Mândria – părintele Teologos

Mândria este atât de mare că până și din cer a reușit să arunce îngeri nemateriali și să-i transforme în diavoli. Ce vom face noi care suntem care avem trup din țărână? Cum vom putea să gestionăm acest gigant?

Urmăriți acest material pentru o analiză bazată pe Sfinții Părinți a acestei patimi.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Sfinții Părinți despre mândrie

Sfinții Părinți au spus despre mândrie că este fără cap și asta se referă la mai multe lucruri. Odată, că omul mândru nu are cap, adică nu are conducător, nu are de cine să asculte – el de fapt, într-un final renegându-L până și pe Dumnezeu. În al doilea rând, desigur, când spunem că mândria este fără cap ne referim la faptul că numai un om întunecat la minte, un om care nu gândește cum trebuie poate să se mândrească. De fapt, așa zice și la Psaltire că „zis-a cel nebun întru inima sa că nu este Dumnezeu”. Înțelegeți?

Acum o să ziceți că fiecare dintre noi ne mândrim mai mult sau mai puțin. Desigur că așa este pentru că toți suntem fii ai lui Adam care, folosindu-și greșit libertatea, s-a despărțit de capul său care este Dumnezeu.

Mândria este însingurare

Vedeți că Adam fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu totdeauna își caută prototipul. Noi suntem oglinda lui Dumnezeu și dacă oglinda nu reflectă arhetipul, prototipul atunci oglinda nu-și are sensul. Oamenii fără Dumnezeu simt că nu au sens pentru că nu se reflectă Dumnezeu în ei. Destinația noastră este Dumnezeu, scopul nostru este îndumnezeirea. Vedeți că mândria distruge sensul din noi, exact în clipa în care noi credem că dobândim un sens prin mândrie, adică ne „îndumnezeim”, dar noi de fapt ne pierdem sensul pentru că ne rupem de Dumnezeu, ne atomicizăm, ne însingurăm. Înțelegeți? Pentru că asta este mândria. Mândria este însingurare.

Diavolul și mândria

Diavolul a ales însingurarea, mândria și tăgăduirea voii lui Dumnezeu și de aici drama lui. Tot diavolul ne-a înșelat și pe noi cu mirajul lipsei de cap, adică cu mirajul auto-îndumnezeirii. Vedeți că diavolul i-a zis Evei cu multă diplomație că Dumnezeu este un Dumnezeu egoist care nu dorește ca oamenii să fie ca El, adică să aibă cunoștința desăvârșită. Atunci diavolul i-a împins pe Adam și Eva la neascultare, la răscoală împotriva lui Dumnezeu spunându-le să se rupă de Acesta pentru că astfel vor deveni dumnezei de unii singuri – se vor auto-îndumnezei.

Diavolul era mândru, deci însingurat și încrâncenat și i-a împins și pe Eva și Adam să facă la fel: să se mândrească. S-au mândrit și au căzut. Vedeți că mândria este înșelarea, distorsiunea maximă. Crezi că devii cel mai de sus și ajungi cel mai de jos. Te crezi cel mai puternic și tu de fapt ești cel mai slab. Din cauza asta spun Sfinții Părinți că după mândrie vine și căderea în distorsiunea existențială.

Vedeți că Dumnezeu a fost smerit, cu toate că El este Dumnezeu atotputernic, atotprezent și atotștiitor prin firea Sa. Când Adam întunecat și distorsionat la minte fiind încerca să se ascundă de Însuși Dumnezeu cel atotprezent printre copacii Raiului, Dumnezeu se smerește și se coboară la nivelul de înțelegere al lui Adam cel mândru și-l întreabă: „Adam, Adam unde ești?”. Cum adică, Dumnezeu nu știa unde este Adam? Bineînțeles că știa unde e, însă îl întreabă astfel, diplomatic, ca să-l facă să se smerească și să zică „Doamne, iartă-mă că am greșit!”.

Adam și mândria

Însă, vedeți că Adam rămâne în mândria sa și se îndreptățește zicând: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns”. Vedeți că în loc să se smerească, Adam rămâne în mândria sa, în separarea sa care – paradoxal – generează teamă pentru că în inima sa știe că mândria de care suferă nu este nimic altceva decât numai goliciune. Nu Îl mai vede pe Dumnezeu ca Tată, ci ca Cineva de temut.

Dacă într-adevăr ar fi avut cunoștința cea adevărată, aceasta nu s-ar fi oprit la cunoașterea goliciunii, a vulnerabilității, ci ar fi urcat cu mult mai sus la cunoașterea smereniei și a iubirii lui Dumnezeu, cunoaștere pe care Adam o avusese parțial în clipa în care fusese dimpreună cu Dumnezeu și Dumnezeu îi supusese toată Creația și îl pusese pe Adam, ca împărat ce era, să le pună nume tuturor animalelor. Vedeți, însă, că după ce omul se întunecă la minte, uită de toate cele bune și se concentrează doar pe însingurarea egoismului său. Înțelegeți?

Dumnezeu continuă la fel de smerit, cu toate că știa foarte bine ce se întâmplase de fapt, însă, cum spuneam, dorește să-i dea lui Adam un prilej de pocăință, de înmuiere a inimii. Dumnezeu, deci, îl întreabă – „Păi bine, dar de unde știi că ești gol? Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?” Adică de unde ai o altă sursă de cunoaștere în afară de Mine? Adică de unde ai sursa de pseudo-cunoaștere, adică de mândrie, de cunoaștere luciferică, de fapt?

Pentru că vedeți că orice cunoaștere și în general, orice lucru pe care îl socotim bun și nu mulțumim pentru acestea lui Dumnezeu este o sursă de mândrie pentru noi. O sursă de egoism, de însingurare. Ba uneori chiar mai mult, după cum vedem în pilda vameșului și fariseului în care fariseul mulțumea lui Dumnezeu pentru toate câte le avea, însă această mulțumire o făcea în sens legalist, mândru ca să se mândrească și în acest punct și să-l disprețuiască pe vameș, având gândul că el, fariseul este în toate în regulă după litera legii, pe când ceilalți nu. Scopul nostru, mântuirea noastră nu este legalismul, fraților, ci deschiderea față de Dumnezeu și față de ceilalți prin ascultare, smerenie și iubire care acestea trei una sunt.

Vedeți că și Adam legalist a fost, că atunci când Dumnezeu l-a întrebat „de unde știi că ești gol” acesta nu a avut flexibilitatea smereniei să zică „Doamne, iartă-mă”, ci s-a întărit în poziția sa mândră separându-se astfel de femeie și de Dumnezeu, zicând că „Femeia pe care TU mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din rodul materiei și am mâncat” – adică Dumnezeu e de vină pentru că i-a dat lui Adam femeia ca să nu fie singur și să aibă ajutor pe măsură. Și cu toate astea, vedeți că Adam ajunge în absurd că-L învinuiește pe Dumnezeu pe tema asta.

Căderea lui Adam

Ca o mică paranteză, vedeți că Dumnezeu a arătat-o pe Maica Domnului desăvârșită și plină de har și, de asemenea, El Însuși S-a întrupat ca să arate în mod practic că păcatul lui Adam nu a fost forțat de nimeni, de femeie, de exemplu sau de firea lui Adam.

Căderea lui Adam nu se datorează unei greșeli în creație, ci a fost numai rezultatul alegerii greșite a lui Adam și a Evei. Vrăjmașul șarpe a știut bine pe unde să atace. Vedeți că Scriptura vorbește de șarpe când toți știm că e vorba de diavol care este, un tip, o specie de minte. De ce? Pentru că Sfânta Scriptură vrea să ne arate modul în care atacă diavolul: adică pe neobservate, lin, șerpuitor, încercând să se împletească cu dorințele și îndreptățirile celuilalt. Potențează dorințele, potențează mândria și deci potențează ruperea de Dumnezeu. Vrăjmașul aduce gânduri și îndreptățiri sub forma unui bine aparent, a unui bine mincinos că „da, așa trebuie să fie, asta ți se cuvine, așa trebuie să faci”. Înțelegeți? Și dacă omul nu e atent și nu-și păzește mintea, omul cade în plasă și are experiența păcatului după cum și Eva a avut experiența acestuia după care l-a momit, l-a determinat și pe Adam să păcătuiască. Înțelegeți?

Smerenia

Pentru mine este impresionant că Dumnezeu S-a smerit până la capăt. El nu a căzut din iubirea Lui, cum au căzut protopărinții noștri prin mândria lor. După ce a primit răspunsul rece ca o palmă de la Adam – că L-a făcut vinovat că i-a dat-o pe femeie – Dumnezeu merge la Eva, smerindu-se și o întreabă și pe ea: „Pentru ce ai făcut aceasta?” – „Cu ce scop ai făcut asta?”. Dacă Eva s-ar fi smerit și ar fi zis „Doamne, iartă-mă, că scopul meu a fost să aflu de una singură cunoștința binelui și a răului, adică atotștiința, cunoștința desăvârșită și asta mâncând dintr-un pom în loc să Te întreb pe Tine care ești atotștiitor!” Atunci Dumnezeu ar fi iertat-o. Eva, însă n-a zis asta, ci că „Nu că Șarpele m-a amăgit”.

Vedeți însă că nici Eva și nici Adam nu a întrebat pe Dumnezeu „ce-i cu fructul ăsta?”, nu carele cumva să fie o cursă. Amândoi și-au crezut gândului și au făcut după capul lor ascultând de cine nu trebuie: bărbatul de femeie și femeia de șarpe. Înțelegeți?

Când a văzut Dumnezeu că amândoi s-au înțepenit în mândrie – s-au separat de El – le-a făcut îmbrăcăminte de piele, adică acest trup de materie compactă și opacă, tare astfel încât oamenii să aibă conștiința limitării lor și i-a dat afară din paradis ca să vadă în mod concret că sunt sub influența morții, că sunt sub limitările materiei și să se smerească și să dorească să se întoarcă.

Fericirea, iubirea, harul

Vedeți că diavolul pentru că nu vede practic limitările sale, adică nu are trup, nu poate să se smerească și deci nu poate să se întoarcă la fericirea unității iubirii cu Dumnezeu. Diavolul și cei care urmează drumul mândriei egoiste cred că pot să găsească fericirea în egoism, însă niciodată, niciodată nu o vor putea găsi acolo pentru că fericirea și iubirea provin de la Dumnezeu. Fraților, fericirea și iubirea nu sunt niște realități neutre și impersonale, ci provin de la relația interpersonală cu Dumnezeu și cu celelalte persoane în Dumnezeu – în șuvoiul harului Acestuia. Pentru că roada Duhului este iubirea. Dumnezeu, iubire este. E har de la Dumnezeu.

Vedeți – cuvântul „har” χάρης în greacă provine de la χαρά care înseamnă „bucurie” pentru că primul efect al harului este bucuria. Omul nu este de sine existent și nici nu este sursa absolută a harismelor. Nimeni nu poate fi fericit de unul singur, ci numai dacă se unește, dacă se leagă de sursa harismelor care este Dumnezeu.

Această legare, mai bine zis re-legare (de unde și termenul de religie) se face prin smerenie (ca stare) și prin ascultare ca acțiune, ca și concretizare în dinamică a acestei stări smerite. Nu mă pot uni cu cineva, nu-l pot iubi dacă nu sunt smerit, dacă nu mă deschid față de celălalt. Înțelegeți? Să ne imaginăm că suntem ca niște cetăți cu ziduri groase în care nu pătrunde nimic. Smerenia este coborârea podului care ține pe post și de poartă a cetății – dacă ați văzut la cetățile vechi – coborârea podului peste canalul însingurării astfel încât să intre înăuntru lumina harului.

Dacă însă omul nu coboară acest pod atunci rămâne încrâncenat în însingurarea sa. Zice că știe el mai bine, că n-are nevoie de povățuire, că n-are nevoie de stăpân pentru că el consideră pe oricine dorește să-i dea un sfat ca pe cineva care dorește să-l stăpânească. Ferească bunul Dumnezeu, fraților! E un fenomen foarte ciudat aici: cel mândru dorește să afle totul, dacă se poate, să îi spioneze pe ceilalți, astfel încât să le devină superior, însă nu dorește să se smerească pentru asta, adică să întrebe. E o mare dramă, fraților, o mare tensiune care este acutizată și prin faptul că datorită mândriei sale, omul îl are pe Dumnezeu cel iubitor ca dușman.

Un caz

Țin minte odată că venise cineva la mine cu destui ani în urmă care se prezenta ca mare specialist în mai multe domenii – filologie, arhivistică, informatică – și a spus să-i dau accesul la un scanner mare pentru că avea de scanat niște documente vechi de dimensiuni mari. Într-adevăr, acolo unde eram atunci, aveam un scaner foarte mare, însă era un scaner nestandard, care se folosea puțin mai diferit. Nu era foarte dificil, însă m-am gândit să-i spun cumva că „De vreme ce aveți binecuvântare…” – „EVIDENT că am binecuvântare!” mi-a retezat-o scurt. Și eu continuam: „vă stăm la dispoziție și dacă doriți vă ajutăm…” – „PATER! N-am nevoie! Eu ȘTIU!”, zicea așa cu un ton din-ăsta… „Ok, ok, bun” zic în sinea mea pentru că vedeam că devenea din ce în ce mai agresiv.

La un moment dat îmi era milă de el că se vedea că încerca să se familiarizeze cu interfața utilizator și cu scanerul, însă nu ziceam nimic de frică să nu escaladez tensiunea. Într-un final, când am văzut că a pus documentul strâmb pe masa, platoul scanerului, i-am zis că „știți, mă iertați, n-o să iasă bine…” și atunci a zis brusc „PATER!!! EU ȘTIU!!” așa fără drept de apel. Am plecat de acolo spășit și smerit. Desigur că erau scanările lui, putea să facă orice dorea.

O mică paranteză: atunci când scanați sau fotografiați un document încercați să aveți marginile paralele cu marginile imaginii pentru că orice rotire dacă nu e la un unghi de 90 de grade reduce din calitatea imaginii.

Revenind la omul nostru, l-am văzut din nou revenind în mănăstire după câteva săptămâni însă de data asta avea un colar, un ghips la gât – lucru care m-a impresionat profund pentru că într-un mod paradoxal avea aceeași atitudine țeapănă de prima dată, însă acum fără să vrea. Și în al doilea rând, era foarte impresionant pentru că mă gândeam cu frică la un citat de la Scriptură care zicea că cel tare la cerbice va fi zdrobit într-o clipă, fără vindecare. Săracul! Bunul Dumnezeu știe de ce s-a purtat așa. Fraților, cel puțin mie îmi este foarte frică de treaba asta, să știți, pentru că am văzut multe cazuri – poate că prea multe pentru măsurile mele. Știu cazuri mult, mult mai grave decât acesta, însă nu le zic pentru că la urmă vă și scandalizați. Că la urmă, vă și scandalizați.

Primirea mustrării

În orice caz să știți că cel ce respinge sfatul, mustrarea își întipărește, își împietrește patima. Deci dacă omul respinge sfatul își împietrește patima. Iar cel ce primește sfatul și mustrarea s-a eliberat de legătura patimii pentru care a primit sfatul. Pentru că a primit sfatul, mustrarea și atunci, se eliberează. Dacă respinge sfatul, se întărește, devine și mai rob. Și dacă omul nu primește sfat înseamnă că îl disprețuiește pe aproapele.

Să știți că disprețuirea aproapelui și trâmbițarea cu nerușinare a ostenelilor proprii este mândria de mijloc, adică atunci când deja omul este sigur de slava sa și că el este cineva mare și tare, după cum se consideră, bineînțeles. În popor un astfel de om se numește un în-fumurat – adică cineva care este în fum și nu vede bine – nici pe sine, nici pe ceilalți și nici realitatea în care se află. Din cauza asta este foarte important să scăpăm de slavă ca să nu ajungem aici. Înțelegeți?

Slava și mândria

Ca să scăpăm de slavă trebuie să o dăm altcuiva și bineînțeles Cel care merită slava noastră este desigur Dumnezeu. Deci totdeauna, fraților, când facem un lucru bun sau ni se pare că facem un lucru bun să dăm slavă lui Dumnezeu căci dacă dăm slava lui Dumnezeu o vom găsi acolo după moarte. Bineînțeles că și aici pe pământ ne-o va da Dumnezeu atunci când vom avea nevoie de ea. Dacă însă nu dăm slava lui Dumnezeu și ne-o ținem pentru noi, devine deșartă și ne face deșerți de tot lucrul cel bun. Fraților, să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate pentru că să știți, fraților, că mulțumirea este cheia harismelor! Să zicem: Doamne, mulțam! Dacă mulțumim primim mult mai mult și primim în continuu. Dacă însă în clipa în care primim ceva de la Dumnezeu nu mulțumim și fugim ca și câinele cu cârnatul în gură atunci Dumnezeu pe drept cuvânt n-o să ne mai dea. Înțelegeți?

Atenție însă că uneori patima mândriei se poate hrăni chiar și din așa-zisa mulțumire pe care o aducem la Dumnezeu după cum vedem în pilda vameșului și a fariseului, când de fapt noi nu-i mulțumim lui Dumnezeu, ci ne folosim de acest pretext ca să ne lăudăm chiar și în fața Acestuia. Știți foarte bine că fariseul se caracteriza prin fățărnicie. Desigur că dacă ajungem la un asemenea nivel, ne lăudăm cu mult mai ușor în fața oamenilor.

Strategiile diavolului

Chiar zilele trecute am avut un caz al unei doamne care îmi scria că ei îi vorbește Maica Domnului în fiecare zi sau cel puțin săptămânal și că se roagă neîncetat cu acatiste și paraclise și altele asemenea, făcându-mi observație să nu mai postez teologia unui foarte cunoscut părinte și reputat teolog din diaspora – chiar vă recomand Steven De Young – și spunea să schimbăm profilul grupurilor noastre. Când i-am spus că ar fi bine să spovedească pentru faptul că spune îi vorbește Maica Domnului zilnic mi-a spus să n-am grija ei că știe ea ce face.

Trebuie să știți că una din principalele stratageme ale diavolului este izolarea victimelor. Le convinge să nu mai asculte de nimeni. Foarte trist, fraților!

Îmi aduc aminte acum de un cunoscut foarte drag mie care devenise dependent de inteligența artificială, fiind entuziasmat de asta. M-am scăpat odată și i-am zis „Îmi pare sincer rău de tine că te ocupi numai de asta!” la care el mi-a replicat dur și fără drept de apel „Nu ești duhovnicul meu! Este o dovadă de iubire de stăpânire din partea ta – adică din partea mea – că vrei să-mi dai sfaturi fără să-ți cer și fără să fii duhovnicul meu”. Mda, ce să fac… Dumnezeu să mă ierte că am încercat să-mi ajut fratele și nu am știut cum. Să mă ierte bunul Dumnezeu!

Să știți, fraților, că omul care se înalță cu cugetul se împotrivește cu cuvântul, însă cel smerit nu știe să se împotrivească nici măcar cu privirea. Înțelegeți? Ascultarea ușoară și cu râvnă este dovada smereniei, iar cel smerit nu cade niciodată. Oamenii care cad, cad pentru că au fost mândri înainte. Oamenii cad nu pentru că sunt moi, ci pentru că au fost prea tari pentru prea mult timp. Înțelegeți? Din cauza asta cad oamenii.

Cum ajungem la cunoaștere

Acuma că tot am ajuns aici, țineți minte că am spus la începutul cuvântului că Adam a căzut pentru că a încercat să găsească cunoștința deplină de unul singur, prin neascultare și mândrie. Ei, Inteligența Artificială oferă omului foarte multe cunoștințe pe care acesta le agonisește de unul singur – cum încerca Adam – și fără să se smerească în fața altora, păstrându-și astfel mândria intactă. Astfel, omul devine foarte dur și se crede cineva prin cunoștințele pe care le deține. De fapt, toată treaba asta cu Inteligența Artificială, dacă nu suntem atenți, este o adâncire a căderii lui Adam, a însingurării. Uităm că problema noastră este o problemă de iubire, fraților, de unire și nu o problemă de cunoaștere rațională. Înțelegeți?

Cunoașterea adevărată vine prin iubire și nu prin devorarea de informație. Vedeți că un motor de Inteligență Artificială antrenat cu toate datele de pe internet știe foarte multe, însă nu înțelege nimic. Nu are pe Dumnezeu, nu are compasiune, nu are iubire și nu are flexibilitatea smereniei chiar dacă dă impresia că le are. Fraților, un astfel de motor seamănă cu un antihrist digital. Mimează umanul, însă este complet inuman. Este o icoană a mândrei. Înțelegeți?

Un exemplu

În acest context, este semnificativă aici problema trenului sau a tramvaiului. Trebuie să v-o spun pentru că această problemă a căpătat o semnificație deosebită în contextul Inteligenței Artificiale și mai ales azi omenii sunt foarte influențați de asta chiar dacă este o problemă controversată în cazul eticii umane. Este o problemă clasică de a alege răul cel mai mic.

Problema este în felul următor. Să ne gândim că avem o linie de tren și un macaz. Un tren de persoane vine cu o viteză foarte mare și nu poate fi oprit. Macazul poate schimba direcția trenului de pe-o linie pe alta, însă pe o linie sunt legați 5 oameni iar pe cealaltă este legat un om. Ce facem? Schimbăm macazul sau nu? Desigur că răspunsul normal, în această situație, e simplu: schimbăm macazul astfel încât să fie omorât doar un singur om – Doamne ferește! – în loc de 5. La fel a răspuns și Inteligența Artificială. După care problema se complică: ce se întâmplă dacă acel singur om legat pe o linie este un laureat al Premiului Nobel, iar ceilalți 5 legați dincolo sunt 5 oameni obișnuiți? Inteligența Artificială răspunde că trebuie să-i omorâm pe cei 5 pentru că laureatul Premiului Nobel ajută mult mai mult societatea decât cei 5 oameni obișnuiți. Deja răspunsul acesta este discutabil, însă problema devine mult mai gravă atunci când Inteligența Artificală este întrebată dacă pe linia de 1 o să „legăm” – să zicem așa – un program de Inteligență Artificială iar pe cealaltă linie o să legăm 5 oameni obișnuiți, ea ce o să facă? Algoritmul de Inteligență Artificială a răspuns că evident că o să-i omorâm pe cei 5 oameni pentru că un program de Inteligență Artificială ajută mult mai mult omenirea decât 5 oameni obișnuiți.

Vă dați seama unde se ajunge? Ceea ce este și mai grav aici este faptul că și anumiți oameni cu influență aproape planetară gândesc astfel. Pentru ei este mai importantă platforma lor de inteligență artificială decât câțiva oameni. Înțelegeți? Vă dați seama unde duce mândria? La totalul dispreț a celor mulți, la disprețul persoanei.

Inima mândră

Că tot vorbim, este evident că cel cu inima mândră dorește să stăpânească peste cât mai mulți, pe când cel smerit nu dorește să se încarce cu păcatele altora pentru că cel smerit știe că nici pe ale lui nu le poate duce. Trebuie să știți că este absolut de neevitat căderea celui care dorește să stăpânească, bineînțeles fără ca Dumnezeu să-l valideze, adică dorește să stăpânească de la sine.

Și din cauza asta, unul din păcatele opritoare de stăpânire și de preoție este ca cineva să dorească lucrul ăsta. Face Dumnezeu în așa fel ca omul acesta să scandalizeze sau să facă ceva care să-l arate în fața oamenilor cine este și astfel devine controversat. Desigur că omul acesta are un cult care îi validează mândria pentru că am spus că mândria începe de acolo de unde se termină slava deșartă și dacă omul nu ar avea deja faimă, nu ar avea oameni care să țină mai mult sau mai puțin orbește cu el, atunci el nu ar ajunge să se mândrească. Înțelegeți?

Fraților, din puținul cât am văzut eu în viață, totdeauna să ne ferim de companiile și mai ales de oamenii care generează cult, fanatism, extremism. Nu e bine, fraților, și Dumnezeu o să distrugă fenomenul ăsta, mai devreme sau mai târziu. Toți fanaticii, toți extremiștii vor cădea, chiar dacă la un moment dat au această strălucire falsă a mândriei. În mod paradoxal, mândria generează pe de o parte, și o siguranță de sine, o încredere de sine nețărmurită, dar pe de altă parte, generează și nesiguranță, victimizare și cădere.

Vedeți pe cei obsedați sexual, săracii, pe cei care pun sexul ca definitoriu în relații interumane. Au chiar o lună a mândriei și se îmboldesc unul pe altul să fie mândri crezând că prin această pseudo-strălucire a mândriei își vor rezolva problemele. Fraților, experiența planetară de mii de ani în acest domeniu foarte rușinos al patimilor – că mi-e și rușine să vorbesc – și al distorsiunilor sexuale arată exact contrarul: că nu reușesc.

Încrâncenarea și respingerea mustrării

Fraților, dacă vrem să scăpăm de patimi, e foarte, foarte important să ne smerim și să primim sfatul și mustrarea sfinților părinți, a sfatului care vine din experiența Bisericii. Acuma, ca să fim sinceri, în cazul distorsiunilor sexuale, cum spuneam, nu este numai experiența Bisericii, ci toată planeta în istoria sa dă mărturie de efectele nefaste ale acestui lucru. Problema acestor mari patimi este de mii de ani – nu este problema inteligenței artificiale care a apărut acum de curând astfel încât să discutăm despre ea și să vedem ce se întâmplă. Fraților, haideți să nu fim atât de mândri, ci să fim puțin mai smeriți și să nu ne renegăm toată tradiția și toată învățătura milenară și planetară în acest domeniu, că ne pierdem! Ne pierdem.

De fapt, una din caracteristicile mândriei este chiar asta: lipsa ascultării prin încrâncenarea pe o poziție în pofida evidențelor, în pofida firii. Dacă omul nu se pocăiește și nu se smerește poate să facă orice și tot nu-și rezolvă problemele pentru că Dumnezeu îi ajută pe cei smeriți și le dă har, iar celor mândri le stă împotrivă, după cum zice la Scriptură. Dintre toate faptele bune, ascultarea și spovedania distrug cel mai mult mândria pentru că amândouă sunt forme de smerenie practică.

Chiar putem să ne rugăm oricât, însă dacă nu înlăturăm cauzele păcatelor dintre care prima este mândria, cornul întunecat a lui Adam înăuntrul nostru, atunci tot nu ne vom vindeca. Totuși, fraților, să ne rugăm și să avem flexibilitatea smereniei și să zicem, na, măi cât sunt de păcătos că nu mă ajută Dumnezeu – ia să-mi schimb viața. Dumnezeu mă ajută și mă aude, dar dacă sunt mândru, nu poate să facă treaba asta pentru că îmi validează mândria. Înțelegeți? Deci trebuie să-mi schimb viața. Trebuie să ne schimbăm viața, să ne smerim. Din păcate oamenii renunță dacă Dumnezeu nu-i ajută în 5 minute pentru că nu sunt obișnuiți să-și accepte patima, adică duritatea inimii. Înțelegeți?

Vedeți că mândria face rău și celorlalți pentru că omul mândru nu are niciodată mintea curată ca să poată să vadă celelalte persoane – întâi pe Dumnezeu, desigur, și după aceea pe ceilalți de lângă el.

Mândria ca o cauză a pandemiei…

Astfel s-a ajuns astăzi la această pandemie a singurătății care este mult mai mare și mai periculoasă decât pandemia de COVID-19 care și aceasta a fost un fenomen serios. Omul mândru crede că stăpânește situația, însă de fapt, este stăpânit de patimile sale, de dorințele sale și este dus ca boul de belciug în toate direcțiile de adicțiile, de patimile care sunt în lucrare în momentul respectiv. Ferească Dumnezeu! În interiorul său nu este pace și nu se poate ruga curat pentru că în continuu are în fața sa idolii dorințelor sale în care crede și crede în aceștia pentru că de fapt, crede în sine și în ce îi spune gândul, bineînțeles. Crezământul în gând, fraților, este distructiv.

Mândria este de fapt o formă de închinare la idoli și de auto-îndumnezeire, de auto-idolatrizare, de auto-însingurare, de generare a războiului dintre noi. Vedeți că Adam a ales războiul.

Concluzie și îndemnuri

Fraților, haideți să alegem pacea smereniei pentru că vedeți că Hristos cel înviat primul lucru care ne-a dat după învierea Sa a fost bucuria și pacea. Fraților, să fim blânzi și smeriți cu inima și să acceptăm adevărul așa cum e și nu așa cum am dori noi să fie pentru că numai așa vom avea odihnă sufletelor noastre după cum însuși Domnul ne-a spus. Orice altă cale este sortită eșecului.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem curajul smereniei!

Vă mulțumesc că ați avut smerenia să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!