maica Domnului le rânduiește pe toate! Noi, din colțul nostru, transmitem mai departe ce putem. Dar întotdeauna vedeți că eu încep și închei cu Maica Domnului. Să știm că Maica Domnului e Mama Noastră a Tuturor! Și la orice problemă sau oricine necaz, la Ea să alergăm! Și nu numai atunci! Când suntem bine și în bucurie, chiar și atunci să alergăm și zicem ”Maica Domnului, îți mulțumesc pentru că ai grijă de familia mea!”
Damian Drăghici: Mulțumim, Maica Domnului, Doamne ajută!
Părintele Pimen: Îți mulțumesc, Maica Domnului că ai grijă de noi! Întotdeauna, în fiecare zi să-i mulțumim! Iar icoana Ei cu Mântuitorul în brațe, împreună cu o candelă aprinsă, să fie pe perete și în casă la orice creștin! Să fie acel loc în care atunci când intri în casă, să te uiți la Maica Domnului ”Mulțumesc, Maica Domnului pentru că am ajuns la familia mea!”. De asemenea, când pleci din casă să spui ”Maica Domnului, ai grijă de mine și de familia mea!”. Și atunci Maica Domnului ne ia în brațele Ei!
Damian Drăghici: Doamne ajută, mulțumim frumos!
Părintele Pimen: Să trăiești! Să ne ajute Maica Domnului! Doamne ajută!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Dragi părinți, un colind frumos de Crăciun! 💫⭐❄️
(In Athos se cântă colinde?)
https://youtu.be/dHDUBkh2Txs?si=ifkacuABMMY88l9n