Urmăriți un scurt documentar folositor despre o maladie care există pe plan mondial, chiar dacă documentarul se concentrează asupra societății americane. Este vorba de obsesia cu muncitul de dimineața până seara. Ce facem?
Vizionare cu folos! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
”Cu cât mănânci și bei mai puțin, cumperi mai puține cărți, cu cât te duci mai puțin la film sau la discotecă, cu cât gândești mai puțin, iubești mai puțin, teoretizezi mai puțin, cânți, pictezi, faci sport, etc cu atât economisești mai mult. Cu cât mai mare devine bogăția ta, pe care nici rugina și nici moliile nu o pot mistui, cu atât mai puțin ești cine ești, cu atât mai puțin îți poți manifesta propria viață; cu cât ai mai mult cu atât mai mare este înstrăinarea vieții tale. Cu cât mai mare este cantitatea de înstrăinare din tine, tot ceea ce politica și economia sustrage din viața ta este înlocuit cu bani și bogăție. Toate pasiunile și întreaga activitate trebuie să fie cufundată în zgârcenie. Muncitorul trebuie să aibă atât cât dorește pentru a trăi iar de va trăi va putea avea acestea.”
Aceste cuvinte au fost scrise de Karl Marx în 1844 nu sunt mai puțin adevărate astăzi de cât au fost acum 170 de ani. Nicăieri pe pământ nu par mai adevărate decât în Statele Unite. Fiind cea mai bogată țară din lume Statele Unite se bucură de privilegiul de a se uita de sus la restul lumii care nu au ”succes” atât de mare. Poporul american trăiește în lumina gloriei excepționalului. Dar ceea ce nu realizăm este că acest concept al succesului nu este numai îngust și limitat dar este și în mod fundamental opus împlinirii umane. Întreaga populație luată ca atare se poate bucura de mai multă bogăție decât oricare altă națiune, dar care este costul? Orele multe petrecute la serviciu, speranța de viață care scade mereu, ratele scăzute la parametri cum ar fi fericirea și satisfacția la locul de muncă și faptul că cei aflați acum în forța de muncă nu vor atinge niciodată stabilitatea financiară a generației părinților noștri.
În acest episod vom încerca să arătăm separarea ce există între noțiunea de succes și alergarea îndârjită după acumularea de capital. Haideți să începem cu un principiu care încântă pe mulți americani. Este ideea visului american, un fel de etos național. Filozofia acestui vis poate fi rezumată în felul următor: ”Fiecare are oportunitatea atingerii prosperității și succesului, fără a conta originea și pregătirea sa, și se bazează numai pe abilitatea de a obține rezultate.”
Este o mentalitate a celor care au purtat cizme și bretele. O frază care este de asemenea foarte utilizată în viața americanilor. Ideea că oricine poate avea succes fără a avea vreun ajutor de dinafară. [Totul] prin forța voinței proprii și am muncii susținute. Această noțiune este bineînțeles absurdă și ajunge să fie și mai ridicolă prin faptul că aceea frază a fost adoptată de atât de mulți oameni, într-o formă complet opusă înțelesului său original. Să te ridici ajutat numai de bretele și bocancii este bineînțeles imposibil. Acela a fost înțelesul original al zicalei ceea ce este complet absurd. Bineînțeles că în America nimic nu este imposibil. Deci am remodelat zicala pentru a fi mai potrivită cu obsesia dogmatică a încrederii în sine. America este un caz de studiu interesant deoarece în comparație cu alte state, atunci când primii coloniști au sosit, a părut să existe un nesfârșit teritoriu ce se aștepta să fie explorat. Acest mod de viață al noilor frontiere a dat naștere visului american.
Unul dintre guvernatori a remarcat în anul 1774 că americanii își vor imagina pentru totdeauna că pământurile care se află și mai departe sunt mai bune decât cele în care s-au așezat deja.” Acesta a adăgat că: ”Și dacă vor ajunge în paradis aceștia vor merge mai departe de vor auzi că este un loc mai bun în Vest.” Aceasta rezumă relația americanului cu cantitatea de muncă. Ceea ce posedăm nu este niciodată destul [și în consecință] trebuie să acumulăm din ce în ce mai multă bogăție, nefiind vreodată satisfăcut, întotdeauna străduindu-se.
De-a lungul ultimelor secole, visul american a evoluat la ceea ce vedem astăzi: lucrează din greu, economisește, trimite-ți copii la facultate pentru a avea o viață mai bună, iar apoi retragete la pensie în Florida. Din diverse puncte de vedere acestea sunt obiective nobile. Dorința ca copii tăi să ducă o viață mai bună decât tine este ceva ce ar trebui să ne așteptăm [de la fiecare.] Dar în vremurile din urmă, în ultimii 50 de ani, beneficiile muncii asidue au fost eliminate iar lucrurile pe care generațiile mai vechi le-au primit ca și când li s-ar cuveni au dispărut cu totul. Este mult mai greu să găsești de lucru și este mult mai puțin decât pe vremea părinților noștri raportat la servicii comparabile. Pensiile și beneficiile sunt tot mai rar oferite, iar vacanțele și opțiunile de a lua concediu de paternitate sunt printre cele mai rele din lume. Mare parte din economie s-a transformat în muncă de fațadă care nu mai furnizează asigurări de sănătate sau oricare alte beneficii.
De asemenea, percepția internă și externă a Statelor Unite este pe o traiectorie negativă. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Haideți să ne uităm la câteva date statistice. În anii ’60, numai 20 % dintre mamele americane lucrau. Aceasta se datora parțial rolului principal pe care mama și-l asuma de a avea grijă de casă și de copii, dar și faptului general că era nevoie numai de un salariu pentru a întreține stabilitatea financiară a familiei și o viață cît mai mobilă. Astăzi, 70 la sută dintre copii americani provin din familii în care amândoi părinții lucrează. Majoritatea familiilor nu își pot permite să trăiască cu o singură sursă de venit. Cel puțin 134 de țări au legi care limitează numărul de ore lucrate pe săptămână, dar US nu au așa ceva. În US, aproape 86 % dintre bărbați și 66 la sută dinte femei lucrează mai mult de 40 de ore pe săptămână.
Probabil că ați auzit că muncitorii japonezi sunt unii care lucrează cele mai multe ore din lume, dar americanul de rând lucrează 137 de ore pe an mai mult decât japonezul de rând. [Americanul] lucrează cu 260 de ore mai mult decât britanicul și 499 de ore mai mult decât francezul. În conformitate cu statisticile de productivitate a muncii rata americanului de rând a crescut cu 400 la sută în comparație cu 1950. Deci dacă valoarea de producție a crescut de 4 ori asta înseamnă că am putea trăi la un standard comparabil cu cel al bunicilor noștrii lucrând numai o pătrime din orele lor lucru! În mod evident, asta nu se întâmplă. Lucrăm mai multe ore cu o productivitate cu mult mai mare dar nu beneficiem de aceea muncă. Ei bine, cel puțin ne recompensăm cu vacanțe alese și cu concedii parentale! Oh, nu, [aici] ne aflăm pe unul dintre ultimele locuri din lumea dezvoltată și chiar mai rău decât multe țări din lumea a 3-a.
Din 41 de țări studiate, Statele Unite se află pe ultimul loc cu privire concediul plătit pentru creșterea copilului. Suntem singura națiune dintre cele 41 care nu impune nici o plată pentru concediul parental. În comparație, cea mai mică perioadă plătită este de 2 luni. 2 luni concediul plătit este ceva de necrezut în America. În 31 din cele 41 de țări este prevăzut și concediu plătit pentru tați. Există un motiv pentru care auzim fraza de ”concediu de maternitate” pentru că în US tații nu sunt niciodată eligibili pentru zile plătite pentru a fi cu noul născut. Printre țările care se află deasupra Statelor Unite se numără Mexic, Grecia, Croația, și chiar japonezii cei bolnavi de muncă. Estonia oferă 86 de săptămâni de concediu plătit [la nașterea copilului] iar, din nou, Statele Unite nu oferă nimic. Toate țările industrializate din lume oferă oferă concediu parental plătit, numai Statele Unite nu.
[Cât privește] zilele de concediu și de boală plătite este aceeași poveste. Nu există nici o lege federală care să impună zile de boală plătite. Nu există nici o lege care să impună concediul anual plătit. Din nou, asta înseamnă că suntem singura țară industrializată în această situație. Dacă ne uităm la această diagramă observăm că există o coloană care lipsește: aceea este alocată Statelor Unite, care nu obligă [pe angajatori] să ofere niciun concediu cu plată. În mod special este deprimant atunci când afli ca un angajat la Mcdonald’s în Norvegia are mai multă vacanță decât orice angajat american, indiferent în ce domeniu lucrează sau salariu are acesta. În același timp, în US, ne purtăm abuziv cu cei care câștigă puțin și îi acuzăm că sunt leneși și astfel nu găsesc un serviciu mai bun. Nu este de mirare că oamenii noștrii nu sunt clasați bine atunci când vine vorba de fericire și satisfacția la locul de muncă. Aceștia lucrează până la epuizare și nu li se oferă nici un beneficiu, nu primesc niciun fel de timp liber și pe deasupra sunt acuzați că încearcă să-și trăiască viața.
Ceea ce este poate cel mai trist decât a vedea pe bătrânii bogați batjocorind pe acei muncitorii cu salarii scăzute, este aceea de a vedea alți muncitori care lucrează în aceleași condiții făcând același lucru. Spre exemplu, muncitorii din industria spectacolelor. În timp ce unii dintre ei sunt total conștienți că meseria lor are la baza exploatarea lor de către alții, există o subcategorie de oameni care din păcate au un comportament care afirmă că trebuie să te străduiești mai mult. Observăm la acești oameni că fac postări pe Instagram cu Jeff Bezos, utilizând hashtaguri ca ”rise and grind” și mergând până acolo să afirme că cheia succesului este să lucrezi toată ziua, în fiecare zi, până ajungi să te realizezi.
Iată care este ideea: acești oameni nu vor fi niciodată realizați. Zeificarea oamenilor bogați care și-au acumulat bogăția prin exploatarea celorlalți, sau prin moștenirea unor sume imense, nu te face inteligent, ci doar că ești de acord cu propaganda lor. Dacă vei șofa 15 ore pe zi pentru Uber ai putea strânge ceva mai mult dar nu vei nici o șansă de a avansa. Nu vei putea obține instantaneu asigurare de sănătate sau concediu pentru că lucrezi din greu. Pentru ei nu ești decât o piesă a unui echipament: conduci mașina și le aduci bani. Pentru Uber, acesta este tot meritul tău. Dar această idee toxică că trebuie să renunțăm la orele, zilele și anii noștrii pentru a ne sacrifica pentru a ajunge de succes nu este numai eronat dar face ca să-ți distrugă viața.
Principiul de viață conform căruia trebuie să lupți întruna îți distruge discernământul. Iar toți care sunt implicați în asta se văd pe ei însuși superior moral acelor oameni care lucrează în mod tradițional pentru un salariu. Toate aceste moduri de divizare între cei care muncesc este ceea ce își doresc cei care conduc. În același fel putem spune despre diviziunea dintre clasa celor care muncesc și cei care aparțin așa numitei clase de mijloc. Este o distincție fără nici un rost care este făcută pentru a face o clasă de muncitori să se simtă superioară altora, care sunt mai prost plătiți, și astfel să nu înțelagă care sunt interesele lor esențiale. Dacă te simți superior altora, sau te vezi pe tine însuți mai degrabă ca fiind miliardar în comparație cu colegii tăi de muncă, nu te vei organiza niciodată împotriva asupritorului tău, deoarece te gândești că într-o zi vei face parte și tu din eșalonul de sus. De vei lucra câteva ore în plus pe săptămână, cu siguranță vei fi premiat și vei intra în clubul de elită.
Cultul american pentru extra muncă omoară imaginația colectivă. Îndepărtează orice motivație posibilă ce s-ar putea afla în spatele acumulării a cât mai multă avere. Pentru mulți americani nu există nimic altceva decât muncă și posibilitatea eventuală de a fi premiat. Munca este singurul lucru care contează. Dar sunt atât de multe alte lucruri în viață pe care capitalismul ni le-a condiționat pentru a nu le întreprinde. Dacă vor lucra mai puține ore vom avea mai mult timp de a petrece cu familia și prietenii, vom putea practica acel hobby pe care îl tot amânăm de ani, putem scrie cărți, produce lucrări de artă, crea lucruri care pot să îmbogățească viața altora într-un mod fundamental, putem să ne ocupăm timpul doar pentru a exista!
Când a fost ultima oară când ți-ai luat o zi doar pentru a te relaxa fără a te simți vinovat pentru asta? Suntem așa de condiționați să credem că trebuie tot timpul să lucrăm că chiar și atunci când nu lucrăm ne gândim numai la asta. Visul american, obsesia că oricine poate să ajungă ”acolo” de va lucra din greu, este conectată cu ideea americană de excepționalism. Credem că din cauza că lucrăm atât de mult suntem excepționali. Și știți ceva? Suntem excepționali. Suntem cea mai suprasolicitată populație a planetei. Standardul nostru de viață se duce în jos, speranța de viață se duce în jos, nu avem zile de concediu plătite, nu avem zile de boală plătite, sau perioadă de timp pe care s-o petrecem cu nou-născuții noștrii.
Nefericirea noastră este în creștere, economia se află pe marginea celei mai mari crize financiare în istoria modernă. Nu ne putem proteja de pandemii pe care oricine altcineva le-a tratat deoarece sunt atât de condiționați să credem că trebuie să lucrăm întruna. Și într-un fel încă mai credem că visul american este ceva real.
Deci, da, suntem excepționali. Dar suntem excepționali în toate cele ce sunt rele. Se impune să distrugem structura opresivă a acestui sistem de supermuncă, care ar fi singura formă a excepționalismului american.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
4 Comment
mda, a fost scrisa si o carte( cu siguranta mai multe) despre acest COSMAR american. O ziarista si-a sacrificat un an pentru a trai pe propria piele catde mult „plateste” munca. salarii de 1 dolar pe ora, saptamani de munca de peste 80 de ore, timp pierdut intre joburi, chirii mari si locuinte dificil de gasit pentru patul unde iti mai odihnesti corpul chinuit, bani pe masina, benzina, mancat in graba si evident prost. Dupa un an de zile istovitor s-a ales cu datorii pe undeva la peste 10000 de dolari. Si atentie toate aceste eforturi nu erau facute pentru un asa-zis cult al muncii ci efectiv pentru a supravietui. Si bineinteles au existat si exista inca o multime de oameni care incearca astfel dea-si asigura un trai.
Din pacate , dupa pacostea rosie, la noi s-a cam ales acest model, in care o parte dintre indivizi sunt socotiti unelte. Distrugerea societatii patriarhale cu familia si satul in centrul sau a insemnat inceputul sfarsitului, probabil ca si peste ocean a fost oarecum similar
Halal societate.
Remarca la marxism nu-si are rostul pentru ca se stie prea bine cine este in spatele acestei ideologii. Still dreaming, have a sweet …nightmare .
Si la noi mai auzi destui „desptepti” plini de sine , a toate stiutori, care remarca autoritari despre cineva: „sa se duca la munca”
Cu gura e simplu si mai ales cand e vorba despre altcineva. ..unde la munca la vreo multinationala care contribuie zi de zi la epuizarea resurselor materiale si la istovirea oamenilor
In schimb mai nimeni nu are bunovointa sa intreprinda ceva , omeneste posibil, pentru aproapele: mici spatii pentru cultivat ceva plante, diverse servicii casnice, etc. La nivel de ortho-praxie suntem … ad-mi-ra-bili.
tot la americani ar trebui cascat ochii, pentru ca ei maigasesc si solutii. Satui de cosmarul cresterii economice, intr-o localitate s-au apucat de treaba si cu tarnacoapele au desfiintat parcarea aproape inutila a unui supermarket , transformand-o in gradina de zarzavaturi. La noi, eroii socialismului se aseaza cu aceeasi determinare la rand in fata supermarketului cu ora inainte de deschidere pentru a prinde… promotiile. Spectaculoasa reutilizare a celebrei cozi
Până la urmă tot la capitalism versus socialism ajunge discuția, ori dețin bogații mijloacele de producție (în special sistemele AI viitoare) și devin din miliardari trilionari iar noi n-avem nimic, ori le deținem noi toți și ne numim comuniști. Dacă le dețin bogații biserica zice că e capitalism atroce și e mare păcat. Dacă le deținem noi toți biserica zice că e colectivism/socialism/comunism și din nou e mare păcat. Deci cum e bine să facem? Cine trebuie să dețină mijloacele de producție în viziunea Bisericii?
Că la sistemele sociale/politice/economie din timpul lui Iisus sau chiar secolele trecute, dinainte de revoluția industrială, cu negustori, e clar că nu ne putem întoarce, nu e realist ca Biserica să ceară asta. În condițiile actuale, și mai ales viitoare, în care sistemele AGI vor înlocui majoritatea muncilor umane și va fi un boom economic enorm, care e soluția? Social-democrația? Adică o combinație de capitalism și socialism? În felul acesta ajungem la UBI, dacă sistemele AGI vor crea un boom economic, trebuie o parte din acei bani să ajungă și la marea majoritatea a populației, nu văd altă soluție.
Nici o social „democratie” , nici un ism . Doar trairea in Adevar, Bine si Frumos. Respectarea celor 10 porunci .
Si poate la fel de important respectul fata de natura care ne ofera tot ce avem nevoie. In prezent pmenirea isi bate joc de orice incepand de la cele sfinte, de semeni, de natura, de traditii( cele de bun simt). Dar cum nimic din toate acestea nu este respectat… .
Totul este un balci fara nici o noima. Ne-au asasinat pe cei dragi, pretinzand ca i-au ingrijit.
Nici o grija, vor face ei, daca sunt lasati o noua „echitate” sociala in care nu vom avea nimic dar vom fi fericiti, adica probabil cazare in niste dormitoare lugubre si un polonic de zoaie pe post de hrana. Si pentru a fi fericit probabil droguri sau influente subliminale cu ajutorul tehnologiei lor. Totusi cei in masura ar trebui sa se opuna raspicat, sa nu se ajunga la situatia din epoca „de aur” cand s-a tacut si apoi s-au trezit cativa ca au fost „dezidenti” . Si acum ne ranjesc din vilele lor luxoase , turnand nu stiu ce sosuri peste purcelul lor in timp ce unii fac foamea si indura frigul. The same , alike USA.