Părinții și sfinții neamului – PS Varlaam Ploieșteanul, p. Teologos

Vizionați un emoționat și înțelept dialog cu PS Varlaam Ploieșteanul, secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre familie, părinți și despre sfinții neamului.

Să nu uităm niciodată care sunt pietrele de temelie pe care se construiește altarul neamului.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Părintele Teologos: Preasfinția voastră, vă rog să spuneți Împărate ceresc.

 PS Varlaam Ploieșteanul: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin

Binecuvântarea Domnului să fie peste noi toți cu al Său har și cu a Sa iubirea de oameni, întotdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Despre paternitatea duhovnicească în Biserica Ortodoxă Română

Părintele Teologos: Mulțumim tare mult! Dragii noștri, suntem aici împreună cu preasfinția sa Părintele Varlaam Ploieșteanul un arhiereu român, secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Am acceptat cuvântul de părinte pentru că, desigur îl cinstesc pe preasfinția sa ca și arhiereu și mă înclin în fața arhieriei sale – cu adevărat spun asta, nu spun doar că pentru că sunt pe cameră – dar mai mult decât orice, apreciez faptul că este părinte și la fel și la Preafericirea sa Părintele Patriarh Daniel, apreciez foarte mult că este părinte și Biserica Ortodoxă se caracterizează prin acest, totuși să știți, caracter părintesc.

Aș dori primul lucru de la preasfinția sa să ne vorbească puțin despre caracterul părintesc – ce înseamnă părinte pentru dumneavoastră?

PS Varlaam Ploieșteanul: Da termenul de părinte sigur are o conotație foarte bogată, dar referindu-ne la cea spirituală, calitatea de părinte și importanța acestuia se vede din cuvintele Sfântului Apostol Pavel care adresându-se unei comunități pe care a întemeiat-o, printr-o epistolă le atrage atenția spunându-le că de ați avea zeci de mii de învățători, totuși părinți nu aveți decât unul pentru că eu v-am născut pe voi prin evanghelie. De aceea, noi îl socotim pe Sfântul Apostol Andrei părintele spiritual al poporului român pentru că el ne-a născut prin Evanghelie, pentru Împărăția cerurilor pentru Hristos.

La fel de importantă este și calitatea de părinte trupesc pentru că limitele îndatoririlor părintelui trupesc nu se opresc la a asigura din punct de vedere material un trai bun îndestulat copiilor săi, ci în primul rând, trebuie să se ocupe deformarea lor duhovnicească gândindu-se că ceea ce este important în lumea aceasta este moștenirea Împărăției cerurilor, sufletul fiind nemuritor. La noi în Biserica Ortodoxă Română termenul acesta de „părinte” este foarte tradițional și în toate epocile a fost folosit cu acest înțeles profund de părinte care se îngrijește de creșterea duhovnicească a fiilor duhovnicești și de mântuirea lor.

Chiar și în epocile în care aparent biserica și ierarhia părea, știu eu…, o categorie nobilă și așa mai departe – veșminte frumoase, uniforma obișnuită foarte frumoasă – dincolo de acest aspect care impunea o anumită distanță între părinte și fiii duhovnicești, totuși niciodată nu a încetat să fie o realitate activă, dinamică în biserica noastră.

Părintele Patriarh Daniela impus ca în toate documentele emise de eparhii, de Patriarhia Română, fiecărui ierarh indiferent de responsabilitatea pe care o poartă în biserică, numele să-i fie precedat de cel de „părinte”: părinte episcop, părinte mitropolit, părinte patriarh și așa mai departe. Și cu atât mai mult, într-o perioadă în care această paternitate – și trupească și spirituală – suferă foarte mult, a sublinia în relația noastră cu poporul credincios că suntem o familie duhovnicească, o familie a lui Hristos în care unii sunt părinți cu îndatoriri care decurg din această demnitate nobilă și fii. Există o intimă relație care trebuie cultivată și sporită de la o zi la alta.

Un mare dar adus din România de către PS Varlaam Ploieșteanul. Sfântul  Constantin Brâncoveanu

Părintele Teologos: Da. Chiar astăzi, nu știu dacă știți dragii mei, că astăzi Preasfințitul Părinte a venit și ne-a adus un mare, mare dar aici la noi în schit. E vorba de moaștele unui Sfânt părinte – eu așa îl numesc – părinte mucenic care printre alte dincolo de sfințenia sa și dincolo de calitatea sa principală de părinte, a fost și voievod. E vorba de Sfântul Constantin Brâncoveanu. Desigur că viața lui chiar vă recomand să o citiți să o aflați. Cum vedeți dumneavoastră, cum simțiți dumneavoastră pe sfinții români și bineînțeles în principal pe Sfântul Constantin?

PS Varlaam Ploieșteanul: Sigur, plecând de la evenimentul de astăzi – aducerea aici la Chilia Buna-Vestire din cadrul Schitului Lacu a unui fragment din moaștele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel… el a fost părinte al celor patru copii care și-au pierdut viața împreună cu el în ziua de 15 august 1714 la Istanbul. Dar a avut și o acută responsabilitate de părinte duhovnicesc. Lui i s-a oferit în schimbul lepădării de credință și rămânerea la domnie și viața și averea jinduită mult de către autoritățile otomane, Brâncoveanu fiind numit cum se știe „prințul aurului”.

Însă, credința lui adâncă creștină ortodoxă, dar și îndatorirea de părinte, de Vodă al acestui popor l-a făcut să reziste oricărei tentații de supraviețuire instinctului conservării și așa mai departe, știind că are obligația de a lăsa un model urmașilor lui și în familie și în popor într-o perioadă în care presiunea islamului asupra Europei creștine era într-un proces continuu și crescând. De aceea, el este…. sigur, deși trăiește în secolul 17 – 18, este un părinte fondator prin jertfa pe care o face împreună cu fiii săi.

În general, un tată face tot posibilul ca să-și salveze copiii, dar fiind un om foarte religios, un bun cunoscător al învățăturii de credință cum arată scrierile care au rămas de la cei patru băieți ai săi care au fost educați de către tatăl lor și din punct de vedere al cunoașterii tainelor credinței, n-a putut face lucrul acesta. De aceea, pe cel din urmă, pe cel mai mic el l-a încurajat să reziste tentației de a supraviețui cu orice preț, spunându-i că oricum am pierdut orice în lumea aceasta și să nu ne pierdem sufletele, sufletele nemuritoare. Deci este o pildă cutremurătoare și foarte încurajantă într-o perioadă în care – nu numai la noi, dar în general în Europa – problema conservării identității este o problemă gravă. Noi vorbim despre paternitate, văd, în seara aceasta într-o perioadă în care, vedeți, în unele state în buletinele de identitate nu mai apar părinții. Și aceasta este un atentat împotriva cultivării relațiilor firești tradiționale, normale dintre tată și părinte.

Și la noi, în documentele ctitoricești ale Sfântului Ștefan cel Mare, ale altor voievozi, se vede acolo că aceste ctitorii au fost făcute și ca semn de cinstire a părinților și a strămoșilor, a înaintașilor. Or rezultatele acestei noi, să-i spunem, orientării, ideologii cu privire la independența totală a copiilor nu întârzie să se vadă. Am văzut acum în România criza bătrânilor abandonați de către proprii copii în cămine în care aceștia trăiau în condiții greu de descris. Sau vedem copii care sunt abandonați încă de la naștere în maternități sau pe parcursul copilăriei când au cea mai mare nevoie de dragostea și ocrotirea părintească. Deci suferința vine din ambele părți: părinții incapabili să transmită copiilor căldura părintească și copiii care nu au reușit să învețe cât de importantă este recunoștința și grija arătată față de cei care au avut o grijă excepțională uneori în vremuri grele, privind creșterea noii generații.

Biserica și familia

Părintele Teologos: Da. Ați vorbit despre distrugerea familiei datorită influențelor vestice. Într-adevăr, este o mare problemă. Știu că biserica are o mulțime de instituții care se ocupă în mod special de treaba asta. Ce face Biserica în general, dincolo de instituții sau care este strategia Bisericii, cum abordează Biserica mare criză a familiei astăzi?

PS Varlaam Ploieșteanul: Din momentul în care a început să devină o problemă gravă, Biserica a făcut demersuri foarte importante. În primul rând, am avut și un an omagial dedicat familiei, am avut la nivel conceptual – congrese, întâlniri, am avut discuții în Sfântul Sinod și temeiuri care priveau măsuri de încurajare a familiei, a vieții în familie, a nașterii de copii și așa mai departe. Cum ați spus, s-au făcut și instituții ca acolo unde familia nu funcționează așa cum ne dorim să putem veni fie în ajutorul copiilor care nu se mai bucură de dragostea părintească, fie în ajutorul părinților care nu se mai bucură de recunoștința filială.

Acum,  în contextul din România – sunt convins că sunteți la zi cu toate aceste știri – sigur că au fost verificate și instituțiile Bisericii de îngrijire a persoanelor vârstnice și rezultatele sunt foarte încurajatoare pentru munca Bisericii. Nu că am avea condiții materiale excepționale, dar prezența unui personal care are empatie, care are grijă, dragoste pentru a face ceva pentru o persoană străină. Faptul că sunt oameni care au frică de Dumnezeu, că orice persoană este o icoană a lui Dumnezeu și de aici, și obligația noastră de a ne comporta ca atare, face ca instituțiile Bisericii să fie altceva decât cele ale altor organizații sau chiar ale statului.

Eu știu când eram la Iași, Preafericitul Daniel a reușit să organizeze câteva școli teologico-sanitare postliceale care pregăteau asistenți medicali. Și știu că la fiecare final de an, managerii spitalelor erau foarte interesați să coopteze absolvenți de aici pentru că, spre deosebire de absolvenții din școli care nu erau sub ocrotirea sau îndrumarea Bisericii, oamenii de aici aveau o cu totul altă abordare față de persoana suferindă, de persoana abandonată, de persoana vârstnică. Vârsta vine cu foarte multe neputințe, slăbiciuni și atunci, dacă nu ai o conștiință creștină puternică de a te raporta corect la astfel de categorii de persoane, este foarte dificil.

Și aici vedem că într-adevăr, sigur este o lucrare să-i spunem bine organizată după revoluție. O astfel de organizare a fost și în perioada interbelică și chiar antebelică. Au existat fenomene oarecum similare. Ne gândim la fenomenul concubinajului dinainte de primul război sau din perioada interbelică unde Biserica și cu sprijinul organizației creștine Oastea Domnului a făcut o misiune nemaipomenită în Banat, în Transilvania și în alte locuri asemănătoare.

Însă ceea ce a făcut Biserica dintotdeauna – mulți s-au întrebat dintre occidentali după revoluție – Biserica nu a dezvoltat o rețea de orfelinate, de case de bătrâni și azile și așa mai departe. La noi, la români până acum 20 de ani, cuvântul azil sau casă de copii te cutremura și era legată tocmai de lipsa de omenie din societate. Or noi, Biserica i-am educat pe creștini ca cei tineri să aibă grijă de cei vârstnici, iar a duce un părinte acum 30-40 de ani la azil era o rușine extraordinară. În zonele foarte religioase aproape că nu mai puteai rămâne în același sat, deveneai paria localității pentru că făceai un act de o cruzime rar întâlnită și viceversa. Părăsirea copiilor într-o casă de copii.

Or experiența supravegheată de sociologi, de psihologi și așa mai departe arată că nu condițiile materiale contează într-o instituție pentru că sunt într-adevăr situații care nu pot fi ocolite: cineva rămâne fără absolut nimeni sau părinții unor copii mor într-un accident și trebuie încredințați unor instituții. Dar orice condiții le-ar oferi statul sau un ONG, dragostea părintească sau dragostea filială nu o poate înlocui nimeni.

Și s-a văzut în emisiunile cu caracter social de la televiziunile din România, copii care sufereau din cauza patimilor părinților, a lipsurilor materiale și așa mai departe. Preferau să rămână cu părinții care uneori îi chinuiau, decât să meargă într-o instituție în care aveau toate lucrurile materiale asigurate. Ceea ce arată că omul este cu totul altceva – nu numai nevoie de mâncare, de îmbrăcăminte și așa mai departe.

Responsabilitatea unui arhiereu în viziunea PS Varlaam Ploieșteanul

Părintele Teologos: Da. Apropo de asta, văd la preasfinția voastră un engolpion pe care toți arhiereii îl au: engolpionul cu mama și copilul, care este prin excelență icoana ortodoxiei, icoana familiei. Îi vedem culorile, îi vedem dimensiunile, însă nu știm cât este de greu acest engolpion. Puteți să ne povestiți?…

PS Varlaam Ploieșteanul: Da, este această icoană a Maicii Domnului și episcopii îl poartă pentru că Maica Domnului este icoana Bisericii – Maica Domnului purtând în dreptul inimii pe pruncul Iisus arată obligația Bisericii de a-L iubi pe Hristos, Mirela Bisericii și piatra din capul unghiului, iar cu mâna dreaptă îl prezintă pe Fiu care este Calea, Adevărul și Viața. Și odată cu lucrul acesta, icoana aceasta ne sugerează sau ne amintește cuvintele Maicii Domnului spuse la Caana Galileii – „să faceți tot ceea ce vă va spune, învăța El”.

Pe de altă parte, această icoană cu Hristos pe brațe patronează Biserica de zid, fiind zugrăvită în locul cel mai important al bisericii – bolta sfântului altar și lucrul acesta arată că Maica Domnului este o icoană a Bisericii care L-a purtat în sine pe Hristos și Îl poartă pe brațe după naștere, așa cum biserica Îl poartă sine pe Hristos prin prezența lui Hristos euharistic, Sfânta Împărtășanie pe masa sfântului altar. Evanghelia care este un alt puternic simbol hristologic – Hristos Cuvântul care s-a făcut trup, sigur, învățătura lui care iarăși se află în centrul mesei sfântului altar.

Și sigur, este o icoană care a devenit și icoana familiei în biserica ortodoxă română. A devenit pentru multe mănăstiri și comunități o regulă ca la oficierea tainei sfintei cununii, de o bună bucată de vreme numai la bisericile de parohie, pentru că preoții de parohie se ocupă de familii și de problemele care decurg din viața familială, să se ofere tinerilor căsătoriți o sfântă scriptură și o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul care să le protejeze casa, viața împreună și copiii care vor apărea ulterior.

Sigur, cu privire la greutatea lui există această prejudecată… Acesta este un engolpion al Chiliei Buna-Vestire de aici. L-am luat pentru că al meu a rămas în chilia unde sunt găzduit în această noapte și el, într-adevăr este foarte arătos, dar este argint aurit…

Părintele Teologos: Mă refeream la greutatea în viața dumneavoastră…Mă iertați!

Prejudecăți

PS Varlaam Ploieșteanul: Știu, știu, dar sunt prejudecăți răspândite că preoții sunt îmbrăcați în aur, că poartă podoabe și așa mai departe. Acestea sunt niște pietre artificiale – sticlă obișnuită, dar care dă o frumusețe Maicii Domnului – pentru că acesta este rolul lucrurilor prețioase în biserică: de a sugera atât cât poate un lucru material și trecător frumusețile netrecătoare ale Împărăției cererilor.

Metaforic vorbind despre greutatea engolpionului, sigur că ea este oricum o greutate pentru oricare călugăr care primește această chemare a slujirii arhierești. Sigur că această greutate generală pentru toată lumea diferă de la persoană la persoană pe măsura conștiinței ecleziale, a responsabilității și așa mai departe. Dacă vă referiți la epoci, desigur, engolpionul a fost un jug bun, dar greu cum spune chiar și evanghelia de la ziua de prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul pe care am sărbătorit-o astăzi, fiind ocrotitorul Chiliei Buna-Vestire de aici împreună cu Sfântul Prooroc Psalmist și Rege David și evanghelia ne amintește de îndemnul Mântuitorului: luați jocul Meu că este bun și povara mea că este ușoară.

Dar întotdeauna a fost un jug plăcut pentru că este jugul lui Hristos. Ce este mai frumos să devenim în viața noastră uneltele prin care Hristos lucrează în lume până la sfârșitul acesteia? Predicând evanghelia, împlinind poruncile și toate cele ce sunt necesare în viața Bisericii și a credincioșilor ei. În epoca noastră se pare că această greutate a engolpionului crește foarte mult întrucât trăim într-o lume din ce în ce mai dezorientată, confruntată cu mari probleme cu care nici eu în tinerețe nu m-am confruntat: problema războiului, a epidemiilor, a morților subite, a fricilor de tot felul, a amenințărilor cu noi crize pandemice, cu criza foametei, a apei, a mediului și așa mai departe.

Dacă stăm să ne gândim permanent la câte ni se spun, atunci viața însăși ar deveni un lucru greu de suportat, dar ne amintim cuvintele Mântuitorului „îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” și aceste cuvinte sunt spuse tuturor și cu precădere noi, episcopii considerăm că ne-au fost spuse nouă de către Arhiereul cel veșnic care este – după cuvântul Sfântului Apostol Pavel – Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

PS Varlaam Ploieșteanul: Responsabilitatea aparține tuturor părților

Avem nevoie în această purtare a greutății engolpionului de fidelitatea preoților și monahilor, de încurajarea creștinilor prin rugăciune și așa mai departe pentru că și noi, episcopii suntem oameni, ne confruntăm și cunoaștem aceleași frici ca și ceilalți oameni. De aceea, în perioada recent trecută a pandemiei au existat atitudini diverse prin care oamenii… noi, ierarhii ne-am raportat la această tragedie globală și mulțumim lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă Română datorită înțelepciunii, răbdării Părintelui Patriarh a dat dovadă de un echilibru pe care nu l-am întâlnit nicăieri în altă parte.

Părintele Teologos: Adevărat! Da.

PS Varlaam Ploieșteanul: Și puțin cunosc presiunile care s-au făcut asupra Patriarhului României, asupra ierarhiei de a ne implica și îndemna oamenii la o atitudine sau alta. Noi, de la bun început îndemnați de Preafericitul și văzând poziția lui personală, am manifestat întotdeauna rezerve, prudență și iată că astăzi când nimeni nu înțelege ce a fost cu adevărat, avem această mulțumire interioară că nu ne-am murdărit conștiințele nici îndemnând la una sau la alta din atitudini.

Crucea și rugăciunea arhierească

Părintele Teologos: Da. Într-adevăr oamenii trebuie să știe că și episcopii noștri, păstorii noștri, părinții noștri sunt și ei oameni și din cauza asta haideți să nu-i judecăm, să știți! Din contră, trebuie să-i respectăm pentru faptul că ei se jertfesc pentru noi! Și în această durere, în această jertfă continuă pe care o faceți pentru noi – și vă mulțumim pentru asta și vă respectăm – L-ați simțit pe Iisus ca și Simon Cirineul? Ați avut o experiență duhovnicească sau… eu știu… un fapt supranatural, o minune puteți pe care puteți să o împărtășiți? Dacă puteți să împărtășiți ceva…

PS Varlaam Ploieșteanul: În general, lucrurile astea se spun mult mai târziu.

Părintele Teologos: Da, da.

PS Varlaam Ploieșteanul: Eu sper să mai am timp să reflectez dacă sunt de spus sau nu…

Părintele Teologos: Așa este.

PS Varlaam Ploieșteanul: Sigur, orice om nu numai un arhiereu dacă, în momente de dificultate se roagă cu sinceritate și cu lacrimi de sânge interioare mă refer, metaforic, primește răspuns, primește întărire, primește semne, o înțelepciune care nu vine de la el și care îl ajută să ia cele mai corecte hotărâri. Sigur, multe sunt….

Sunt momente aproape de disperare. Un episcop se confruntă cu lipsa de prietenie a unor persoane importante din societate. Se poate întâmpla să aibă supărări ca din partea unor colaboratori care ori n-au reușit să fie întotdeauna cinstiți și corecți cu chiriarhul, cu episcopul lor. Sau problemele fiecărui preot sau ale fiecărui călugăr, să știți că devin până la urmă problemele și îngrijorările episcopului.

Recent am avut pe unul din absolvenții Facultății de Teologie de la Iași unde am fost profesor – situația unui student care mi-a fost apropiat și care în urma unei boli necruțătoare a soției a rămas văduv la 30 de ani, cu doi copii de doi trei ani. Ei, problema aceea devine și o suferință episcopului, pentru că potrivit canoanelor nu-i poate îngădui să se recăsătorească, din punct de vedere social, din punct de vedere uman, nici nu pot să-i ceară o jertfă pentru că un tată singur nu este capabil să își crească cum trebuie copiii. De aceea, ideea din ce în ce mai liber consimțită a familiei monoparentale este o gravă eroare!

Părintele Teologos: Bineînțeles.

PS Varlaam Ploieșteanul: Pentru că copiii pentru formarea completă a lor au nevoie și de dragoste și feminitatea mamei și de dragostea și autoritatea și personalitatea tatălui și așa mai departe. Altfel, lucrurile acestea se vor constata ușor în existența viitoare a unui copil crescut în astfel de condiții. Sau câte altele…

Acum este o mare problemă pentru tinerii absolvenți de Teologie găsirea unei soții care să-l urmeze în misiune, care să accepte toate aceste reguli ale vieții unei familii preoțești. Trebuie să-ți impui o mulțime de restricții – să renunți de bună voie la bucurii de care toți colegii și prietenii se bucură și așa mai departe. Și nu și rar apar problemele între soț și soție, uneori ajunse chiar la divorț și atunci este o problemă foarte gravă care devine o suferință episcopului care are această responsabilitate. Ce faci cu un om care s-a pregătit toată tinerețea lui pentru slujirea preoțească și care după un divorț aproape că nu mai poate rămâne în această slujire?! Mai are și doi, trei copii care îi rămân în grijă și atunci sunt lucruri dificile.

Sau mă rog, lucrez în administrație de 25 de ani – în administrația bisericească. Nu erau atât de multe suferințe. Acum e un cârd de situații în care copii de preoți, preoți sau preotese suferă la vârste foarte tinere de diverse boli și au nevoie de sprijinul bisericii. Dacă nu-i ajutăm noi ca slujitorii ai Bisericii noastre? Rezervele, posibilitățile sunt limitate și așa mai departe. Și căutăm să vedem să găsim credincioși care pot face ceva și așa mai departe. Relații pe care am reușit să le închegăm în decursul vieții și care pot ușura dificultățile prin care trec unii oameni.

Viața de episcop în viziunea PS Varlaam

Da, viața de episcop, de departe, pare una fericită, frumoasă, are șofer, are mașină, birou, catedrală și așa mai departe, dar de dimineață până noaptea și noaptea când rămâne singur totul e un război spiritual căruia trebuie să-i facă față.

Părintele Teologos: Așa este. Fraților, dau eu mărturie. Deci eu sunt un monarh ratat și vă rog să vă rugați pentru mine, dar am cunoscut și cunosc foarte mulți episcopi. Să știți că nu este ușor să fie cineva episcop, credeți-mă! Nu este absolut deloc ușor să fie episcop nici în Biserica Ortodoxă Română, nici în Biserica Ortodoxă Elenă, nici în Biserica Ortodoxă Sârbă, nici în Biserica Ortodoxă Rusă unde cunosc și mai ales, în Patriarhia Ecumenică unde cunosc foarte mulți episcopi. Deci nu carele cumva să credeți și nu carele cumva să invidiați viața unui episcop! Desigur că trebuie să-i respectăm foarte mult pentru jertfa lor, cum spuneam, dar mai ales trebuie să-i iubim pentru faptul că duc o viață foarte grea, o viață răstignită ca și Hristos.

Chipuri duhovnicești

Aș dori să întoarcem foaia că am vorbit foarte mult și vă rog să mă iertați că am adus vorba despre drama unei episcop! Spuneți-ne despre o persoană duhovnicească, un sfânt pe care l-ați cunoscut în viață, un exemplu bun pe care puteți să-l dați? Unul sau mai mulți…

PS Varlaam Ploieșteanul: Eu am avut șansa să cunosc mulți oameni deosebiți. În anii de seminar desigur, i-am cunoscut pe marii duhovnici de la Sihăstria: pe părintele Paisie, pe părintele Cleopa care erau din același județ în care m-am născut și eu și asta m-a făcut să-i cercetez, să-i ascult adeseori și așa mai departe. Vacanțele în timpul seminarului de vară le-am petrecut la Mănăstirea Vorona unde stareță era atunci și este și acum o venerabilă călugăriță care este născută lângă satul meu și aici am cunoscut doi duhovnici nemaipomeniți de care din păcate nu mai amintește nimeni.

Părintele Pangratie de la mănăstirea Vorona

Părintele Pangratie care era un călugăr desăvârșit cu o demnitate care se vedea în orice gest, în orice veșmânt pe care îl purta. Era un om de o pedanță fără să fie prețios, excepțională. Și un om cu o viziune nemaipomenită. În anii aceia, anii ’80, în plin comunism, la Vorona s-au construit trei clădiri mari și s-au făcut reparații generale, capitale la două dintre bisericile mănăstirii. Mâna dreaptă a maicii starețe a fost părintele Pangratie cu această viziune a lui foarte neașteptată pentru un monah care a trăit toată viața lui în mănăstire cu excepția anilor de după decretul din 59 când a muncit câțiva ani ca pădurar undeva în zona Râșca din județul Suceava.

Și împreună cu el, cel de-al doilea duhovnic care era un om de o simplitate ieșită din comun, părintele Mina, acela era cu adevărat omul pentru popor. El spovedea toate satele din jur pe acolo. Avea un comportament care dacă nu-l înțelegeai puteai fi dus ușor în eroare. Un adevărat nebun pentru Hristos.

Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!

PS Varlaam Ploieșteanul: În filmul acesta „Ostrovul” sunt foarte multe similitudini între părintele Mina de la Vorona și felul de a fi al personajului principal din film. Și lucrul s-a văzut la sfârșitul vieții când, cu o săptămână înainte, i-a spus stareței ziua și ora când va muri și cum va fi înmormântat. Și lucrurile s-au întâmplat…

Este părintele Clement exarhul cu tradiție athonită aici de un deceniu și care a participat ca delegat al Părintelui Patriarh la înmormântare, cu un mesaj. Și pregătise în ajun și un cuvânt din partea sfinției sale. Dar întrucât, părintele a spus înainte de a muri că nu dorește să vorbească nimeni la înmormântare pentru că n-au ce spune, că a fost un om care a ținut umbră degeaba pământului, niciunul dintre ucenicii lui care s-au spovedit la el ani de zile n-au găsit resursele să poată spune un cuvânt.

Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!

Viața la sat odinioară. Întrajutorarea și credința în Dumnezeu

PS Varlaam Ploieșteanul: Și a fost exact cum a spus el. Și mulți oameni de la mine din sat! Ce țărani! La mine s-a făcut în anii ’75-’80, o adevărată catedrală. Am avut șansa să mă fi născut într-un sat în care era în copilăria mea un episcop – arhiepiscopul Adrian care mai târziu a fost Arhiepiscopul românilor din Europa Occidentală. Și cu mari jertfe a reușit să facă tot în plin comunism o biserică excepțională.

Totul s-a făcut cu muncă voluntară din partea creștinilor și când veneau camioanele cu cărămidă, când trebuiau ridicate pe schelă – nu erau scripeți mecanici, electrici așa mai departe – totul se făcea manual. Și când era nevoie de oameni se bătea clopotul și în loc de 20-30 de bărbați de cât era nevoie la momentul respectiv, preotul se trezea cu 100-150 de bărbați. N-aveai să le dai de lucru. Ceea ce nu mai e… astăzi s-a terminat…

Părintele Teologos: Din păcate…

PS Varlaam Ploieșteanul: Majoritatea dintre ei s-au mutat la Domnul, cei capabili de muncă au plecat în Occident, cei rămași de-abia își pot rezolva problemele lor, dar e un alt sat, o altă lume, da…

Despre viitor și mesajul pentru români

Părintele Teologos: Cum vedeți viitorul?

PS Varlaam Ploieșteanul: Sigur, știind că Domnul istoriei este Hristos Domnul și un alt botoșănean ca părintele Cleopa și Paisie, Eminescu a spus că istoria este mersul gândirii lui Dumnezeu. El știe ce va urma. Important este să ne încredem în El și să-I cerem ca să conducă umanitatea spre vremuri bune, spre vremuri cu rânduială, spre vremuri pașnice, înțelepte, evlavioase.

Părintele Teologos: Un ultimul mesaj pe care vă rog eu să-l adresați românilor! Ce vă spune inima să spuneți tuturor românilor?

PS Varlaam Ploieșteanul: Ce să le spun… eu fiind doar vicar, nu am experiența unui chiriah care este obligat să le spună oamenilor direct în față lucruri grave, lucruri serioase… Însă, sigur îi îndemn să se bucure de ceea ce le oferă Dumnezeu în fiecare zi – lumina zilei, lumina soarelui, frumusețile din jur, bucuria și ochii senini și veseli ai celor care ne înconjoară.

Și să lucrăm ca societatea de mâine să o influențăm în bine prin rugăciunea noastră, prin felul nostru de a fi, prin pilda vieții noastre, pentru că în general, noi așteptăm de la eșaloane superioare reformarea. Reformarea începe cu fiecare dintre noi. Dacă fiecare dintre noi se trezește la vreme și își face obligațiile de serviciu pe care prin care își asigură lui și familiei o pâine până la sfârșitul programului și dacă fiecare dintre cei chemați să conducă destinele celorlalți vor face lucrul cu aceeași responsabilitate și frică de Dumnezeu, atunci societatea progresează în mod sigur.

Tot așa cum arată istoria, în funcție de oameni istoria a regresat sau a progresat. Și au fost vremuri când concepțiile oamenilor erau foarte sănătoase, credința, patriotismul, grija pentru familie, respectul pentru ceilalți, delicatețea de a nu supăra pe cei din jur și așa mai departe. Trebuie revenit la aceste valori ale poporului român, valori creștine, valori cultivate și experimentate de-a lungul sutelor de ani și să fim cât putem de rezistenți la toate încercările societății de astăzi.

Pentru că din păcate, războiul cel mai puternic este dus împotriva copiilor și tinerilor și la nivel ideologic. Dacă sunt îndepărtați de rădăcinile sănătoase ale unei viețuiri creștine românești, sigur devin ca niște frunze purtate de o apă învolburată și așa se face că oriunde te-ai duce în lumea asta, găsești români care nu-s mai fericiți decât acasă, dar care au pierdut statornicia.

La noi, conștiința rădăcinilor a fost foarte puternică și toată literatura, poezia vorbește despre sat… Experiențele oamenilor care mergând la oraș și s-au realizat întotdeauna poartă amprenta suferinței că s-au despărțit de raiul copilăriei din sat, de lumea cea modestă, dar serioasă în care cuvântul era cuvânt, cinstea era cinste, unde nu existau broaște și zăvoare la porți sau la uși, unde oamenii chiar dacă nu se cunoșteau își scoteau pălăria unul în fața celuilalt și se salutau și așa mai departe… Fântânile erau făcute în afara gardului cu gospodăriei ca să devină un izvor de apă vie pentru toți care trec și așa mai departe.

Da… Să ne ferim de egoismul și de individualismul și de hedonismul vremurilor care au venit peste noi!

Părintele Teologos: Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumim tare mult!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Binecuvântați!

PS Varlaam Ploieșteanul: Să fiți sănătoși!

Părintele Teologos: Mulțumim tare mult!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!