Ascultați-l pe părintele Pimen Vlad care răspunde la o serie de întrebări ale credincioșilor legate de problemele de familie, în special referitoare la copii și la metodele de a învăța să fim mai buni.
Vizionare plăcută! (după clip aveți transcriptul și podcastul)
Powered by RedCircle
Care este rostul vieții?
Lucian Apopei: Părinte, o întrebare ca pentru o altă întâlnire de seară duhovnicească, scurtă, dar profundă: „Care este rostul vieții?”.
Părintele Pimen: Rostul vieții? De unde am venit noi? Am venit de la Dumnezeu și ne întoarcem la Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit să fim aici, pe pământ, să ne pregătim pentru dincolo, nu să ne legăm cu totul aici de pământ. Și de asta o îngăduit permanent în jurul nostru să vedem oamenii care pleacă și nu numai să-i vedem, dar să participăm la atâtea înmormântări și să ne uităm clar la ei că pleacă cu mâinile goale toți. Nimeni nu ia nimic, poate chiar îmbrăcat de rudele lui, indiferent cât de bogat sau sărac o fost, cu pantofi de-ăia de carton, ca să nu bage ceva mai scump la putrezit, că e scump. Omul ăla s-a zbătut toată viața și de fapt nu ia nimic cu el, doar ceea ce și-a trimis înainte.
Pregătirea pentru veșnicie
Deci, scopul nostru aici, pe pământ, e pregătirea pentru veșnicie, pentru că viața aici e scurtă. Ni se pare nouă lungă, dar e foarte scurtă viața aici și Dumnezeu a îngăduit ca în timpul vieții de aici, prin răbdarea pe care o facem, prin dragostea pe care o arătăm față de ceilalți, prin bunătatea noastră, prin tot ce facem noi aici, pe pământ, să ne pregătim pentru veșnicie, pentru că la plecarea spre veșnicie se zice: ”Cum am viețuit aici, pe pământ (adică cu scopul de a face binele, de a fi buni, de a ne ruga), toate acestea continuă în veșnicie la altă măsură”.
Dacă scopul nostru e doar distracție și răutăți, când ne ducem dincolo o să ne ducem la chinuri și o să avem la o măsură mult mai mare suferința asta a patimilor noastre, adică o să devină un chin pentru noi. De asta e bine să ne pregătim tot timpul, să nu stăm acolo speriați. Viața noastră să fie frumoasă, într-o continuă pregătire pentru veșnicie pentru că, de fapt ăsta e scopul nostru, iar noi suntem doar în trecere aici, pe pământ.
O să spun o mică istorioară: era un boier mare care s-a dus la vânătoare și a ajuns undeva într-o peșteră, la un pustnic care n-avea nimic: un braț de paie pe jos și un pic de posmagi. Bogatul se minuna: ”Omule, dar cum trăiești aici? Văd că n-ai dulapuri, haine?”. Pusnicul i-a zis: ”Dar ale tale unde sunt? Văd că nu ai decât calul și arcul.”. ”Păi, părinte, eu sunt în trecere pe aici”. Explicația a venit imediat: ”Și eu tot în trecere și de ce să mai adun dacă sunt în trecere?”. Deci, de fapt viața noastră e o trecere pe aici, este o punte ca să ajungem dincolo. Deci, scopul nostru e să ajungem în veșnicie, acolo, la Dumnezeu și în funcție de cum ne pregătim, așa găsim dincolo.
Cum să înlăturăm grijile vieții care ne abat de la rugăciune
Lucian Apopei: Sunt, mă rog, mai multe întrebări, am încercat să le grupez cumva, legate de rugăciune. Mai mulți credincioși din sală se întreabă cum să înlăture gândurile, grijile vieții, care apar în timpul rugăciunii și îi abat.
Părintele Pimen: Chiar îmi amintesc, venise cineva, un tânăr și mă întrebă: „Părinte, vreau și eu să vă întreb de rugăciunea inimii”. Îl văzusem în biserică, atunci când dădea părintele anafură, el căsca gura, nici măcar anafură nu știa să ia. Și l-am luat de-o parte și i-am zis: „Tu la biserică ai fost până acuma?”, „Păi, îmi amintesc când eram mic, parcă m-a dus de vreo două ori bunica”.
Cruce făcea și el așa, într-un fel se chinuia să facă o cruce. L-am mai întrebat câteva lucruri și am înțeles că nu mai avusese nici un contact, dar întâlnise și el pe cineva care i-a spus că trebuie să se roage cu rugăciunea inimii. Și am spus: „Omule, viața noastră trebuie să fie o rugăciune și prin ceea ce facem”. Vedem ce-o făcut Mântuitorul, ne-a dat o rugăciune foarte importantă, Tatăl Nostru, care spune așa: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Deci, îi punem condiții lui Dumnezeu, Doamne, să mă ierți cu condiția de-ai ierta și eu pe ceilalți. Chiar e cu o condiție: „Doamne și ne iartă precum și noi iertăm”. Dacă noi nu iertăm, să nu ne ierți Doamne.
Cum să ne transformăm viața într-o rugăciune
Noi toată ziua spunem Tatăl Nostru și „Pe ăla să nu-l văd”, „Pe ăla nu-l iert nici la mormânt”. Deci, rugăciunea trebuie să facă parte din viața noastră. În primul rând, să am legătura cu Dumnezeu în afară de cea de acasă, prin Tainele Bisericii, să mergem la Sfânta Liturghie sau, de câte ori avem ocazia, la biserică, să ne spovedim, să ne împărtășim, să facem tot ce putem bine după puterea noastră. Și toate astea se transformă într-o rugăciune. De aceea a spus la toată lumea Sfântul Apostol Pavel ”Neîncetat vă rugați!” și mulți întreabă ”Dar cum să mă rog tot timpul?”. Poți transforma viața ta într-o rugăciune prin ceea ce am spus, chiar zâmbind la cineva, chiar urându-i o zi bună, chiar salutând pe cineva, ajutând cu ceva, cântând ceva, bucurându-te, slăvind pe Dumnezeu cu ceva, toate astea devin o rugăciune.
Să stăm de vorbă cu Dumnezeu și cu Maica Domnului
Nu trebuie să stai acolo închis într-un colț și să zici: „Plecați de aici că eu mă rog!”. Nu! Cel care se roagă doar când se roagă, ăla nu se roagă niciodată. Asta spunea un Sfânt Părinte. Dacă mi-am fixat un sfert de oră să mă rog și aia e rugăciunea pentru toată ziua, atunci nu e suficient. Viața noastră trebuie să devină o rugăciune și în felul ăsta ne apropiem ușor, ușor de Dumnezeu și nici nu ne dăm seama când se limpezește mintea și când rugăciunea începe să lucreze înăuntru nostru slăvind pe Dumnezeu, bucurându-ne tot timpul, ajutând pe cei din jur și cerând tot timpul ajutorul lui Dumnezeu și mulțumindu-I! Căci de multe ori uităm să-I mulțumim. Așadar, deși nu sunt ușoare, să ne luptăm cu toate acestea!
Se spunem că ni se împrăștie mintea la rugăciune. De obicei, când citești o rugăciune, se împrăștie mintea. Eu de asta recomand la toți un pic, 10 minute, un sfert de oră, să te rogi cu cuvintele tale, să stai de vorbă cu Dumnezeu și cu Maica Domnului. Te-ai pus în colțul tău și vorbești și îi spui necazurile, bucuriile și atunci nu se mai duce mintea pentru că stai de vorbă cu Dumnezeu.
Cum este mai bine primită rugăciunea, în singurătate sau în Biserică?
Lucian Apopei: Tot legat de rugăciune, întreabă cineva cum este mai primită rugăciunea. În singurătate ca Sfânta Teodora de la Sihla sau în Biserică împreună cu mai mulți credincioși, mai mulți oameni?
Părintele Pimen: Deci, vedem că avem diferite exemple, dar cele din pustie sunt puține, nu-s multe. Au fost câteva cazuri care s-au retras și au dus astfel de viață. Mulți o iau de exemplu pe Sfânta Maria Egipteanca sau pe Sfânta Teodora. Astea-s cazuri cum se zice, ajunse la sfințenie, cu harul lui Dumnezeu, dar nu pot fi urmate de orișicine. În Biserică, cum se spune, se unește pământul cu cerul, Biserica luptătoare cu Biserica triumfătoare, coboară tot Cerul pe pământ.
Să nu lipsiți de la Sfânta Liturghie
Când te rogi acasă, e bine și atunci, dar te rogi tu, pe când la Biserică toată comunitatea se roagă împreună și devine ca o făclie de foc care se duce la Cer și harul lui Dumnezeu care coboară în special la Sfânta Liturghie și umbrește toată Biserica. Dacă te duci, să zicem, într-o parfumerie și stai un sfert de oră pe acolo și te uiți pe la parfumuri, dar nu cumperi nimic, atunci când ieși de acolo toți te întreabă cu ce te-ai parfumat. Ai luat din mireasma aceea. La fel și în Biserică, chiar dacă uneori te mai ia somnul, chiar dacă uneori îți mai fuge gândul, dar te-a umbrit harul lui Dumnezeu care coboară în Biserică la Sfânta Liturghie, la rugăciunile care se fac și vezi că ieși mai liniștit din Biserică.
Deci, totdeauna rugăciunea în comun ajută cel mai mult și în special la Sfânta Liturghie. De asta să căutați să nu lipsiți de la Sfânta Liturghie, că primiți mult har acolo, care vă ajută, vă întărește și vă și vindecă de multe boli, că harul lui Dumnezeu îi vindecător și aduce pace și liniște în suflet.
Cum pot lăsa telefonul?
Lucian Apopei: Părinte, o întrebare de la un copil de clasa a VIII-a, putem spune că e un copil și mă bucur că este o astfel de preocupare. „Cum pot lăsa telefonul? Încerc să-l las, dar nu reușesc”.
Părintele Pimen: Dacă vezi că nu mai poți, îl dai în grija părinților! În momentul în care vrei cu adevărat, îi spui: „Tată, mamă, ia telefonul și astăzi nu vreau să mi-l dai chiar dacă mă vezi că urlu”. Dacă îl pui singur într-un sertar sau în alt loc, te tentează. Deci, în momentul în care tu vrei cu adevărat lucru ăsta, atunci poți să îl dai în mâinile lor și să le spui: „Măi, azi nu mi-l dați, chiar dacă mă vedeți că fac orice!”. Lucrul ăsta îl poți face dacă îți dorești cu adevărat.
Asta ca să nu zic să-l închizi într-un sertar și să arunci cheia în fântână, că după aia te bagi după ea s-o cauți. Dar așa, întotdeauna părinții se gândesc la binele copilului și își doresc într-adevăr ca el să nu fie dependent de telefon. Îl dai în grija lor, dacă dorești cu adevărat și sincer asta. Și spui: „Măi, două ore nu mi-l da, trei ore, o zi….”. Încearcă să te lupți cu așa ceva, pentru că telefonul într-adevăr dă dependență, cu cât stai mai mult, cu atâta îți creează dependența de a sta mai mult și mai mult.
Au apărut acolo tot felul de lucruri încât nu mai poți să-l lași din mână. Trec ore întregi și nu poți scăpa de el. Deci trebuie folosită calea asta, dacă singur nu poți să-l dai deoparte.
Cum pot avea dorința de a învăța?
Lucian Apopei: Continuăm! Sunt mai multe întrebări de la acest tânăr și ne bucurăm că au astfel de preocupări. „Cum pot avea dorința de a învăța?”. Mi se pare foarte greu. Și el mai spune, ca să unesc întrebările: „Sunt în clasa a VIII-a, ce pot să fac ca să reușesc la Evaluarea Națională?”. Deci, are preocupări în sensul ăsta.
Părintele Pimen: Deci, în primul rând te rogi la Dumnezeu ca să-ți dea putere, să-ți dea voință, la Maica Domnului să te ajute, ca să poți să faci lucrul ăsta. După aceea trebuie să dorești să înveți, că dacă nu ai dorință… „Vreau și eu o notă mare”, dar tu nu deschizi cartea. Deci, un pic trebuie să te depășești pe tine dacă vrei să ajungi un om bun în ceea ce vrei tu să faci în viață. Dacă îți dorești să fii medic, îți dorești altceva, trebuie să ai cunoștință de lucrul acela. Trebuie să înveți ca să fii folositor, dacă nu, e nevoie și de oameni la roabă. Dacă chiar nu vrei, le spui părinților: ”Cumpărați-mi 10 vaci, câteva oi, că vreau și eu să fiu de folos societății”, dacă nu vrei altceva.
Trebuie să și lupți, dar trebuie să și înveți, să ceri ajutorul lui Dumnezeu ca să-ți ajute: „Doamne, ajută-mă, luminează-mă, vreau să învăț, dar nu mă duce mintea, n-am râvnă”. Și strigi acolo la Dumnezeu și-ți dai silința să înveți, dar întotdeauna să ceri ajutorul lui Dumnezeu că Dumnezeu te ajută dacă ceri! Dacă nu, îi mai greu.
De unde preocuparea pentru scris?
Lucian Apopei: Și apropo de lecturat, de citit, de învățat. Știu că ați scris mai multe cărți. Asta e o întrebare care e o frământare de-a mea, că-mi scriu și organizatorii să amintesc că sunt o parte din cărți aici, la standurile de la ieșire. Vă întreb de unde pornirea aceasta de a scrie, la dumneavoastră? Știu că ați avut multă activitate acolo, construind două schituri și învârtind la lopată și piatră de numai spatele știe cum ați reușit.
Părintele Pimen: Măcar nu am trăit degeaba!
Lucian Apopei: Da, dar de unde preocuparea asta pentru a scrie?
Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Eu prea grozav la școală n-am fost. Chiar găsisem acuma, diploma de clasa a X-a, media era șapte. Zic: „Bine că n-a fost cinci, mă gândeam că e mai puțin”. Și am făcut doar 10 clase. Nu prea multe, dar ce s-a întâmplat? Mie mi-o plăcut să citesc de copil. Știu că eram copil și primise o soră de-a mea o carte ca premiu la școală: „Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”. Eram copil, eram în primii ani de școală. Și mi-o plăcut atât de mult cartea asta că de atunci am început să citesc.
Plăcerea de a citi și apoi de a povesti
Ajunsesem să citesc o carte de 200 de pagini la zi. Deci, eram cum se zice, dependent de citit. Eu de la 7 ani am mers la prășit, am mers cu vaca, am mers cu oile, cam de când am mers în picioare. Când își punea vaca coada pe spinare, dădea bondarul și o lua la fugă, eram ca la desene animate, dacă mă țineam de funie, zburam prin aer în urma ei până o scăpam și ea se ducea în treaba ei. Ajungea în mijlocul tarlalei de porumb sau de ce era, se oprea acolo, se liniștea și eu încet în jurul ei: „Joiană, Joiană!” ca să ajung s-o prind de frânghie, s-o pot scoate să o aduc acasă.
Deci, mi-o plăcut cititul. Am citit, am citit și când terminam de citit, dacă eram cu vacile sau cu oile și erau copii pe lângă mine, se adunau cu toții în jurul meu și le povesteam. Rânduise Dumnezeu la momentul acela, dacă citeam o carte, o știam aproape toată cu cuvintele autorului. Atât de bună era memoria la timpul acela. Și îmi plăcea să le povestesc și stăteau toți roată, cu gurile căscate, pentru că erau copii care nu citeau. Pentru ei erau lucruri noi ce le povesteam eu: basme, Șeherezada, tot ce era și stăteau așa, parcă îi introduceam în altă lume. Eram și eu la 10-12-14 ani, cât o fost perioada aceea. Până pe la 16 ani eu am citit continuu o serie de ani.
Nu existau cărți duhovnicești înainte de ’89
Ei, lucrul ăsta îți deschide mintea. Atunci nu exista tehnologia asta și cărți bisericești nu existau. Mi-amintesc că întâlnisem la mănăstirea Sihăstria, pe la 15-16 ani, un părintele diacon, Băbuț de la Oradea. El făcea misiune, bătea la mașină cărți și scrisese o carte: „Pelerinul român”. Cu greșeli, cu tot ce vrei era, dar o scrisese și o bătea la mașină. Comandai cartea la el. I-am dat și eu dublu preț să-mi trimită o carte și mi-o trimis și parcă era cea mai mare comoară. Nu erau cărți ca acuma, nu găseai în domeniul ăsta duhovnicesc nici o carte să cumperi, nu exista în perioada aceea, până în 89. Te rugai de cineva, plăteai să găsești o carte.
Dar citeam tot ce exista, cum v-am zis. Era cineva în sat, îi plăcuse din timpurile vechi să citească și avea valize de cărți. Cu basme, cu spadasini, cu tot ce voiai. Ei, topeam totul. Lucrul ăsta mi-o deschis mintea ușor-ușor.
Prima carte scrisă: Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului
După ce am ajuns mai târziu în Athos, tot îmi plăcea să citesc. Și cum au început să vină oameni în Athos, ei mă întrebau despre Athos, despre mănăstiri și tot vorbeam, vorbeam până răgușeam. La un moment dat, am zis că toate lucrurile astea ce le aflasem din Athos trebuie să le pun într-o carte. Și am scris prima mea carte: „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului”, dar bineînțeles, ca un om cu 10 clase, care niciodată nu a știut nici gramatică, nimic.
După ce am scris cartea, am zis: hai s-o dau la un părinte de acolo cu facultate, un om pregătit. Și-i dau caietul și-i zic: „Vezi și tu, poate poți să corectezi oleacă, să nu o trimit la vreo editură în halul ăsta”. A luat-o el și după trei zile vine și mi-o aruncă pe masă: ”Ia-o de aici! Du-te întâi și învață gramatică, nu mă mai plictisi pe mine cu asta!”.
Cea mai citită carte din Sfântul Munte
Pe om îl luase disperarea la cum era scrisă cartea, dar cineva, un părinte din țară, tot de la Sihăstria, întâlnind-mă și discutând cu el a zis: „Adu-o încoace să mă ocup eu de ea”. Și s-a ocupat de cartea aceea și cartea aceea la ora actuală, după 20 de ani, e cartea care a fost cea mai citită din Sfântul Munte Athos.
S-a tipărit continuu cu miile în fiecare an și acum cinci ani am actualizat-o ca să fie mai la curent cu ce e în Athos. „Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului”. Cartea aia care o fost cea mai defăimată la început, a ajuns să fie cea mai citită, apreciată de toți și toate taxiurile din Athos, că din 20 de taxiuri, 15 din ele au șoferi români, toți au cartea aceea și după ea s-au ghidat toți totdeauna în Sfântul Munte.
După ce am scris această carte, am găsit o carte în greacă, ca să învăț limba. La început am învățat un pic și am început să citesc în greacă. Am citit vreo 70 de cărți în greacă, de-astea mai ușoare, duhovnicești, cu învățături, cu vieți de sfinți.
Traducerea primei cărți din greacă
Citind, îmi plăcea din ce în ce mai mult și am ajuns la o carte despre un stareț sfânt, Fericitul Iacov Tsalikis. Și când am citit-o, mi-a plăcut atât de mult încât chiar de nu stăpâneam greaca, am luat cartea și mergând la duhovnic, mi-am spus așa: ”Maica Domnului, dacă-i voia ta să traduc cartea asta în românește, să-mi spună duhovnicul de trei ori s-o traduc”. Plec la părintele Iulian (bătrânul care a murit acum, recent) și zic: ”Părinte, am găsit o carte frumoasă, o viață frumoasă a cuviosului Iacov Tsalikis și aș vrea să o traduc, dar nu știu bine grecește”. Și mi-a zis de trei ori: ”Măi, tradu-o, măi, tradu-o, măi, tradu-o!”. Zic: ”Gata, nici nu mai stau la discuție!”.
M-am dus a doua zi direct la mănăstirea din Grecia care o scosese. Era mănăstirea unde s-a nevoit Cuviosul Iacov Tsalikis. M-am dus la stareț, i-am vorbit, mi-a dat toată binecuvântarea. A decurs atât de frumos traducerea, de parcă îmi șoptea cineva, totul fără probleme. Aia a fost prima carte pe care am tradus-o din grecește. După aia am mai tradus încă vreo cinci și am scris în total vreo 15 cărți. Între ele este și una de poezii, ca eu am citit mult, eram și romantic, și la un moment dat tot scriam poezii și am adunat așa multe foi. Am ales însă numai câteva din ele și le-am pus și într-o broșură. Cam așa a fost cu scrisul.
Sfaturi pentru profesorii la început de drum
Lucian Apopei: N-au venit doar elevii, au venit și profesorii lor și întreabă cineva și vă adresez întrebarea asta cu iertare pentru că ne-ați rugat înainte ca să nu vi se solicite sfaturi în mod personal, dar cred că are un caracter general întrebarea asta: Ce sfaturi credeți că ar trebui să știe un profesor care este la început de drum?
Părintele Pimen: Ca profesor, să știți un lucru: mulți părinți sunt mereu nemulțumiți de profesori că nu le educă bine copiii. De fapt, părinții sunt cei care nu-i cresc cum trebuie acasă. Șapte ani le dau exemplul, poate, cel mai rău: numai certuri, beții, bătăi acasă și după aceea au pretenții ca profesorul să-i aducă îngerași acasă. Să știți un lucru: copilul care are cei șapte ani de acasă, acela și la școală o să fie un copil bun. Poate să fie el cu energie mai multă, dar pornirea este de acasă, iar profesorii au rolul lor foarte mare: să aibă multă dragoste față de copii.
Răbdare și dragoste
Să știți că dacă profesorul are vocație, își face datoria cu drag, cu răbdare, pentru că în momentul în care apuci calea asta, să te faci profesor, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Nu mai ai un copil sau doi sau câți ai acasă, ai douăzeci-treizeci doar într-o clasă și îți trebuie răbdare multă. De asta spun, profesorul care are vocație pentru așa ceva, se înarmează cu răbdare și cu dragoste și își dă silința să scoată oameni buni pentru societate, adică să-i învețe să fie și oameni buni, nu numai ce scrie în cărți. Ca profesor trebuie să ai întotdeauna, înainte de a începe lecția, o mică introducere față de copii. Să-ți pregătești de acasă un citat pentru copii în fiecare zi, care să-i ajute să devină oameni buni. Ceva acolo, două minute și după aia începi și lecția, că atunci reușești să-i atragi pe copii, să-i câștigi.
Îmi spunea cineva în Atena, tot o familie de români, spunea unul din copii că avea un profesor care era atâta de bun și iubit de copii, știa să lucreze cu ei astfel încât orice spunea el, copiii o luau ca literă de lege și la un moment dat le-a spus: ”Măi, vă văd că veniți la școală cu chips-uri și astea vă fac rău! Hai să vă arăt un lucru!” și a luat un chips și i-a dat foc și acesta se topea ca plasticul. Le-a spus să privească ce era ceea ce ei mâncau și din momentul acela toată clasa nu a mai mâncat chips-uri. Deci profesorul ajunsese la inima lor și ei aveau încredere în el, că ce spune el într-adevăr așa este. Dar era cu multă dragoste și răbdare față de ei.
Trebuie ajuns la inima copiilor
Cei care sunteți profesori, să căutați cartea lui Paulin Lecca ”De la moarte la viață”, să vedeți un exemplu acolo, cum spune el când s-a dus prin Transnistria, undeva să facă misiune, că pe-acolo n-aveau învățători la școli. S-a dus și el acolo și i-a spus directorul școlii că în clasa pe care i-o dă, să aibă grijă că este un copil din cauza căruia toți care au fost învățători au ieșit bătuți de acolo deoarece copilul a aruncat cu pietre după profesori.
Paulin Lecca, când s-a dus acolo era sărac lipit, primise o casă părăsită, n-avea ce mânca, se ducea prin grădini, găsea câte-o sfeclă, un cartof și pe alea le mânca și se ducea să-i învețe pe copii. Dar a început cu atâta dragoste! Povestește el că a început prin a striga catalogul și știa copilul acela care era rău și a văzut că-i un copil inteligent și a început să-i dea atenție, să-l scoată la tablă, să-l ajute, să-l laude în fața clasei. În felul ăsta o ajuns ușor-ușor să câștige copiii.
Pe timpul acela le preda religia și povestește că le vorbea de Mântuitor, dar la nivelul lor: ”Gândiți-vă la Maica Domnului care s-a dus acolo, alungată într-o iesle, cu un copil micuț și n-avea cu ce-l înfășa și era frig și plângea”. În timp ce le vorbea cu atâta inimă, plângeau toți copiii din clasă. Adică le făcea ca o poveste toate lucrurile astea. Mai povestește el că atunci când s-a încheiat anul și a trebuit să plece, ”plângeau toți copiii după mine și au aruncat în mine, dar nu cu pietre, ci toți cu flori la plecare”.
Întotdeauna să-l aveți pe Dumnezeu cu voi
Deci dintr-o clasă de la care toți învățătorii ieșeau bătuți de acolo, a ajuns să-i facă pe toți se plângă. Asta înseamnă să ajungi la inima copiilor! Copiii încă nu sunt murdăriți cu toate cele ale lumii și dacă știi să lucrezi, poți să ajungi la inima lor, să te asculte și să dai oameni buni societății. Asta depinde de voi, dar întotdeauna să-l aveți pe Dumnezeu cu voi. Dacă îl aveți pe Dumnezeu, înainte de a intra în clasă faceți o cruce, vă rugați să vă lumineze Dumnezeu, îi învățați și pe copii să se roage. Un profesor grec din Atena îmi povestea că, atunci când era un copil bolnav în clasă, îi punea pe toți copiii să se roage pentru el și multe minuni s-au făcut când spuneau toți o rugăciune împreună și se vindeca copilul acela. Deci, el îi învăța pe copii să se roage.
Încearcă să-i faci bine celui ce te necăjește
Lucian Apopei: Părinte rămânem în sala de clasă, pentru că mai avem un copil care ne întreabă așa – citesc textual: ”Sărut mâna, părinte! Am un coleg la școală care mă necăjește. Cum să-i explic că nu îmi place ce face?”
Părintele Pimen: Nu trebuie să-i explici. Încearcă să-i faci bine copilului acela, să-i vorbești frumos. Când te duci la școală, dacă ai în plus o ciocolată, dă-i și lui. Nu contează cum se poartă el, o să vezi că în timp îl câștigi pe celălalt. Nu merge după legea pumnului, că nu se rezolvă niciodată. Toate se rezolvă cu răbdare și cu dragoste. Îi vorbești frumos și după un timp o să înțeleagă și el.
Ce putem face să nu trăim singuri în căsnicie?
Lucian Apopei: Ce putem face să nu trăim singuri în căsnicie? Revenim la familie. Ce sfat puteți da dacă s-a ajuns în acest punct? Sunt familii unde fiecare trăiește singur, în colțul lui.
Părintele Pimen: Sunt două variante. Să fie amândoi în căsnicie, dar să doarmă, cum zicea cineva, unul cu fața la un perete și altul la peretele celălalt. Sau poate se referă că s-a ajuns la divorț și-s despărțiți. Am mai întâlnit anumite lucruri în care apare fuga de responsabilitate: unul din ei se închide, apucă o cale a lui și cumva i se pare că e bine așa. Nu-și rezolvă problema în familie, dacă celălalt stă cuminte în colțul lui, ăsta e mulțumit că nu-i zice nimic.
Chiar discutam cu o femeie al cărei soț, cândva, a avut ieșirile lui, greșelile lui. Ea a făcut multă răbdare acasă, așteptând ca el să se lase de toate celelalte și să se întoarcă cum trebuie acasă. Prin răbdarea ei, a venit timpul, după vreo doi ani de zile, soțul s-a întors acasă, după aia s-a întors și la Dumnezeu. Există o extremă: el a început să o neglijeze pe ea găsind motive ca să nu fie pe acasă. Dacă ea, ca să-i arate nemulțumirea ei, seara în pat se întorcea cu fața la perete și plângea, el bucuros se culca liniștit și dormea – ”Ce bine că mă lasă în pace!”.
Nu fugiți de probleme, ci rezolvați-le
Deci el rezolvase cumva problema prin fugă. În loc să zică: ”Măi, m-ai răbdat atâta, te văd nefericită. Hai să găsim o cale!”, el spunea ”Eu mă rog, nimic nu-mi mai trebuie. Eu trăiesc în rugăciune!”. Adică a dat în extrema cealaltă. Niciodată din momentul în care v-a unit Dumnezeu și v-ați căsătorit, nu trebuie dus la extreme nimic. Să fiți cu dragoste și răbdare unul cu altul și cu îngăduință. Chiar spune la Sfânta Scriptură foarte frumos: când veți vrea pentru anumite perioade să trăiți separat pentru rugăciune, pentru anumite lucruri, să fie cu înțelegere și cu acceptare de la amândoi. În momentul în care unul vrea și celălalt nu vrea, așa ajunge la o extremă care poate să-l împingă pe celălalt la alte lucruri pentru care el devine responsabil.
Deci, orice problemă în căsătorie se rezolvă prin discuții: ”Măi, ce pretenții ai de la mine, ce vrei? Că văd că ești nemulțumit. Hai să vedem ce putem schimba, ce putem rezolva!”. Nu fugiți de probleme, ci rezolvați-le, că altfel problemele alea rămân și distrug!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
