Islamul, Icoanele și Sf. Ioan Damaschin

Vizionați un foarte frumos documentar artistic în care ni se prezintă într-un mod echilibrat și duhovnicesc viața unuia dintre sfinții care au exercitat una dintre cele mai mari influențe asupra Bisericii: Sf. Ioan Damaschin.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

„Să-ți fie dat să trăiești vremuri interesante”, este o afirmație în general cu sensul unui ușor blestem. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Damaschin a trăit în astfel de vremuri. El este unul din marii Părinți ai Bisericii și a trăit într-o perioadă în care teologia Ortodoxă se maturiza, confruntându-se cu provocări atât din interiorul cât și din exteriorul Bisericii.

O provocare exterioară a venit prin dezvoltarea Islamului, Sfântul Ioan devenind primul scriitor Creștin care să abordeze noua credință din Arabia într-o manieră sistematică. El a apărat caracterul divin al lui Hristos în fața revendicărilor Islamului și venerarea Sfintelor Icoane împotriva atacurilor, atât din partea Islamului, cât și din interiorul comunității Creștine.

Înaintașii Sf. Ioan în Damasc

Născut aproximativ în Anul Domnului 675, provine dintr-o familie nobilă a Damascului. Atât tatăl său cât și bunicul s-au aflat în fruntea administrației fiscale romane a strălucitului oraș, bijuteria regiunii de est a imperiului.

Pentru a înțelege importanța Sfântului Ioan Damaschin, trebuie să ne intoarcem cu câteva generații în urmă, în Aprilie 634. Creștinul Imperiu Roman de Răsărit era epuizat de un conflict lung de 20 de ani cu Persia. Ambele tabere erau slăbite. Între timp, o nouă putere s-a ridicat în Arabia, care a adunat o serie rapidă și impresionantă de victorii în Est. Aceasta era armata Islamului. „profetul” Mohamed murise, dar înaintarea militară continua. Armatele islamice au asediat Damascul și aproape au infometat orașul. La conducerea musulmanilor se afla un războinic cumplit, pe nume Khālid ibn al Walīd, care își câștigase reputația de ”Sabie a Islamului”. El a condus armatele care au unit Arabia sub stindardul profetului Mohamed, și a punctat victorii impresionante in Persia.

Khālid, o figură aspră și războinică, își indrepta acum privirea spre teritoriul Roman Creștin și renumitul oraș Damasc. Pe măsură ce infrângerea părea iminentă, un grup mic de cetățeni ai Damascului, au abordat un delegat al temutului comandant musulman și au negociat termeni destul de generoși pentru capitulare. Creștinii ar fi avut voie să slujească în locurile lor sfinte, care nu ar fi fost prejudiciate de către cei victorioși. Cei care nu doreau sa trăiască sub domnia Musulmană ar fi primit îngăduința a trei zile de trecere liberă pentru a emigra spre alte orașe Romane Creștine.

Odată ce înțelegerea a fost făcută, ea a fost adusă lui Khālid, care a avut obiecții, întrucât o găsea prea îngăduitoare. Dar apoi s-a înduplecat și a acceptat predarea orașului. De îndată ce trecuseră cele trei zile, totuși, Khālid s-a răzgândit. Nu s-a putut împăca cu gândul că așa mulți creștini au părăsit orașul. El a ordonat trupelor sale să urmărească refugiații în deșert. Odată ce i-au ajuns în cea de-a șasea zi, i-au înconjurat, i-au învins pe soldații creștini care îi însoțeau, au masacrat fără discriminare, luând pradă și prizonieri înapoi la Khālid. Damasc, cel mai important oraș al regiunii de Est a Imperiului Creștin Roman era acum sub domnie Musulmană; un dezastru de necrezut.

Dar ar fi putut mult mai rău. În rândul acestui grup mic de diplomați ai Damascului care căzuseră la învoială cu Musulmanii, era Mansūr ibn Sarjūn, bunicul Sfântului Ioan Damaschin. 19 Septembrie 634, când Damasc a căzut oficial sub domnie Musulmană, este o dată decisivă atât pentru istoria Creștină cât și pentru cea Musulmană. Orașul acesta nu era deloc lipsit de importanță. Era un centru foarte cultivat care a avut o istorie antică și o cetățenie urbană. Până la acest punct, nu era absolut niciun alt oraș la calibrul său în Imperiul Islamic ce năștea. Acest era prima întâlnire reală a conducătorilor Musulmani cu o populație Creștină deosebit de cultivată.

De partea Creștinilor, fusese o mare pierdere. Ca descendent al unei familii privilegiate, Ioan primise o educație deosebită. Tatăl său s-a asigurat ca el să studieze nu numai textele Creștine de mare importanță, dar și cele ale Greciei clasice, și chiar și cele alte Musulmanilor. El a devenit un vorbitor fluent al limbii arabă și greacă, deasemenea. Potrivit relatărilor, educația sa a fost întregită de un călugăr Nestorian numit Cosmas, care era prizonier, dar care fusese salvat de la moarte de tatăl lui Ioan, cu condiția de a-l medita pe băiat. Ioan acumula un burete tot ce i se prezenta, deprinzând filosofia, religia, astronomia, geometria și muzica.

Sf. Ioan caută desăvârșirea

El era cu siguranță pregătit să-și asume poziția tatălui său la curtea Califatului Umayyad. Cu toate acestea, cariera administrativă a lui Ioan s-a dovedit a fi scurtă. El a abandonat respectatul său post în anul 725, după doar câțiva ani în funcție la curtea Musulmană, pentru a deveni călugăr la mănăstirea Mar Saba în deșertul Palestinei, nu departe de Ierusalim.

Convertirile la Islam

În timp Musulmanii Umayyad erau inițial torelanți atât cu Creștinii cât și cu Evreii de sub stăpânirea lor, cu toate acestea îi încurajau să se convertească la Islam. În această privință, au avut deseori succes pe baza mai multor motive; cel mai clar motiv era că ei dețineau puterea. Pentru mulți, faptul că ei domneau era un motiv suficient să creadă că erau favorizați de Dumnezeu. Pentru cei mai cinici, convertirea era o simplă chestiune de înaintare socială. Nu era vorba numai de scutirea de impozit (jizya), percepute ”Poporului Cărții” (Scripturii), dar se putea obține de asemenea și o poziție socială sau profesională mai bună.

Și erau încă rațiuni și mai subtile pentru convertirea de la Creștinism la Islam. Islamul se autoidentifica cu ”desăvârșirea” revelației lui Dumnezeu, care a fost mai întâi dată Evreilor și ulterior Creștinilor. Coranul aduce în atenție întâmplări ale proorocilor Biblici precum Moise, Iona, David și alții. Câteodată afirmă ceea ce Creștinii sau Evreii cred, ca în alte rânduri să revendice anumite ”corecții” la credința lor. Din punct de vedere Creștin, cea mai gravă dintre aceste revendicări a fost acuzația conform căreia Creștinismului acordă o importanță exagerată lui Iisus (pe care Islamul îl consideră prooroc), declarându-L Dumnezeu întrupat.

Pentru Musulmani, ca și pentru Evrei, acesta este un concept blasfemiator. Ideea Întrupării lui Dumnezeu în Iisus s-a dovedit a fi o piatră de poticnire pentru mulți. Pe de o parte, Coranul a dat o explicație slujirii lui Iisus ca și profet, lucru pe care Evreii convertiți au putut accepta ușor, pe când Creștinii care nu erau confortabili cu noțiunea lui Dumnezeu întrupat, au găsit în Islam o înțelegere care îl onora pe Iisus în continuare, fără însă a-L declara Dumnezeu.

Prin urmare, monahul Ioan urmărea din mănăstirea unde făcea ascultare, atât Creștini cât și Evrei care se converteau la Islam. Ca și Creștin Ortodox, acest fapt l-a deranjat profund. El privea Islamul drept erezie Creștină. Hristologia era încă dezbătută în timpul vieții sale. Chiar dacă cele șase Sinoade Ecumenice s-au pronunțat public cu privire la acest fapt, existau încă susținători vocali pentru puncte de vedere alternative în sânul Imperiului Roman și dincolo de el.

Cu toate că pledoaria Musulmană a unui Iisus în întregime uman, dar profetic, nu părea atât de forțată pentru mulți oameni, totuși a ofensat în mare măsură pe cei ce țineau credința Ortodoxă, înclusiv pe Sfântul Ioan Damaschin. Această problematizare a divinității lui Hristos, l-a motivat pe Sfântul Ioan să apere credința Ortodoxă printr-o apologetică metodică, țintită spre o audiență erudită.

Sfântul Ioan, bastion împotriva Islamului

”Magnum opus”-ul său (opera fundamentală) este o apărare a credinței în trei părți, numit ”Izvorul cunoștinței” care începe cu o introducere filosofică ce definește termenii pe care el își construiește teza. Apoi, el analizează ereziile Creștine printre care include și Islamul. În final, el concluzionează cu o expoziție a Credinței Ortodoxe, cu scop enciclopedic, și se remarcă drept prima pledoarie sistematic-filosofică a Creștinismului. Abordarea sa cu privire la Islam este primul răspuns erudit Creștin, către noua religie. Nu este o simplă polemică, de vreme ce Sfântul Ioan era impregnat de cultura Musulmană și îi știa textele foarte bine. El era pe deplin conștient de criticile aduse Creștinismului și le-a răspuns în mod direct.

Pe când căderea Damascului sub Musulmani a fost o pierdere majoră pentru Imperiul Roman Creștin de Răsărit, statornicia Sfântului Ioan în Credința Ortodoxă și mărturia sa răbdătoare în cadrul Imperiului Umayyad aduce până la urmă ceva bun, de vreme ce acest eveniment a creat nevoia unei examinări meticuloase a credinței precum și o definire clară a Ortodoxiei. Erudiția Sfântului Ioan atât cu privire la greaca veche cât și cu privire la textele Creștine trebuie să-i fi slujit bine în orice caz; cu toate acestea, a fost familiaritatea sa intimă cu privire la Islam ca și credință și la complexul Califat Musulman, care s-au dovedit unice și nebănuite în scrierile sale.

Sf. Ioan folosește Coranul împotriva musulmanilor

A fost capabil să citească Coranul cu o lupă Creștină în a sa apărare a Creștinismului. A înțeles pe deplin din Coran că se recunoaște nașterea din fecioară (C 19: 28‒29) și că Iisus este numit ”Cuvântul lui Dumnezeu” și ”duh de la Dumnezeu” (C 4:171),  și totuși afirmă că Dumnezeu nu este născut, nici nu zămislește (C 112: 2-3) și că Iisus este un ”slujitor” creat al lui Dumnezeu (C 43:59). El a observat că deși Coranul îi poartă lui Iisus un respect deosebit ca prooroc drept, susține că răstignirea nu a avut loc niciodată. Coranul propune în schimb, că cineva asemănător cu Iisus a fost țintuit pe Cruce în locul Său (C 4:157) pentru că Dumnezeu L-a iubit și L-a înălțat la El (C 4:158). Aceasta se bazează pe înțelegerea Musulmană că execuția unui om nevinovat este nedreaptă, și Dumnezeu nu ar îngădui-o, pentru că El este drept.

Taina materiei este Întruparea. Aceasta este o mare piatră de poticnire pentru Islam. Ceea ce creștinii susțin, că Iisus este Dumnezeu și persoană a Sfintei Treimi, îi face pe Musulmani să îi numească ”asociatori”, fiind o formă de idolatrie care ”asociază” ceva cu Dumnezeu. Sfântul Ioan folosește Coranul însuși în apărarea Creștinismului și le dă replică, acuzându-i pe Musulmani că sunt ”mutilatori ai lui Dumnezeu”. ”Atâta timp cât spuneți că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu și Duh, de ce ne acuzați că suntem asociatori (idolatri)? Pentru că cuvântul și duhul sunt nedespărțite de cel în care are își au în mod natural existența. Prin urmare dacă Cuvântul lui Dumnezeu este în Dumnezeu, atunci este evident că și El este Dumnezeu. Dar dacă totuși El este în afara lui Dumnezeu atunci, în conformitate cu voi, Dumnezeu este fără cuvânt și fără duh. Prin urmare, prin evitarea introducerii unui asociat cu Dumnezeu voi l-ați mutilat pe Dumnezeu. Ar fi mult mai bine pentru tine să spui că El are un asociat decât să-L mutilezi, ca și cum ai avea de a face cu o piatră sau cu o bucată de lemn sau orice alt obiect neînsuflețit. Astfel, vorbești mincinos când ne numești asociatori (idolatri); am putea replica numindu-vă mutilatori ai lui Dumnezeu.”

Această metodă a fost de departe mai folositoare decât o simplă respingere a reclamațiilor anti-Creștine cu extrageri din textele Biblice sau a face uz de filosofia clasică. El și-a fundamentat argumentele pe raționamentele Coranului și le-a întors împotriva lui însuși. Nu este niciun dubiu că aceasta a reprezentat o mărturie eficientă, întrucât apologetica Sfântului Ioan a supraviețuit testul timpului și a fost consultată timp de secole de studenți teologi.

Al doilea front: împotriva iconoclaștilor

În timp ce Sfântul Ioan a fost implicat în discuții doctrinare cu Musulmanii, Biserica oficială a Imperiului Roman Creștin a fost amestecată într-o altă controversă, cu privire la folosirea icoanelor. În anii de până la Anul Domnului 717, când Leon al III-lea Isauricul a devenit Împărat, Imperiul a suferit o perioadă lungă de domnie instabilă, datorată în mare parte constantelor abuzuri ale invaziilor Musulmane în teritoriile Creștine.

Leon al III-lea a fost un om înțelept și autoritar, care a izbutit să înșele și să învingă puternicele armate de sub conducerea lui Maslamah ibn Abd al Malik, care a până la momentul respectiv părea de neînvins. Aceasta a oprit înaintarea lor de neoprit către Constantinopol și i-a forțat către negocieri cu romanii. Leon s-a dovedit de asemenea a fi un specialist diplomat, ținându-i într-un permanent ”șah mat”. Acest lucru i-a permis strălucitului și puternicului împărat răgazul de a-și întoarce atenția către unitatea internă a teritoriilor sale.

Împăratul Leon, ca suveran al Imperiului Creștin și încurajat de suportul nobilimii și armatei, a căutat să își impună ideologia și asupra Bisericii, de asemenea. El a fost interesat întra-devăr de chestiunile bisericești, fiind conștient de controversele Credinței. El credea de asemenea că adversitățile recente ale Imperiului, inclusiv progresul Musulman, cât și o serie de cutremure, au fost rezultatul judecății lui Dumnezeu pentru păcatul venerării chipurilor cioplite. Punctele sale de vedere, pe de altă parte, erau neîmpărtășite de majoritatea clerului și a Creștinilor din Imperiu. Venerarea Icoanelor era răspândită peste tot.

Fiind împiedicat the opoziția către punctele sale de vedere, Împăratul a interzis venerarea Icoanelor prin decret regal în anul 726. Acesta a fost urmat, patru ani mai târziu, de o interzicere completă a expunerii publice de imagini religioase, ordonând ca moaștele și icoanele să fie distruse, începând cu icoana de aur a lui Hristos de la intrarea în palatul regal. Iconoclasmul era de acum lege imperială, iar Leon a impus politicile sale cu asprime. El l-a destituit pe Patriarhul Constantinopolului și l-a înlocuit cu unul care îi susținea politicile. Aceasta a fost urmată cu destituirea clerului disident. El a închis apoi temporar academia bisericească din Constantinopol, datorită reticenței lor de a accepta decretul său. El a trimis chiar un grup de lucru la Roma pentru a pune presiune către Papă, care de asemenea era în favoarea icoanelor. Din fericire, delegații săi nu au mai ajuns la Roma, pe motiv de vreme rea. Acest fapt a întărit convingerea Episcopului Romei, care a decretat că iconoclaștii ar trebui excomunicați din bisericile aflate sub autoritatea sa.

Sfântul Ioan Damaschin, trăind în Mănăstirea Mar Saba de lângă Ierusalim, care acum era sub stăpânire Musulmană, a rămas în afara sferei de influență a lui Leon. Sfântul Ioan a avut posibilitatea de a scrie liber și a purces a crea trei puternice tratate  teologice în apărarea venerării Sfintelor Icoane. El a concentrat argumentele împotriva acuzației că venerarea icoanelor este idolatrie, pe ideea că ele vestesc Întruparea lui Dumnezeu: ”Odinioară, Dumnezeu cel necorporal și fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă inchin materiei, ci mă inchin Creatorului materiei, Creatorului care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie, și a săvârșit prin materie mântuirea mea. Nu voi înceta a cinsti materia prin care s-a săvârșit mântuirea mea. Nu cinstesc materia ca pe Dumnezeu, […]”

Respingerea icoanelor de către împăratul Leon a venit pe fundalul vast al sentimentului iconoclast de printre Evrei și Musulmani, care de asemenea se opuneau oricărei portretizări a lui Dumnezeu. Sfântul Ioan, pe de altă parte, se concentrează pe icoane ca o amintire a divinității lui Hristos, învățătura centrală a Creștinismului Ortodox. El notează că venerarea (cinstirea) sfintelor icoane reprezintă o piesă de lungă durată a tradiției Creștine și că cinstirea adusă icoanelor este reverență adusă prototipului icoanei, mai degrabă decât imaginii în sine. El punctează de asemenea că, ”Adesea, când nu avem pătimirile Domnului nostru în minte, o icoană ni le amintește și cădem în inchinare în fața Lui.”

Diferența între cinstire și adorare

Contribuția sa majoră la gândirea teologică Creștină o constituie diferența dintre ”Venerare” (cinstire) (proskynesis-προσκύνησις) și “adorare” (latreia-λατρεία), care erau folosite interschimbabil până la momentul acesta. El subliniază faptul că deși atât Venerarea și Adorarea sunt oferite lui Dumnezeu, doar Venerarea este oferită Sfinților și Sfintelor Icoane.

Pledoaria Sfântului Ioan a fost genială dar a scormonit flăcările controversei în Imperiul Creștin. Din punct de vedere intelectual, câștigase lupta, și avocații iconoclasmului au trebuit să caute alte argumente. Cu toate acestea, împăratul nu s-a lăsat împiedicat cu ușurință și și-a vărsat veninul către Sfântul Ioan fără logică. Într-un act de răzbunare împotriva sfântului, împăratul a ordonat falsificarea unei scrisori în numele Sfântului Ioan, în care s-ar fi presupus ajutorul său, trădând Califatul în favoarea Imperiului Creștin. Biografii sfântului ne mărturisesc faptul că viclenia a funcționat și că furiosul suveran Musulman și-a aruncat fostul sfătuitor de încredere în temniță, și a poruncit tăierea mâinii drepte astfel încât să nu mai fie capabil să o folosească în scrierea unor astfel de scrisori vreodată.

Tradiția spune că Maica Domnului a vindecat mâna sfântului de îndată, miracol care l-a determinat pe Caliph să se pocăiască și să îl elibereze pe sfânt din închisoare. Această poveste este originea Sfintei Icoane a Maicii Domnului ”cea cu trei mâini”, sfântul, din recunoștință, adăugând o imagine de argint a mâinii sale, icoanei Sfintei Fecioare.

Pe lângă bravura sa teologică, Sfântul Ioan Damaschin avea reputația unei voci frumoase, la fel ca și priceperea de a compune muzică și de a scrie poezie. El a compus sute de imne liturgice, inclusiv canonul pascal care este folosit cu răspândire până în zilele noastre.

Sfântul Ioan Damaschin a trăit în proverbialele ”vremuri interesante”, dar el este cu siguranță unul din factorii care au făcut acele vremuri atât de interesante. Biserica Creștină a înflorit în Imperiul Roman timp de trei secole până la nașterea sfântului, dar a continuat să fie asaltat cu dezbateri doctrinare și neînțelegeri. Deși Sinoadele Ecumenice au făcut multe declarații definitive asupra credinței, a fost Sfântul Ioan Damaschin care a scris primul tratat filosofic cu adevărat sistematic, expunând Credința Creștină Ortodoxă.

Educația excelentă a Sfântului Ioan și inteligența sa remarcabilă au fost încercate și testate de provocările serioase ale Islamului. În contextul reușitelor armate Musulmane și expansiunea rapidă a Imperiului Umayyad, până și în Damasc, s-au dovedit a fi de departe mai periculoase pentru credința Creștină decât o simplă erezie. Bravura teologică a Sfântului Ioan l-a dovedit ca fiind singurul vrednic de a vorbi și a scrie în apărarea credinței în Hristos ca Dumnezeu, folosindu-și cunoașterea credinței și practicilor atât Creștine cât și Islamice. El a apărat credința Creștină Ortodoxă în mod eroic pe teritoriul Califului.

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin a ținut piept împăratului iconoclast Leon al III-lea, apărând venerarea Sfintelor Icoane, ca mărturisire a Întrupării lui Dumnezeu în Iisus, doctrina centrală a Bisericii, care deosebește Creștinismul și îl detașează de celelalte religii monoteiste ale timpului. Sfântul Ioan Damaschin nu s-a temut nici de calif și nici de împărat în devotamentul său către Hristos și către Credința Ortodoxă.

Continuând să scrie imne și tratate, el și-a petrecut restul zilelor în Mănăstirea Mar Saba de lângă Ierusalim, unde și-a predat sfințitul suflet Domnului pe 4 Decembrie, în anul 749. Chilia sa monahală, unde a scris tratatele sale, pe lângă mormântul său, au fost locuri de venerare pentru pelerinii aflați în vizită la Mănăstirea Mar Saba, de atunci până în prezent.

Sfinte Ioane al Damascului, roagă-te ca și noi să rămânem credincioși lui Hristos, precum tu ai fost!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!