Este greu să acceptăm în inima noastră, însă principala noastră armă este Sfânta Cruce pentru că aceasta ne duce la adevărata biruință și nu diferitele strategii omenești sau armamentul care astăzi sunt folosite din ce în ce mai mult. Ascultați o analiză duhovnicească legată de Sfânta Cruce ca generatoare a adevăratei biruințe, a mântuirii noastre.
Ascultați o analiză duhovnicească legată de Sfânta Cruce ca și generatoare a adevăratei biruințe, a mântuirii noastre.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Arătarea Sfintei Cruci și Sfântul Constantin cel Mare
Îmi aduc aminte acum de o minune întâmplată în anul 312. Este vorba de o viziune pe care Sf. Constantin cel Mare în ajunul bătăliei de la podul Milvius sau podul Șoimului. Sf. Constantin era foarte îngrijorat de soarta bătăliei cu Maxențiu pentru că oștile lui Maxențiu erau de peste două ori mai numeroase decât cele ale lui Constantin. În această situație Sf. Constantin are viziunea unei cruci luminoase înălțate pe cer deasupra Soarelui cu o inscripție care spunea „εν τούτῳ νίκα” – „Întru acest semn vei învinge”, în traducere românească. Mai cunoscută este traducerea latină „In hoc signo vinces”.
Sf. Constantin își modifică steagul de luptă, folosind Crucea ca stindard, iar pe scuturile oștenilor înscrie monograma lui Hristos formată din literele grecești „Χ” și „Ρ”. Și într-adevăr: întru semnul crucii înălțate Sf. Constantin câștigă cu ajutorul lui Dumnezeu, în pofida oricăror așteptări o răsunătoare victorie, o victorie în care a murit chiar și Maxențiu, victorie care a schimbat, de fapt, istoria.
Sub semnul Crucii, fraților, adică sub semnul nevoinței pentru Hristos și oameni, Sf. Constantin cel Mare dimpreună cu mama sa, Sf. Elena, au învins într-adevăr toate necazurile și toți dușmanii interni și externi, pentru că mai întâi s-au luptat să-și învingă dușmanii interiori, adică patimile.
Cine este un conducător bun?
Trebuie să știți fraților, că pentru a fi conducător adevărat peste un imperiu, trebuie ca cineva să fie conducător bun peste o comunitate. Ca să fie cineva conducător bun peste o comunitate, cineva trebuie să știe cum să-și conducă și să-și gestioneze cu dragoste familia. Pentru a reuși cineva să-și gestioneze cu dragoste familia, trebuie să știe să se conducă pe sine și asta se poate realiza numai prin Cruce, numai prin nevoința iubirii față de ceilalți și bineînțeles, prin înăbușirea patimilor, a plăcerilor păcătoase. Astfel, Sf. Constantin, printr-o mare nevoință împotriva răului din sine și din imperiu a reușit să devină un mare sfânt întocmai cu apostolii. Cinstirea sa ca sfânt începând la scurt timp după moartea sa.
Sfânta Cruce și Sfânta Elena
Văzând puterea Crucii, Sfânta Elena atunci când a fost în pelerinaj la Locurile Sfinte s-a ocupat în mod special de găsirea Sfintei Cruci. Cred că știți povestea: Sf. Elena a aflat de la localnicii de acolo unde fuseseră aruncate cele trei cruci de la răstignirea Mântuitorului. Locul era dificil pentru că, de fapt, baza Golgotei unde erau aruncate crucile era o groapă de gunoi.
Muncitorii puși de Sfânta Elena au săpat și în cele din urmă au găsit cele trei cruci, însă nimeni nu știa care este Crucea Domnului și care sunt crucile pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari. După cum spun cele mai multe surse, Sf. Elena a găsit un om mort pe care îl duceau la groapă și a pus pe rând crucile peste el și, desigur că la Crucea Domnului, mortul a înviat. Înțelegeți?
Altă variantă vorbește de o aristocrată foarte bolnavă peste care s-au pus crucile și la Crucea Domnului aceasta s-a făcut bine. Ceea ce este, însă, foarte clar și indiscutabil este faptul că Crucea Domnului a fost găsită prin intermediul unei minuni care îi arată proprietatea acesteia de viață făcătoare, de armă nebiruită împotriva morții. Înțelegeți?
Vă dați seama că o mare bucurie a cuprins pe Sf. Elena și toată mulțimea adunată în jur care se minuna de minunea întâmplată și doreau să vadă Sf. Cruce, însă, desigur că acest lucru nu era posibil, de ce? Datorită celor ce stăteau în față și blocau, nu puteau să vadă oamenii în spate. Din cauza asta, Sf. Macarie, episcopul Ierusalimului, care era prezent acolo a înălțat solemn Sfânta Cruce pe o mică înălțime în văzul tuturor, de au strigat toți „Doamne miluiește!”. De atunci și până azi se sărbătorește acest fapt pe 14 septembrie – a doua zi, după eveniment. Nu știu dacă știți, înălțarea Sfintei Cruci a avut loc pe 13 septembrie 326.
Sărbătoarea din 14 septembrie
De fapt, ca să fiu foarte exact, tot pe 14 septembrie mai comemorăm o a doua înălțare a Sfintei Cruci. E vorba de faptul că după ce perșii au luat Sf. Cruce ca pradă de război în 614 și au ținut-o 15 ani până când împăratul Heracle i-a învins în război și a adus racla cu Sf. Cruce înapoi și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Cu această ocazie de mare bucurie, patriarhul Zaharia al Ierusalimului a ridicat pentru a doua oară în văzul tuturor Sfânta Cruce în 14 septembrie 630.
Astăzi, bucăți mai mari sau mai mici din Sfânta Cruce sunt răspândite în toată lumea, cea mai mare bucată cunoscută fiind la mănăstirea Xiropotamou din Sfântul Munte Athos. Aici în apropiere.
Vedeți că este singura sărbătoare în care se înalță un obiect și, mai ales, acțiunea de înălțare este indisolubil legată de obiectul în sine. De ce?
Pentru că Sfânta Cruce este stindardul nostru, steagul nostru de luptă, este semnul nostru întru care vom învinge numai dacă îl vom înălța mereu în fața noastră. Sfânta Cruce este iubirea totală de osteneală și de necaz. Asta este Sfânta Cruce și ăsta este stindardul nostru. Fraților, avem nevoie ca de aer de curajul și eroismul iubirii pentru a putea să ne mântuim pentru că mântuirea înseamnă zborul din trup cu o inimă iubitoare și deschisă față de Dumnezeu și față de Adam cel global de la prima până la ultima persoană creată în istorie. Înțelegeți? Ăsta este Adam cel global.
Plăcerea ne face incapabili de iubire adevărată. Desfătarea este alienare și băltirea existențială prin excelență. Asta este desfătarea și desfrânarea. Desfrânarea este ruperea în plăceri. Prin plăcere uităm de ceilalți și ne închidem în noi înșine în cadrele punctuale ale egoismului propriu. Fraților, acesta este iadul – chinul încrâncenării veșnice în singurătatea veșnică redusă la un punct. La un punct al plăceri. Iadul este foamea nestăvilită după împlinirea tuturor poftelor și a tuturor drepturilor pe care în disperarea egoismului nostru credem că le avem. Înțelegeți?
Crucea, îmbrățișarea și raiul
Iadul este totala lipsă de iubire, incapacitatea de a iubi, în timp ce Sfânta Cruce este îmbrățișarea totală, mare cât lumea, este iubirea desăvârșită. Iubirea care stă în picioare chiar și în clipa în care toți par că ne urăsc la maxim. Asta este crucea, fraților: îmbrățișarea cât Universul.
Dacă avem însă în fața noastră acest Sfânt Altar pe care S-a jertfit prin răstignire Hristos, atunci vom rezista și noi la valul de durere dinăuntrul nostru. Noi credem că e în afară, dar de fapt, durerea este înăuntrul nostru. Și asta apare în clipa în care se pălmuiește dragostea. Fraților, fără răbdarea durerii nu vom reuși nimic în viață, să știți! Fraților, durerea este îngăduită pentru curățarea păcatelor adică a plăcerilor. Toți avem păcate, toți avem părtășie cu plăcerea, să fim serioși!
Cei care nu rabdă durerea, sau – și mai rău – cei care provoacă altora durerea, se vor distruge sub imperiul plăcerii păcatelor care le vor provoca dureri atât de mari încât nu le vor mai putea ridica. Toți cei care la școală sau la facultate erau grozavi și șmecheri nu au reușit în viață. Toți cei care au fugit de crucea cea ușoară adică de necazul cel ușor, mai mult s-au încărcat cu crucile mai grele pentru că după o plăcere mare, după un păcat mare vine o durere și mai mare, conform cu legea duhovnicească.
Să nu fugim de cruce!
Nu trebuie să escaladăm reacția în lanț a păcatelor, adică dacă celălalt mi-a făcut rău, să nu-i fac și eu un rău și mai mare, numai ca să am satisfacție, să am plăcerea de a mă răzbuna pe el. Fraților, nu așa! Nu o să stingem răul cu răul și mai mare, ci o să anihilăm răul cu bine, cu iertare.
În clipa în care facem rău cuiva să știți că principalii păgubiți noi suntem pentru că ne pierdem pacea interioară, ne pierdem capacitatea de iubire, iar iubirea este combustibil existențial. Nu mai avem combustibil, nu mai avem hrană pentru sufletul cel veșnic și atunci sufletul se stinge, se chircește și se chinuie hămesit după iubire chiar dacă poate să afișeze un zâmbet cu gura până la urechi. De fapt, fraților când facem răul, când dăm răul altuia, trebuie noi înșine să ne umplem de rău ca să-l dăm, să-l transmitem celuilalt. Cred că e logic, nu? Dacă nu ne umplem noi de rău, nu putem să facem rău celuilalt. Și deci noi suntem primii păgubiți, fraților. Răul pe care îl facem celuilalt este de fapt, doar ecoul iadului interior. Înțelegeți?
De asemenea, dacă încercăm să facem bine atunci Dumnezeu ne ajută și ne umple de binele pe care dorim să-l facem, chiar dacă uneori vasul nostru existențial nu este pregătit pentru asta și poate să pârâie pe alocuri. De ce să fac bine, nu știu ce…? Frate, fă bine, ai credință! De fapt, cum spuneam, asta-i Crucea: efortul de a face bine, efortul de a-i îmbrățișa pe toți, efortul de a stinge răul cu binele. Înțelegeți?
Iertarea este (și) o stare de cruce
Desigur că principalul și primul mod de a stinge răul cu binele, de unde încep toate, este puterea de a ierta. Puterea de a ierta este prin excelență starea crucificării care duce la înviere. Vedeți că și Hristos pe Cruce asta a zis: „Doamne iartă-le lor că nu știu ce fac”. Prin iertare ajungem la înviere pentru că iertarea este starea prin excelență a inimii iubitoare, mai ales atunci când nu mai găsești niciun motiv de a ierta. Prin iertare ieșim din limitările urii. Înțelegeți? Când nu mai avem motiv de a ierta, atunci trebuie să cerem de la Cel Atotputernic iubirea Sa cea atotputernică ca să putem ierta. „Doamne! Atotputernice, dă-mi iubirea Ta cea atotputernică!” Ca să putem ierta, ca să putem depăși această limitare a urii din noi. Înțelegeți?
Desigur că toate acestea nu ar mai fi necesare dacă nu am mai păcătui. Acuma o să-mi spuneți că este imposibil să nu păcătuim, lucru care este adevărat. Însă să știți ceva: că dacă ne străduim să nu păcătuim, dacă ne luptăm să nu păcătuim atunci, chiar dacă nu putem, Dumnezeu va veni și ne va da victoria parțială aici pe pământ și totală în veșnicie. Să știți fraților că așa e cu orice patimă, cu orice adicție: trebuie să ne luptăm pe Cruce cu patima respectivă și în clipa în care realizăm că n-o să o putem învinge, atunci vine Dumnezeu și ne dă victoria. Înțelegeți?
Dumnezeu ne vede intenția liberă
Asta Dumnezeu o face intenționat ca să se vadă și libertatea noastră prin lupta noastră, precum și atotputernicia Sa. Acuma o să mă întrebați că de ce Dumnezeu nu ne dă să biruim patimile de la început. De ce? Pentru că Dumnezeu are nevoie de expresia libertății noastre, de intenția noastră ca să arătăm în mod practic că nu dorim patima. Da, fraților, Dumnezeu n-are nevoie de lupta noastră nereușită ca să slăbim patima pentru că El nu e în stare altfel să ne slăbească patima. Asta e și hulă, fraților. Dumnezeu are nevoie de lupta noastră fără sorți de izbândă ca dovadă practică a faptului că vrem, ca expresie a libertății noastre pentru că Dumnezeu cel iubitor nu calcă în picioare libertatea noastră. Dacă noi arătăm practic că vrem, Dumnezeu ne dă victoria.
Curaj, fraților!Curaj! Pentru că foarte mulți dintre voi când văd că nu pot să depășească o patimă, se deznădăjduiesc. Nu trebuie să fie asta, fraților. Nu trebuie să deznădăjduiți! Din cauza asta am repetat și am accentuat foarte mult tema asta. Înțelegeți?
Fraților, libertatea presupune cruce, presupune angajament iubitor, presupune osteneală și necaz. Cine fuge de crucea ostenelilor, mai grea și-o face. Asta e lege duhovnicească, fraților – nimeni nu scapă.
Mă adresez acum mai ales tinerilor care învață. Dragii mei, nu care cumva să credeți că există o formulă magică, un buton ca la celular pe care să apăsați ca să reușiți cu adevărat în viață și să învățați dintr-o dată. Fraților, nu există așa ceva!
Un eseu realist
Chiar vă recomand un eseu celebru care se numește chiar așa „No silver bullet” de Fred Brooks. Într-o traducere aproximativă s-ar traduce că „Nu există buton magic” – ca o scurtă explicație „silver bullet”, glonțul de argint, adică – în folclorul american era glonțul cu proprietăți magice care putea să ucidă vrăjitoarele și vârcolacii.
Eseul vorbește de managementul complexității problemelor în principal în software, însă este aplicabil oriunde. A apărut și într-o carte jubiliară numită „The Mythical Man-Month”. Pe scurt, fraților, fără efort nu ajungem niciunde. Nu există buton care să ne rezolve problemele.
Da, desigur că trebuie să ne rugăm, să întrebăm și să facem ascultare ca să lucrăm mai cu înțelepciune și nu ca niște brute, însă totuși toți suntem datori cu efortul Crucii pentru că altfel nu ne mântuim, fraților.
Că tot vorbim de procesul de învățare, este bine să ne luăm notițe, să repetăm ideile principale, să fim metodici și chiar să șoptim ceea ce citim. Trebuie să ne nevoim, fraților. De asemenea, din timp în timp, să zic din 50 în 50 de minute ca la școală să zicem o scurtă rugăciune ca să ne revenim. Pe de altă parte, să nu cădem în surmenaj, în burn out. Înțelegeți? Dacă muncim încontinuu randamentul nostru va scădea foarte mult, mai ales dacă vorbim de orele amiezii și mai ales dacă este cald. Din cauza asta trebuie să alternăm. Muncă multă și cu zel și după care, o mică rugăciune ca să ne revenim. După cum vedeți, vă vorbesc de program. Înțelegeți?
Ascultarea este și ea o cruce
O altă mare componentă a crucii este ascultarea de oamenii pe care Dumnezeu îi validează în fața noastră și ascultarea de programul întocmit după sfatul acestora. Vedeți că mintea după cădere are un comportament haotic, aberant, superficial, trasă ca boul de belciug de diferitele patimi, de diferiții centri de atenție care astăzi, din păcate, s-au înmulțit foarte mult. Acest efect distructiv de drog se vede foarte bine pe cei care sunt mai mult sau mai puțin dependenți de celulare, de ecrane, mai ales de aplicațiile cu cicluri dopaminergice scurte și intense – adică cicluri de drog rapide și mai puternice, cum ar fi TikTok-ul sau reels-urile și story-urile de pe Instagram și Facebook sau short-urile de pe YouTube.
Se vede că omul astăzi, mai ales tânărul este dependent de imagine, fraților, motiv pentru care fac și eu aceste clipuri, are un interval de atenție foarte scurt și un mod de gândire foarte superficial, dezordonat, incapabil să-l asculte pe celălalt până la capăt ce are de spus pentru că schimbă imediat subiectul. Un haos în capul lui.
Chiar eu pățesc aici cu pelerinii de destule ori fenomenul acesta: mă întreabă ceva și nu mă lasă să răspund că în 10 secunde mă întreabă altceva altcineva sau pur și simplu răspunde el în locul meu, chiar dacă sunt teme care necesită răspunsuri mai lungi și oamenii așteptă răspunsul meu – cum ar fi rugăciunea, postul sau tainele Bisericii. Vezi că celuilalt îi vine o idee și nu mai așteaptă nici măcar să deschid bine gura și intră ca și următorul clip de pe TikTok sau Instagram.
Omul de astăzi este obișnuit cu mesaje scurte, superficiale ca notificările de pe WhatsApp. Fraților, nu-i bine. Viața însă este foarte diferită de ceea ce este pe WhatsApp. Persoanele au nevoie de mult mai multă atenție decât WhatsApp chiar dacă noi, fără să ne dăm seama uneori, punem pe primul plan notificările de pe celular înaintea persoanei din fața noastră. Fraților, nu faceți asta pentru că generați mari drame. Notificarea de pe telefon mai poate să aștepte – nu sunt chestiuni de viață și de moarte pe celular și dacă or fi, celălalt înțelege. Însă să știți că problemele la care trebuie răspuns imediat pe celular după program sunt doar 1%, dacă sunt 1%. Înțelegeți? Fraților, puneți telefonul pe silențios, pe mod avion. Funcționează foarte bine butonul ăsta, să știți.
Mintea răstignită
Este foarte important să ne răstignim mintea, să avem program, să o țintuim puțin pe cruce, să nu se miște și să fim atenți doar la o singură sarcină pe care avem de făcut, chiar dacă ni se pare că este plicticoasă sarcina respectivă. Nu imediat mă duc în colo, ce e acolo și așa mai departe….
Trebuie să țintuim mintea pe cruce, să fie nemișcată. Trebuie să fim atenți, concentrați la persoana pe care o validează Dumnezeu, la persoana pe care Dumnezeu a adus-o în fața noastră. Persoane mult mai presus decât orice notificări, decât orice centrii de atenție. Trebuie să învățăm să avem răbdare și să ne smerim pentru că altfel această supra-excitare haotică și masiv paralelă care caracterizează mintea noastră astăzi ne va duce la eșecul nostru în viață și la singurătate. Cine o să dorească să aibă de a face cu cineva sau să angajeze pe cineva care nu poate să se concentreze pe un lucru nici măcar un minut?! Înțelegeți? Și mai ales o relație sentimentală?
Dincolo de asta, acest mod supraexcitat, foarte rapid și superficial ne face să nu mai gândim cum trebuie și să avem gânduri rupte de realitate, bănuieli pentru că nu stăm să analizăm mai adânc toate lucrurile. Și dincolo de asta, pentru că toate ecranele de astăzi au ca scop să ne țină robi prin maximizarea plăcerii, ecranele ne oferă o mulțime de metode prin care ne creează iluzia că toată lumea e de acord cu noi că totul e perfect, pentru că dacă e ceva pe ecran care nu ne place atunci o să închidem ecranul. Și deci motoarele de recomandare nu ne oferă treaba asta și noi suntem obișnuiți ca toți să ne facă pe plac și toată lumea este ecranul respectiv. Înțelegeți?
Ei, toate acestea generează lipsa de răbdare, reducerea intervalului de atenție și incapacitatea de smerire și bineînțeles, de deschidere în fața celuilalt. O primă răstignire a noastră este depărtarea de acești centri de plăcere care potențează egoismul din noi pentru că altfel o să ajungem singuri. Singuri… Înțelegeți?
Acceptarea voii lui Dumnezeu și crucea din viața noastră
O altă răstignire mai înaltă, direct legată de aceasta, este dispoziția noastră de deschidere, de ascultare față de celălalt, acceptând că așa vrea bunul Dumnezeu, chiar dacă celălalt nu e perfect și are și el slăbiciunile și greșelile lui. Asta este esențial pentru că fiecare dintre noi avem tendințele noastre păcătoase pe care vrăjmașul le folosește ca să ne împingă în extreme: sau printr-o falsă evlavie, falsă spiritualitate, sau printr-o lăcomie și iubire de argint care ne îndeamnă să ne gândim cum să ne îmbogățim, cum să ajungem la mai multe averi și plăceri, cum să ne folosim de ceilalți. Sau ne împinge în neglijență sau într-o falsă smerenie de unde ne aruncă în depresie sau ne ridică în slăvile slavei deșarte și a mândriei de unde ne aruncă jos și ne face țăndări.
Fraților, este foarte dificil ca de unii singuri să nimerim exact pe centrul Sfintei Cruci și să ne răstignim. De ce? Pentru că la mijloc este iubirea de sine a fiecăruia dintre noi. Fraților, trebuie să știți că așa cum își iubesc părinții copiii lor, așa ne iubim și noi gândurile pe care le socotim ale noastre, chiar dacă sunt de fapt produsul patimilor și al diavolului. Și chiar dacă, cu mila lui Dumnezeu nimerim uneori aproape de centrul Crucii, totuși, fără conducător duhovnicesc care să ne izbăvească de iubirea de sine prin tăierea voii, este imposibil să rămânem crucificați în centru până când vom învia adică până când ne vom elibera de săgețile patimilor și vom ajunge la fericire.
Fraților, să știți că la libertate și la fericire, la înviere numai prin cruce se ajunge. Nu există altă cale. Toată istoria omenirii ne arată eșecul încercării disperate de a găsi altă cale în afara lui Hristos cel răstignit și înviat.
Dacă ne dăm jos de pe cruce este ca și cum ne-am prăbuși la decolare
Fraților, dacă ne dăm jos de pe cruce este ca și cum ne-am prăbuși la decolare. Trebuie să ieșim din zona noastră de confort, trebuie să avem răbdare pentru că numai așa vom ajunge să ieșim din iadul relativ, din umbra morții în care ne aflăm. Dacă nu reușim să ieșim până murim, atunci vom cădea în iadul absolut, în tirania patimilor noastre care nu vor mai putea fi distruse. Înțelegeți? Vom fi veșnic distorsionați în singurătatea noastră. Să știți că din cauza asta ne-a dat Dumnezeu timp: ca să învățăm să ne răstignim, ca să învățăm să ne deschidem, ca să învățăm să iubim, ca să învățăm să înviem, să scăpăm de distorsiune. Înțelegeți? Trebuie să fim în centru crucii, cum spuneam. Adică să nu mergem la dreapta prin surplus, la stânga prin lipsă, în sus prin mândrie sau în jos prin deznădejde. Ci chiar pe centru să fim răstigniți. Înțelegeți?
Deci este nevoie de răstignirea minții noastre, de conducător duhovnicesc în fața căruia să ne deschidem, de îndelungă-răbdare în timp, de o continuă pocăință și mai ales de a nu crede în ce ne spun gândurile când încearcă să ne mintă cu atracția extremelor care ne închid în egoismul propriu, care ne fac mintea îngustă că patima este îngustă – adică numai la ea se gândește. Înțelegeți? Și dacă patima ne ține robi, atunci, ne vom transforma într-un punct – în punctul nostru de vedere din care nu mai putem să ieșim. Înțelegeți?
Odată ce păcătuim, ca să oprim efectele legii duhovnicești, ca să nu înghețăm în punctul nostru de vedere, trebuie să ne generăm noi înșine o durere prin pocăință, prin spovedanie, prin osândirea și mustrarea de sine – să ne mustrăm pe noi înșine, fraților! – și prin deschiderea față de ceilalți, prin ascultare și, mai ales, prin deschiderea față de Dumnezeu adică prin rugăciune.Adică să ne osândim pe noi înșine, dar întotdeauna cu rugăciune către Dumnezeu și cu dor către Dumnezeu. Înțelegeți?
Asumarea crucii ne face să fim oameni deschiși
Acum, o să ziceți că deschiderea față de ceilalți este o plăcere. De fapt, toate faptele bune sunt o plăcere, însă pentru noi cei căzuți și distorsionați este o durere pentru că omul distorsionat totdeauna caută să-și facă voile și să fie concentrat pe sine însuși.
Așa e la început, fraților, cu viața duhovnicească ca și cu aprinderea focului. La început stăm în frig și în întuneric suflând în foc, chinuindu-ne să-l facem să se aprindă. Nu prea reușim cine știe ce, ba uneori ne mai și scuipăm plămânii și ne mai și umplem de fum. Dacă însă avem răbdare, fraților, constanță și nădejde în Dumnezeu atunci focul se va aprinde și ne vom desfăta de lumina și căldura lui fără să facem prea mare efort. Doar să punem din când în când câte un lemnișor. Așa este și în lupta cu patimile.
Crucea înseamnă răbdare și nădejde
Dincolo de lupta împotriva patimilor, crucificarea presupune bineînțeles răbdarea în fața ocărilor celorlalți și a nedreptăților. Toate acestea ca și surse de durere ne scot din distorsiunea diferitelor plăceri păcătoase în care intrăm din cauza neputinței noastre și a indeciziei noastre de a face poruncile care duc la răstignire.
Să nu ne concentrăm atât pe faptul că celălalt nu face bine și să-l osândim înăuntrul nostru că cine se crede. Are grijă Dumnezeu de el, fraților. Cum spuneam, nimeni nu scapă de legea duhovnicească dacă nu se pocăiește. Noi să ne concentrăm pe păcatul și pe libertatea noastră, pe eliberarea de păcat. Să ne mustrăm pe noi înșine dacă vedem păcat și tulburare înăuntrul nostru. Dacă ne mustrăm, atunci cornul întunecat al omului vechi, al lui Adam, se înmoaie și vine pacea, vine libertatea. Fraților, legea libertății în Hristos o aflăm din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Trăirea, însă, a acestei libertăți vine prin facerea poruncilor. Însă pentru că nimeni nu-i desăvârșit în acestea, desăvârșirea se ascunde în mod tainic în Crucea lui Hristos. Înțelegeți? Avva Marcu a spus-o. Citiți-l!
Vedeți că Biserica este instituția răstignită prin excelență pentru că îl are ca și cap pe Hristos cel răstignit. Biserica este totdeauna deschisă față de toți, începând de la ajutorul duhovnicesc și până la ajutorul material pe care îl oferă.
Nu știu dacă știți, Biserica Ortodoxă Română oferă ca milostenie peste 20% din ceea ce primește, uneori chiar mai mult. Desigur că procentul acesta este enorm comparat cu companiile care câștigă mult mai mult decât Biserica. Biserica însă știe că învierea vine prin răstignire, cum spuneam. Pentru că Hristos va fi răstignit până la sfârșitul veacurilor. din cauza păcatelor noastre.
Din cauza răstignirii Sale, fraților, Biserica este atacată uneori într-un mod cu totul ilogic. De ce? Pentru că cei care o atacă cer perfecțiunea de la membrii acesteia și greșeala unuia din membrii Bisericii o extind asupra întregii structuri în timp ce agresorii sunt plini de păcate. De asemenea, dacă li se arată agresorilor păcatul lor și / sau al mediului în care se află și, după modelul comportamentului lor, extindem problemele unuia dintre membrii comunității asupra întregii comunități, atunci ei se victimizează și spun că nu e drept. Stați, cum, avem două standarde?
Asta este o gândire plină de iubire de sine și de nedreptate, însă Biserica răstignită se roagă cu iubire pentru acești oameni și face răbdare cu ei, încercând să-i aducă la iubirea lui Hristos pentru că Biserica știe că întru acest semn vom învinge. Întru semnul Crucii care este armă de pace, nebiruită biruință.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să învingem cu toții, fraților!
Vă mulțumesc că ați stat pe Cruce cu mine până acum!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
