Provocăm pe toți evoluționiștii să vadă acest clip!

Urmăriți o fascinantă și documentată prezentare a ceea ce se petrece la nivel celular, prezentare ce ne demonstrează că este imposibil ca evoluționismul ateu să fie cauza creației.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Imaginează-ți că ieși pe veranda din fața casei să iei ziarul într-o dimineață și ai parte de șocul vieții tale! După ce te uiți la vecinul tău Sam, care își citește propriul exemplar, la o cafea, observi un robot care transportă un pachet pe stradă. Uimit, observi că, după ce lasă coletul în pragul ușii cuiva și pleacă, apar mai mulți roboți, care mărșăluiesc, îndeplinind aceeași sarcină. După ce îți freci ochii cu neîncredere, îi șoptești prietenului tău: „Sam, de unde au apărut acești roboți? Cine crezi că i-a făcut?” La care el se uită la tine pe deasupra ochelarilor cu o privire ușor plictisită și spune: „Nu cred că i-a făcut cineva. Cred că s-au făcut singuri.”

ANSWERS TV STUDIO prezintă: Micro mașini în interiorul ființelor vii

CALVIN SMITH: Are acest scenariu vreo corelație cu o situație la care ne-am putea raporta în viața reală? Ei bine, da, are. Vecinul nostru Sam este analogul viziunii materialiste asupra lumii care este predată astăzi prin intermediul educației de stat și al platformelor media din tot Occidentul – povestea evoluției, prezentată ca „știință și realitate”. Această ideologie materialistă explică totul printr-o lentilă naturalistă, indiferent cât de complicat, complex sau minunat proiectat pare a fi un lucru. Concluzia inevitabilă, care este întotdeauna prezentată, este că orice lucru despre care se discută a fost cumva produs de natură, fără a se face referire și la proiectare (adică, „totul se face de la sine”).

Roboții la care se face referire în povestea noastră sunt reprezentați de incredibila proteină motorie numită kinezină, care se găsește în interiorul celulelor tuturor ființelor vii. Și, oricât de uimitor ar părea, ea seamănă foarte mult cu niște mici roboți biologici care se plimbă în interiorul tuturor celulelor noastre chiar în acest moment, iar cei mai mulți dintre voi probabil că nici măcar nu ați știut despre acest lucru până acum. Pentru a înțelege lumea în care operează kinezina, imaginați-vă scenariul descris în filmul SF clasic din 1966 al lui Isaac Asimov, „Călătorie Fantastică”, În film, un grup de oameni de știință au fost micșorați într-un submarin și injectați în corpul unei persoane pentru a efectua microchirurgie pe acesta înainte de a reveni la dimensiunea normală. Acum, desigur, nu am reușit să ne micșorăm pe noi înșine încă, dar progresele în biochimie ne-au permis să facem multe călătorii fantastice în interiorul celulelor cu ajutorul microscoapelor electronice. Iar ceea ce am descoperit prin intermediul lor este cu adevărat fantastic. Microscopia electronică este o tehnică de obținere a unor imagini de înaltă rezoluție ale specimenelor biologice prin utilizarea unui fascicul de electroni accelerați ca sursă de iluminare. Iar ceea ce se observă în interiorul celor mai simple ființe vii este cu adevărat uimitor.

După cum a descris doctorul genetician Michael Denton, „Pentru a înțelege realitatea vieții așa cum a fost ea dezvăluită de biologia moleculară, trebuie să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când aceasta are un diametru de 20 de kilometri și seamănă cu un dirijabil gigantic suficient de mare să acopere un mare oraș precum Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate și un design adaptiv fără egal. Pe suprafața celulei am putea vedea milioane de deschideri, ca hublourile unei vaste nave spațiale, care se deschid și se închid pentru a permite un flux continuu de materiale care să intre și să iasă. Dacă am intra într-una dintre aceste deschideri, ne-am afla într-o lume de o supremă tehnologie și complexitate uluitoare.”

Acum, parte din această complexitate uluitoare este chiar subiectul nostru de conversație: kinezina. Proteinele de tip kinezină nu sunt ființe vii, ci mai degrabă o familie de proteine motorii miniaturale în interiorul ființelor vii, care fac transporturi în interiorul celulelor și au un aspect remarcabil de umanoid. Având două picioare care le permit să meargă pe aleile din interiorul celulelor și două brațe care le permit să transporte pachete pline cu încărcături importante, sunt ca niște curieri poștali, dar la o scară microscopică uluitoare. Cu o lungime de numai 7 miliardimi de metru, ele sunt compue din, utilizează și se sincronizează cu o gamă incredibil de complexă de micro-bio-tehnologie care rivalizează cu cele mai sofisticate piese de inginerie pe care oamenii le-au realizat vreodată.

Există mai multe tipuri diferite de kinezină și de proteine similare cu kinezina, fiecare cu diferite specificații și funcții care au fost descoperite în diferite organisme, de la drojdie la om. Dar următorul exemplu este o descriere științifică foarte elementară a ceea ce face o kinezină tipică și de ce o face. În interiorul formelor de viață, proteinele și alte componente necesare trebuie să fie livrate în locuri anume din celulă la momente precise. Dacă componenta necesară este o proteină, de exemplu, o instalație de producție (numită ribozom) primește schița pentru ea de la nucleu. Informația este stocată în nucleu pe un lanț de ADN, dar amprenta (schița) ei este trimisă sub forma unei copii ARN a acelei secțiuni de ADN. Acesta este în mod evident un efort coordonat complex. Deoarece ceva trebuie mai întâi să acceseze biblioteca de ADN a creaturii, să o descompună exact la locația potrivită pentru a copia informațiile specifice necesare pentru componenta care urmează să fie fabricată, să creeze o copie a informațiilor pentru aceasta și să o livreze fabricii. Ulterior, un alt organit din celulă (numit aparatul Golgi) împachetează componenta necesară și o înfășoară într-o pungă numită veziculă, apoi imprimă „adresa” la care urmează să fie livrată pe exteriorul „coletului”.

Apoi este chemată o kinezină. După cum am menționat, o kinezină tipică are două „brațe” la un capăt care țin încărcătura (vezicula) și două „picioare” la celălalt capăt care merg de-a lungul carosabilului (numit microtubul). Așadar, aceasta ridică coletul și merge de-a lungul microtubulilor din celulă și livrează coletul acolo unde este nevoie de el. Acum, dacă asta vi s-a părut multă bolboroseală tehnologică, haideți să folosim un scenariu mai familiar care, deși sofisticat, pălește de fapt în comparație cu ceea ce fac kinezinele în mod regulat, astfel încât să putem înțelege mai bine nivelul de complexitate la care aceste micro-mașini interacționează și funcționează printre celelalte sisteme din interiorul celulelor.

Imaginați-vă că un tip pe nume Joe lucrează la locul său de muncă într-o zi când, dintr-o dată, mașina pe care o manevrează se strică. După ce face o diagnosticare pentru a determina ce s-a întâmplat, Joe identifică o piesă stricată și sună de pe telefonul său mobil la un producător local din lista sa de contacte pentru a solicita componenta necesară și pentru a-i da numărul piesei. Producătorul preia comanda și înregistrează adresa lui Joe. Cu toate acestea, deși are la îndemână o listă cu toate numerele pieselor, producătorul nu are și schema necesară pentru a le fabrica, așa că trimite un e-mail unei alte companii (care are o copie a schițelor tuturor pieselor necesare în industrie) solicitând diagrama necesară. Astfel, cineva de acolo face o fotocopie a secțiunii necesare din baza de date principală și o trimite înapoi la producător. Acum, având instrucțiunile pentru a construi piesa de care are nevoie Joe, fabrica o construiește, o pune într-un pachet, o marchează cu adresa poștală din baza de date și sună la o companie de curierat să trimită un curier. După ce ajunge la fabrică și achiziționează pachetul, curierul completează coordonatele GPS și se deplasează pe traseul stabilit pentru a livra pachetul la adresa corectă, astfel încât Joe să își poată continua ziua. Și iată! Misiune îndeplinită!

Acum, cei mai mulți ar fi de acord că nivelul de complexitate, în ceea ce privește atât abilitățile inginerești cât și de producție, combinate cu nivelurile multiple de comunicare și interacție pe care tocmai le-am descris în analogia mea, este destul de impresionant – nu doar tehnologia, sistemele de comunicații, capacitatea de producție și bazele de date care combină aceste componente integrate, ci și cunoștințele specializate necesare la fiecare etapă de pe parcurs, începând cu Joe care efectuează analiza de depanare a mașinii sale defecte și până la intuiția persoanei care se ocupă de administrație cu privire la ce zonă din „meta-baza de date” trebuie să acceseze. Cu adevărat, un mod de rezolvare a problemelor cu o așa sincronizare complexă ar fi considerată aproape de nivelul maxim de sofisticare umană. Și, desigur, în exemplul nostru, toți acești pași au fost coordonați de oameni inteligenți în fiecare etapă.

Ei bine, oricât de impresionant poate să fi fost acest lucru, să înțelegem că procesele reale care implică kinezina sunt mult mai impresionante decât ceea ce a experimentat „Joe”. Iar toată programarea implicată, conform susținătorilor poveștii evoluției, se presupune a fi fost generată prin procese mecaniciste aleatorii de-a lungul a milioane de ani – totul fără nicio inteligență în spate. Totuși, gândiți-vă la implicațiile pe care le-am trecut în revistă aici. Faptul că celulele sunt cumva capabile să „știe” când și unde o anumită parte este necesară în interiorul lor necesită un sistem de diagnosticare incredibil de sofisticat. De asemenea, necesită o bază de date cu toate piesele care pot fi stocate și capacitatea de a le accesa la momentul potrivit, atunci când este activată comunicarea corectă, specifică, prin intermediul sistemului. Acea comunicare trebuie să declanșeze apoi accesul la schița piesei necesare, asamblarea și ambalarea acesteia, alături de înregistrarea unui tip de „adresă” pe care kinezina să o acceseze și să o utilizeze pentru a se deplasa la destinația corectă (la fel cum nouă ne este inutilă o adresă fără o hartă sau coordonatele sale GPS).

Cu toate acestea, cu cât descoperim mai multe, cu atât mai halucinant devine! Și numai proteinele kinezină în sine funcționează cu o eficiență incredibilă. Motorul unei kinezine produce de aproape 15 ori mai multă putere decât majoritatea motoarelor create de om și e de aproape două ori mai eficient decât un motor pe benzină. În plus, kinezina este extrem de rapidă, deplasându-se cu o viteză de 100 de pași pe secundă. Dacă ar fi să mărim cumva o kinezină la înălțimea mea, aceasta s-ar deplasa cu aproximativ 600 de metri pe secundă – adică peste 2.000 km pe oră! După cum a declarat Steven M. Block, de la Departamentul de Biologie Moleculară al Universității Princeton: „Redimensionat la dimensiunile noastre, un motor cu proprietăți corespunzătoare ar călători la viteze similare și ar produce la fel de mulți cai putere pe unitatea de greutate ca motoarele cu reacție ale mașinii supersonice Thrust, care a depășit recent bariera sunetului.”

În mod incredibil, kinezinele posedă un fel de „mod de ocolire” care le permite să navigheze în jurul obstacolelor pe care le-ar putea întâlni în timp ce livrează pachete. Similar cu modul de recalculare al unui sistem GPS va reconfigura un traseu alternativ dacă apar obstacole, kinezinele și-au demonstrat capacitatea remarcabilă de a ocoli obstacolele atunci când este necesar. Bineînțeles, acest lucru nu demonstrează doar o programare de genul celor denumite în informatică drept declarații condiționale, ilustrate de construcții de genul „dacă [X] -> atunci [Y] -> altfel [Z]”, comună majorității limbajelor de programare, adică: dacă „obstacol” -> atunci „rerutare”. Aceasta înseamnă, de asemenea, că ei pot determina cumva rute alternative prin intermediul unui tip de program care funcționează în fundal care poate oferi cea mai eficientă cale disponibilă. (Nimeni nu știe încă ce anume este acel program sau cum funcționează).

De asemenea, proteinele kinezină își coordonează eforturile dacă sarcina în cauză este prea mare pentru una singură să o realizeze. Asemenea alergătorilor într-o cursă de ștafetă, kinezinele își „predau” uneori încărcătura unui lucrător „odihnit” după ce au dus-o pe o anumită distanță. Iar dacă încărcătura de transportat nu este o „treabă pentru un singur om”, ca să spunem așa, mai multe kinezine se vor alătura și vor trage încărcătura împreună. Și oricât de banal ar părea un simplu serviciu de livrare, cercetările au arătat că kinezinele fac mult mai mult decât așa-numita „muncă de rutină”. Printre cele mai importante funcții ale lor sunt susținerea diviziunii celulare și transportul neurotransmițătorilor necesari pentru ca neuronii să comunice între ei. Unele kinezine dezmembrează microtubuli și, deoarece controlul lungimii microtubulilor e de o importanță vitală în timpul diviziunii celulare (deoarece poate cauza instabilitate cromozomială, care este legată de cancerul uman), munca lor e într-adevăr foarte importantă!

După cum a declarat un cercetător: „Dacă kinezina ar eșua cu totul, nu ai ajunge nici măcar la stadiul de embrion, deoarece celulele tale nu ar supraviețui. Este atât de importantă”. Kinezina este alimentată de compusul energetic universal cunoscut sub numele de ATP, care este produs de o altă minune inginerească în interiorul tuturor ființelor vii: sintaza ATP, motorul molecular. Fiecare moleculă de ATP absorbită de kinezină îi permite să facă un pas. Fără motoarele sintazei ATP, „robotul” kinezină nu ar avea cum să funcționeze (ceea ce adaugă un alt nivel extraordinar de complexitate proceselor implicate).

Celulele sunt, de asemenea, extrem de eficiente. Acest lucru este ilustrat remarcabil de faptul că kinezina are o funcție de hibernare și intră într-o stare de „auto-inhibare” când nu e utilizată. La fel cum calculatoarele moderne se opresc după o perioadă de inactivitate, kinezinele se pliază și intră în „modul de veghe” atunci când predau încărcătura, pentru a preveni risipa de ATP. La nevoie, se reactivează (cumva) și își continuă noua sarcină care le-a fost atribuită. Există, de asemenea, dovezi solide că ele sunt fie dezmembrate și reciclate, fie transportate în grupuri înapoi în centrul celulei de către unități mari de transport, la fel cum autobuzele, mașinile de stradă sau metrourile transportă grupuri de oameni în orașe după ce își termină serviciul.

Acum, să fim sinceri, dacă vreun om de știință ar reuși cumva să proiecteze o astfel de microtehnologie incredibilă, ar primi probabil cele mai mari laude posibile și ar fi beneficiarul celor mai prestigioase premii disponibile din partea comunității științifice. Dar, bineînțeles, niciun om de știință nu s-a apropiat de acest lucru. Și totuși, oamenii de știință au minte; natura nu are. Deci, dacă natura nu poate afișa capacitatea de a construi astfel de minuni, nu ar fi logic să invocăm Creatorul nostru ca sursă a acestora? Dar într-o cultură cu un sistem de educație dedicat naturalismului, lui Dumnezeu nu I se dă niciodată slavă pentru astfel de creații minunate. Povestea evoluției este cea care se presupune că explică astfel de nanotehnologii.

„Este impresionant modul în care natura reușește să combine toate aceste funcții într-o singură moleculă. Din acest punct de vedere, ea este încă mult superioară tuturor eforturilor nanotehnologiei moderne și ne dă un exemplu grozav tuturor.” (Bates, „Motoare moleculare”)

Desigur, naturaliștii apelează de obicei la conceptul de „timp profund” pentru a explica astfel de construcții minunate. Mantra materialistului este „de la simplu la complex de-a lungul a milioane de ani”, repetată până ți se face rău. Acesta este modul lor de operare tipic pentru a explica complexitatea incredibilă care e dezvăluită în continuu de tehnicile științifice moderne. Declarând pur și simplu că toate lucrurile, oricât de miraculoase ar părea, sunt posibile în suficient timp, naturaliștii flutură bagheta „timpului profund” cu impunitate, îndepărtând toate criticile aduse poveștii evoluției care fac apel la exemple de design. Acesta este, desigur, un argument teribil. Din experiența noastră, chiar și cu aport și întreținere inteligente, lucrurile se înrăutățesc în timp, nu se îmbunătățesc.

Cu toate astea, problema pentru ei în acest caz este că, cu cât cercetează mai mult, cu atât mai mult nu le ajunge timpul. De ce? Ei bine, inițial, s-a crezut că kinezina se află doar în celulele organismelor cu nucleu (celule eucariote). Dar „cea mai bună estimare” a evoluționiștilor despre când primele forme de viață (constând în așa-numitele celule procariote simple) au apărut pe Pământ este în urmă cu aproximativ 3,8-4,3 miliarde de ani. Întrucât evoluționiștii cred că celulele eucariote au evoluat cu peste două miliarde de ani în urmă, asta înseamnă că astfel de construcții incredibil de sofisticate precum kinezina au apărut în viață foarte devreme, într-adevăr – în mai puțin sau doar puțin peste jumătate din perioada în care se presupune că a existat viața pe Pământ! Cum au putut astfel de minunății să apară atât de repede după ce se presupune că a început evoluția?

Și dacă încercarea de a explica acest tip de sofisticare într-un timp atât de scurt nu a fost o durere de cap suficientă, cercetătorii propun acum că unele tipuri de kinezină trebuie să fi apărut înainte de eucariote, în ceea ce cercetătorii numesc „ultimul strămoș comun eucariot” (LCEA), ceea ce înseamnă că trebuie să fi apărut chiar mai devreme în cadrul „timpului profund”. După cum a spus un cercetător: „[O] mare parte din diversitatea existentă a super-familiei kinezinei era deja stabilită înainte de apariția eucariotelor din ultimul strămoș eucariot cunoscut”.

Iar acum, noi cercetări au dezvăluit un tip de kinezină în interiorul bacteriilor, care, conform poveștii evoluției, au evoluat acum 3,5 miliarde de ani! „Un omolog eubacterian al unei gene de lanț ușor al kinezinei a fost izolat și caracterizat din cianobacteria Plectonema boryanum.” Dar asta ar însemna că piese complexe precum kinezina au existat aproape de la începutul vieții, conform scalei temporale imaginate de ei pentru evoluție! Din nou, această biotehnologie este cu mult superioară oricărui lucru pe care cele mai inteligente minți științifice de pe planetă l-au produs vreodată, acesta fiind probabil motivul pentru care evoluționiștii au sugerat (fără nicio dovadă observabilă) că, probabil, bacteriile au primit, pur și simplu, acest „software” genetic la o dată mult mai târzie, prin transfer lateral de gene, după ce a evoluat în altă parte.

Credincioșii în Biblie pot fi încrezători în faptul că kinezinele au fost cu adevărat aici de la început, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. ” (Ieșirea 20:11) Ceea ce ar include, desigur, și kinezina. Povestea evoluționistă, predată în mod obișnuit, conform căreia formele de viața simple au evoluat în forme mai complexe, este pur și simplu falsă. Adevărata știință se bazează pe observație, iar ceea ce am observat e că nu există forme de viață „simple”, deoarece chiar și cele mai simple creaturi pe care le-am văzut nu sunt deloc simple. Ceea ce am observat sunt forme de viață care variază de la o complexitate uluitoare până la un nivel de sofisticare practic de neconceput în ceea ce privește designul genial și capacitatea funcțională.

În cazul în care evoluționiștii cred că în trecut au existat forme de viață „mai simple”, altele decât cele pe care le observăm astăzi (care nu sunt simple în niciun adevărat sens al cuvântului), ei cred acest lucru pe bază de credință, nu de fapte. Bunul simț ne spune că atunci când vedem roboți în fabrici, sau dispozitive de comunicare precum smartphone-urile, care se pot conecta la internet, pot face schimb de informații prin intermediul unor rețele vaste și diverse, prin sisteme GPS care au necesitat nenumărate ore de colectare și utilizare a datelor prin intermediul unor sisteme sofisticate și de ultimă generație de sateliți etc., în viața noastră de zi cu zi, acestea sunt întotdeauna rezultatul unei proiectări inteligente.

Și totuși, ca și cultură occidentală, ne hrănim copiii în centre de îndoctrinare de zeci de ani. Aceste instituții au învățat mințile tinere (contrar întregii experiențe umane) că un „proces fără minte” (evoluția) poate produce o tehnologie mult mai sofisticată decât ceea ce au realizat vreodată cei mai străluciți oameni de știință de pe planetă și că, cumva, materia s-a aranjat singură în minți care au decis că materia e, de fapt, mai bună la a crea construcții decât vom fi noi vreodată.

După cum a recunoscut Jack Szostak, un evoluționist de la Facultatea de Medicină de la Univ. Harvard, „Nu suntem suficient de inteligenți pentru a proiecta lucruri, lăsăm evoluția să facă munca grea și apoi ne dăm seama ce s-a întâmplat.” Ar trebui să credem că acest lucru este logic, rezonabil sau rațional în vreun fel? Nu! Când vedem lucruri comparabile (dar și mai sofisticate) în interiorul așa-numitelor „cele mai simple” ființe vii de pe planetă, este o concluzie logică să credem că incredibilul Dumnezeu Creator al Bibliei, Iisus Hristos, este minunatul Maestru din spatele a tot ceea ce experimentăm!

Creștini, nu lăsați niciodată pe nimeni să vă spună că credința voastră este irațională, ilogică sau „nu este susținută științific”. Necreștini, priviți cu sinceritate dovezile din știință și din Scriptură. Povestea evoluției pur și simplu nu este sustenabilă științific în niciun fel, conform cu ceea ce observăm în natură – chiar și în ceva precum ciudatele kinezine care mișună în interiorul vostru chiar acum. Adevărul este că ceea ce vedem în lumea lui Dumnezeu este ceea ce vedem în Cuvântul Său. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. (Romani 1:20)

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!