Sunt minunile posibile? – O conferință fantastică a lui John Lennox la Harvard

Vizionați o conferință fantastică a lui John Lennox la Harvard în care acesta ne vorbește despre minuni.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

(pentru o vizionare optimă vă rugăm întoarceți celularul sau tableta pe orizontală înainte de a porni clipul)

Powered by RedCircle

JOHN LENNOX: Mi se pare interesant că motto-ul universității d-voastră este cuvântul care stă scris în spatele meu în seara aceasta, VERITAS, ceea ce indică faptul că fondatorii ei au fost interesați de adevăr.

Bineînțeles că toți trebuie să începem de undeva, iar eu am început în micuța țară numită Irlanda de Nord. Părinții mei erau creștini, dar nu erau sectari și mi-au făcut cel mai mare dar pe care un părinte îl poate face copilului său – mi-au permis să gândesc! Dar când am ajuns la Cambridge, în prima săptămână ca student, cineva m-a întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” Și apoi a spus: „Îmi pare rău, am uitat că ești irlandez.” Voi toți [irlandezii] credeți în Dumnezeu și vă certați pentru asta.

Acela a fost un punct de cotitură în viața mea, pentru că mă interesa adevărul. Se putea oare ca credința mea în Dumnezeu să fie pur și simplu un produs al geneticii irlandeze? Așadar, în ziua aceea am hotărât să fac cunoștință cu oameni care nu îmi împărtășesc viziunea asupra lumii și să mi-i fac prieteni. Și fac asta mereu de atunci. Am petrecut mult timp în Europa de Est, în perioada comunistă, în timpul Războiului Rece, și îmi venea natural, dat fiind că vorbesc rusă, să petrec timp în Rusia și să discut despre aceste lucruri în academiile de știință.

Și una dintre întrebările care tot apare este întrebarea despre care m-ați invitat să vorbesc în seara asta: „Miracolele. Este credința în supranatural irațională?” Sunt mai multe concepte aici și cel mai important, desigur, este cuvântul miracol (minune), care provine din latinescul miraculum, ceva de care te miri, te minunezi. Desigur, sunt conștient că are și un înțeles mai slab, ca de exemplu: „a fost un miracol că a promovat examenele la Harvard, deoarece nu părea să lucreze niciodată nimic.” V-ați înșela dacă ați crede că despre asta voi discuta în această seară.

Dicționarul englez de la Oxford descrie un miracol ca un eveniment minunat apărut în cadrul experienței umane și care nu putea fi produs de puterea umană sau de vreun fenomen natural. Și, prin urmare, trebuie atribuit intervenției speciale a divinității sau a unei ființe supranaturale. Acum, desigur, dacă nu există o „ființă supranaturală” sau o „supranatură”, atunci nu e nevoie să discutăm despre miracole, și ele nu sunt chiar același lucru. Așa că întrebarea antecedentă pe care trebuie să o discutăm este, în primul rând, dacă există o supranatură, sau dacă este natura pe care o observăm tot ceea ce există. Cu alte cuvinte, trebuie să ne confruntăm acum cu problema existenței lui Dumnezeu.

Dacă ați urmărit ziarele britanice, cum sper că faceți în fiecare zi, bineînțeles, veți fi descoperit că Richard Dawkins a fost pe prima pagină toată săptămâna, proclamând militant că „ateismul este, în esență, poziția implicită”. El, în calitate de lider recunoscut al noului ateu, este hotărât să arate că știința a limpezit credința în toți zeii supranaturali. Imposibil! Cartea sa „Himera credinței în Dumnezeu” e îndreptată explicit împotriva conceptului de supranatural și dorește să folosească știința pentru a aboli religia.

Desigur, nu toți ateii sunt extremi ca Dawkins. Jürgen Habermas, un intelectual german de frunte, care este ateu, consideră religia ca fiind o importantă sursă pentru a crea sens. Și într-adevăr el avertizează Europa că sistemul nostru educațional, sistemul nostru juridic, drepturile noastre umane sunt toate derivate din tradiția iudeo-creștină. Și e interesant că el, ca intelectual ateu de vază de pe continentul nostru, adaugă că „până astăzi nu avem o altă sursă principală, toate celelalte sunt doar flecăreală post-modernistă”. Asta e o afirmație fascinantă pentru un intelectual ateu.

Și mi-am amintit de acea origine a instituțiilor noastre de învățământ în timp ce mă uitam la magnifica dvs. clădire a Filosofiei, care e singura din lume pe care am văzut vreodată inscripția: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Psalmul 8:4)

Doamnelor și domnilor, studenți ai Univ. Harvard, sunteți într-o tradiție care, la începutul ei, nu a văzut nicio contradicție între cele mai înalte aspirații intelectuale și credința în Dumnezeu, nici chiar în cadrul Departamentului de Filozofie. Nu știu cum este acum. Dar, cu siguranță, ei nu credeau atunci că a crede în Dumnezeu e o insultă la adresa intelectului. Acum, noii atei sunt hotărâți să răspândească mitul că știința și credința în Dumnezeu sunt incompatibile. Spun „mit” pentru că e foarte ușor de înțeles că este o analiză mult prea simplistă. Cum pot știința și credința în Dumnezeu să fie esențial incompatibile când, de exemplu, atât de mulți oameni de știință de seamă de la propria mea Universitate din Oxford cred în Dumnezeu?

Pot să numesc șefii mai multor departamente științifice, celebri la nivel mondial în domeniile lor – nanotehnologie, inginerie electrică și așa mai departe – care cred în Dumnezeu. Și în această țară, să numesc doar unul, William Phillips, câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică, este credincios în Dumnezeu. Și ceea ce observ pur și simplu este că știința genială poate fi făcută de atei, dar poate fi făcută și de credincioși în Dumnezeu, ceea ce ne arată, doamnelor și domnilor, că acest conflict, care e ceva real, este mult mai adânc, nu e simplist, între știință și credința în Dumnezeu și în supranatural, ci este între două vederi asupra lumii, două concepte ale naturii realității ultime, și pe acest fundal vreau să fac observațiile mele.

O viziune asupra lumii este naturalismul sau materialismul (e foarte mică diferență dintre ele), care consideră că acest univers e tot ceea ce există (sau Multiversul). Și asta are implicații asupra naturii explicației. Înseamnă că explicația, prin definiție, trebuie să fie reducționistă de jos în sus, pentru că dacă nu există transcendență, nu există o cauzalitate ultimă de sus în jos. Acesta a fost punctul de vedere al lui Democrit și Leucip în lumea antică. Dar, de asemenea, în acel cazan grecesc erau filozofi precum Socrate și Platon și Aristotel, care nu acceptau această viziune. Ei credeau că există transcendență, că există ceva mai mult…

Și acele două puncte de vedere merg paralel prin istorie și ne separă în această cameră în seara asta, și separă și profesorii din academie, atât pe cei din Oxford, cât și pe cei din Cambridge, pe cei din Anglia și pe cei din Massachusetts.

Deci ce discutăm noi aici, doamnelor și domnilor, sunt puncte de vedere asupra lumii, sisteme de credință, fiecare din ele, unul este naturalismul, iar celălalt este teismul. Și exact aici întâlnim prima confuzie. Când am dezbătut cu profesorul de la Princeton, Peter Singer, în Australia, recent, el a început prin a ne spune că principala sa obiecție la credința religioasă este că oamenii au rămas în credința în care au crescut. Și, desigur, eu am fost un prim exemplu. Așa că, doar pentru a restabili echilibrul, l-am întrebat public despre părinții lui. Am spus: „Peter, părinții tăi au fost atei?” Și el a spus: „Da, au fost.” Așadar am spus: „Deci și tu ai rămas în credința în care ai crescut.” Dar el a spus: „Oh, dar asta nu este o credință.” Iar eu am spus: „Oh, dar eu aveam impresia că tu ai crezut-o.”

Acum, doamnelor și domnilor, acel mic dezacord, căci m-am înțeles foarte bine cu Peter Singer, puteți urmări dezbaterea online, este foarte revelator, deoarece este consistent cu atitudinea noilor atei de a considera credința religioasă ca fiind credință și, prin urmare, prin definiție, a crede acolo unde nu sunt dovezi. Dar ateismul nu ar fi credință! Și desigur, orice filozof le-ar putea sublinia cât de trivial e acest lucru. Este foarte important să spunem că avem de-a face cu două sisteme de credință: unul care crede că acest univers e realitatea supremă, masă-energie, și celălalt care crede că Dumnezeu e realitatea supremă. Și întrebarea arzătoare este: ce dovezi sunt pentru adevărul fiecăreia din ele? Adevărul fiecăreia dintre ele. Și în particular, spre ce indică știința? Și, prin urmare, trebuie să fim clari că tipul de credință pe care îl descriu noii atei este ceea ce majoritatea dintre noi am numi credință oarbă. E periculoasă, desigur.

Dar credința, în sensul său obișnuit din dicționar, derivă din cuvântul „fides” și înseamnă încredere. Și toți știm că de obicei nu avem încredere în oameni decât dacă suntem creduli, dacă nu sunt dovezi pentru a face asta. Nu avem încredere nici în bănci, decât dacă sunt dovezi să sprijine asta, dar asta e o altă poveste. Dar criza bancară ne-a învățat pe toți cel puțin diferența dintre credința bazată pe dovezi și credința nebazată pe dovezi. Și acum, desigur, nu pot vorbi în numele altor religii, au dreptul să vorbească pentru ele însele, dar aș dori să precizez foarte clar că creștinismul este o credință bazată pe dovezi. Una dintre afirmațiile centrale ale Evangheliei după Ioan, este: „acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.” (Ioan, 20) Cu alte cuvinte, iată dovezile, le-am selectat pentru ca ele să vă ofere o bază pentru încrederea voastră, pentru credința voastră. Voi reveni la chestiunea credinței mai târziu.

Dar după ce am vorbit pe scurt despre asta, aș vrea să adresez această întrebare, destul de rapid: „Spre ce indică știința?” Eu susțin că știința indică spre Dumnezeu. Ateii susțin că indică în direcția opusă. Și aș vrea să aduc ca martor, în primul rând, istoria. Nu este un accident că, atunci când Univ. Harvard a fost fondată, credința în Dumnezeu a fost scrisă chiar în motto-ul său, pe clădirea Facultății de Filozofie, deoarece istoricii științei, precum colegul meu de la Oxford, fostul meu coleg, John Hedley Brook, de obicei (majoritatea lor) vor fi de acord cu așa-numita teză a lui Merton. Și cea mai bună formulare a acesteia cred că i se datorează lui C.S. Lewis, care a spus că „oamenii au devenit științifici pentru că se așteptau [să găsească] legea naturii și se așteptau la această lege deoarece credeau într-un legiuitor”. Iar marii pionieri ai științei – Galileo, Kepler, Newton, Clark Maxwell, Babbage și așa mai departe – toți erau credincioși în Dumnezeu.

Îmi amintesc că am avut ocazia să țin prima prelegere pe această temă în Novosibirsk, în Siberia, cu câțiva membri ai KGB-ului în fața mea și am fost invitat de provost, cred că așa îl numiți aici, am fost invitat de el să țin o prelegere despre „motivul pentru care un matematician ar crede în Dumnezeu”. A fost prima prelegere pe această temă la universitate în 75 de ani. Și când am început să vorbesc despre istoria științei și despre faptul că Newton și Galileo erau credincioși, am văzut creșterea mâniei pe primul rând al profesorilor de categorie grea, așa că m-am oprit și am spus: „Care este problema?” Și ei au spus: „De ce nu ni s-a spus niciodată asta?” Și le-am spus: „Nu puteți ghici?” Nu li s-a spus niciodată, era cu totul nou pentru ei că fondatorii științei credeau în Dumnezeu. Acum râdeți, dar de fapt trebuie să ne gândim cu atenție la implicațiile acestui lucru, deoarece singurul lucru pe care îl demonstrează este că a crede în Dumnezeu și supranatural, nu era la început incompatibil cu știința, nici pe departe. Era exact opusul.

Deci ce s-a întâmplat? De ce trebuie chiar să țin o conferință pe tema asta la Harvard? De ce nu mai credem că există ceva mai mult decât lumea naturală, dacă există o armonie atât de adânc înrădăcinată între știință și credința în Dumnezeu? Ei bine, pentru început, există o confuzie cu privire la raza de acțiune a științei. Alex Rosenberg în cartea sa „Ghidul ateului spre realitate” spune că „greșeala este să crezi că mai există ceva în realitate pe lângă legile naturii, pe care știința le descoperă.” Științismul, cu alte cuvinte, este viziunea dominantă, ideea că știința este singura cale către adevăr. Și asta intră imediat pe tărâmul epistemologiei. Și Bertrand Russell a rezumat acest punct de vedere spunând: „Ce știința nu ne poate spune, omenirea nu poate cunoaște.” Russell a fost un logician destul de strălucit, dar logica lui a eșuat grav când a făcut această afirmație: „Ce știința nu ne poate spune, omenirea nu poate cunoaște.” E aceasta o afirmație științifică? Nu! Așadar nu o putem cunoaște. E prea târziu pentru logică? Asta e ceea ce numim o afirmație incoerentă din punct de vedere logic, dacă e adevărată, atunci e falsă…

Mult mai logic este punctul de vedere al laureatului Premiului Nobel, Sir Peter Medawar, care a spus: „Este atât de ușor să vezi limitele științei – nu poate răspunde nici la întrebările unui copil: de unde vin eu, care este sensul vieții, unde mă duc?” Trebuie să ieșim în afara științei, așa că punctul numărul unu, esențial, doamnelor și domnilor, este că știința nu definește limita raționalității. Raționalitatea este mai mare decât știința. Einstein, desigur, a văzut asta clar. El a zis că poți vorbi despre fundamentele etice ale științei, dar nu poți vorbi despre fundamentele științifice ale eticii. El a văzut că există un tărâm în care știința nu poate intra și, desigur, asta este evident la Harvard, nu-i așa? Cred că încă mai aveți niște facultăți umaniste, nu? Căci dacă știința ar fi singura cale spre adevăr ar trebui să le închideți mâine. Și nu cred că ați vrea să faceți asta și nici eu. Acest științism este extrem de limitat.

Al doilea lucru – există o confuzie în legătură cu natura explicației. Vorbesc despre Dumnezeu, doamnelor și domnilor, dar am vrut să fiu foarte clar despre ce înțeleg când spun Dumnezeu, deoarece mi se pare că o mare confuzie a ateului de astăzi este faptul că conceptul lor de Dumnezeu nu e unul pe care l-aș putea împărtăși nici pentru o clipă. Concepția lor despre Dumnezeu este cea a unui zeu al golurilor. Din nou, în Novosibirsk îmi amintesc că am fost sever atacat (mi se întâmplă des să fiu sever atacat) de un profesor, care a venit la tablă și a desenat un fulger și a spus: „Este absurd ceea ce ascultăm. Vedeți, anticii obișnuiau să creadă că zeii erau în spatele acestor lucruri și apoi am făcut puțină fizică atmosferică și am văzut că nu erau zeii. Spațiu de ieșire pentru Dumnezeu.” Și acesta este conceptul zeului golurilor. Eu nu pot să-l explic, deci Dumnezeu l-a făcut. Cu cât mai multă știință cu atât mai puțin spațiu pentru Dumnezeu.

Deci dacă tu crezi într-un astfel de Dumnezeu, este clar că trebuie să faci o alegere între Dumnezeu și știință pentru că atunci când știința crește, prin definiție Dumnezeu scade. Dar dacă nu crezi într-un astfel de Dumnezeu? Eu cu siguranță nu cred! Dumnezeul meu nu este un zeu al golurilor, ci e Dumnezeul întregului „spectacol”. Deci atunci când Isaac Newton a descoperit legea gravitației, el nu a spus: „Minunat! Acum am o lege și o descriere matematică despre cum funcționează, nu am nevoie de Dumnezeu.” El nu a făcut asta. Ce a făcut a fost să scrie cea mai genială carte din istoria științei, „Principia Mathematica”, exprimând speranța că va convinge persoanele care gândesc să creadă în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cu cât înțelegea mai multe despre știință, cu atât admira mai mult geniul lui Dumnezeu care a făcut totul așa.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!