Rugăciune prin cinematografie – Andrei Tarkovski

Vizionați un foarte sensibil și un foarte, foarte bine făcut documentar despre personalitatea unuia dintre cei mai mari oameni de cinema din istoria omenirii: Andrei Tarkovski. Un poet în artele vizuale.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Andrei Arsenievici Tarkovski (1932-1986)

Undeva în Moscova, un violonist precoce se îndrăgostește de un compresor. Șoferul [compresorului] găsește alinare în talentul muzical al tânărului băiat. Se dezvoltă o scurtă prietenie între ei, până când circumstanțe externe îi obligă să se întoarcă pe propriile drumuri. La urma urmei, amândoi trebuie să facă ceea ce au de făcut. Și totuși, mai pot visa… Acesta este „Compresorul și Vioara”, filmul de absolvire din 1961 al lui Andrei Tarkovski.

Pe lângă faptul că ne-a oferit o privire unică asupra culturii sovietice, a pavat calea pentru primul său lungmetraj, „Copilăria lui Ivan” (1962), o poveste despre un orfan care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, servește în armată ca cercetaș, unde se împrietenește cu trei ofițeri sovietici. Vedem deja câteva elemente recurente aici, cum ar fi contrastul dintre momentele de frumusețe fericită și realitățile dure, motivul oglinzilor și al reflexiilor, dar și descrierea viselor și a amintirilor. Pentru Tarkovski, „Copilăria lui Ivan” a fost un test pentru a vedea dacă avea sau nu în el vocația de a fi regizor de film. Nu pentru că s-ar fi îndoit de capacitățile sale tehnice, ci pentru că se întreba dacă cinematografia era vehiculul potrivit pentru a-și atinge aspirațiile. El credea că, înainte de a pătrunde în particularitățile oricărui demers artistic, trebuie mai întâi să definești scopul artei în general. De ce există ea până la urmă? Cui i se adresează?

„Să luăm, de exemplu, muzica. Ea este conectată la realitate mai puțin decât orice altceva, sau dacă e conectată, aceasta se face mecanic, nu prin intermediul unor idei, ci pur și simplu prin sunet, lipsit de orice asociere. Și totuși, muzica, parcă printr-un miracol, ajunge la inima noastră. Ce anume rezonează în noi ca răspuns la zgomotul adus la armonie, făcându-l sursa celei mai mari plăceri, care ne uluiește și ne unește? Care e scopul său? Și, mai important, pentru cine?”

Există o calitate intangibilă în a fi om, un potențial pentru experiențe emoționale profunde care nu pot fi cuprinse prin logică sau rațiune, care nici măcar nu pot fi descrise cu adevărat în cuvinte, dar care pot fi simțite intuitiv, intim. În acest aspect atât evident, cât și evaziv al condiției umane, Tarkovsky a văzut ceva transcendental, ceva ce poate fi redat doar prin artă. În cartea sa „Sculptând în timp” a scris: „Apare ca o revelație, ca o dorință momentană și pasională de a înțelege intuitiv și dintr-o lovitură toate legile acestei lumi – frumusețea și urâțenia ei, compasiunea și cruzimea ei, infinitul și limitările ei”.

În acest sens, arta se apropie mult mai mult de a fi o experiență spirituală, iar crearea ei, un act de credință. Ca o rugăciune. Vedem acest lucru în „Andrei Rublev”, filmul lui Tarkovski despre unul dintre cei mai mari pictori ruși medievali, în care spiritualitatea personajului principal e direct legată de pasiunea sa creatoare și în care pierderea uneia înseamnă și pierderea celeilalte. „Trebuie să ne folosim timpul petrecut pe pământ pentru a ne îmbunătăți spiritual. Aceasta înseamnă că arta trebuie să servească acestui scop.”

Tarkovski și-a folosit mediul artistic într-un mod similar. Nu făcea doar filme, ci explora lumea noastră căutând să înțeleagă, căutând un sens al existenței noastre. Într-un fel, el se ruga prin intermediul cinematografiei. El a răspuns dorinței atemporale și insațiabile de conectare cu lumea, de a avea o reflecție sau, mai degrabă, o afirmare a ființei noastre celei mai intime.

Știința? Prostii. În această situație, mediocritatea și geniul sunt la fel de inutile. Nu suntem interesați să cucerim niciun cosmos. Nu știm ce să facem cu alte lumi. Nu avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de o oglindă.

Dacă am avea o oglindă care să reflecte sinele nostru cel mai profund, ce ar dezvălui ea? Pentru Tarkovski era clar că nu ne-am vedea experiențele ca o succesiune liniară de evenimente, captate în mod obiectiv și logic în ceva ce s-ar putea numi o schiță. În schimb, am vedea o rețea complexă de gânduri, amintiri și emoții. Am vedea o ființă care experiează lumea în mod subiectiv, care îi dă formă în mod subiectiv, care se mișcă prin prezent și observă fiecare nou moment cu o conștiință alcătuită din infinite impresii, distorsiuni și asociații.

„Solaris” (1979) a fost un exercițiu extrem de interesant în această privință, deoarece spune povestea unui om trimis pe o stație spațială îndepărtată pentru a studia un ocean misterios, aparent sensibil, care poate pătrunde în mințile oamenilor și poate manifesta ce se află înăuntru.

„Cine a fost ea? A murit acum 10 ani. Ceea ce ai văzut a fost materializarea concepției tale despre ea. Ne-a sondat mințile și a extras ceva ca niște insule de memorie.

Cu toate acestea, Tarkovsky consideră „Solaris” ca fiind unul dintre cele mai slabe filme ale sale, deoarece s-a simțit prea restricționat să lucreze într-un gen specific (SF).

Acesta ar putea fi motivul pentru care pentru următorul său proiect nu a folosit niciun element de science-fiction pentru a crea o reprezentare externă a lumii noastre interioare. În schimb, a plasat camera direct în interior, filmând ca și cum am fi martori direcți ai peisajului interior al unui om, și a creat „Oglinda” (1975).

Când îmi amintesc de copilăria mea și de mama mea, cumva ea are întotdeauna chipul tău.

Acest film prezintă perfect calitatea unică a cinematografiei, modul în care este capabilă să sculpteze timpul în funcție de experiența noastră subiectivă a lumii și a vieții noastre. Alte filme ale lui Tarkovsky, precum „Nostalgia” (1983), care este despre un poet rus care călătorește în Italia, unde devine nostalgic după țara sa natală, folosesc de asemenea aceste tehnici pentru a surprinde modul în care noi, la un moment dat, putem observa ceva direct în fața noastră și să fim transportați într-o amintire îndepărtată în următorul moment. Arată atât mișcarea frenetică a minții noastre, care rătăcește mereu, rememorând, imaginând…, cât și momentele de liniște ale minții, de concentrare, de ascultare a sunetelor care se transformă încet în ritm. În acest sens, cinematografia articulează relația dintre timp și individ, modul în care mintea noastră îmbină trecutul și prezentul într-un singur plan de existență, în care timpul este simultan comprimat, întins și rearanjat. [Cinematografia] reflectă modul în care suntem de fapt insule de memorie.

„Se spune că timpul este ireversibil. Și acest lucru e destul de adevărat în sensul că ‘nu poți aduce înapoi trecutul’, așa cum se spune. Dar ce anume este acest ‘trecut’? Este oare ceea ce a trecut? Și ce înseamnă ‘trecut’ pentru o persoană, când pentru fiecare dintre noi trecutul e purtătorul a tot ceea ce este constant în realitatea prezentului, a fiecărui moment actual? Într-un anumit sens, trecutul este mult mai real sau, în orice caz, mai stabil, mai durabil decât prezentul. Prezentul alunecă și dispare ca nisipul printre degete, dobândind greutate materială doar în amintirea sa.” (A. Tarkovski, „Sculptând în timp”)

Rolul regizorului devine evident și aici, căci cum se poate surprinde eficient ceva ce nu poate fi observat direct? Cum să organizezi ceva ce sfidează timpul ca și concept liniar? Cum să modelezi ceva ce pare să încalce regulile realității noastre materiale? În efortul lor de a crea o reflectare semnificativă a ceea ce suntem, a istoriilor și a viselor noastre, regizorii trebuie să navigheze prin natura infinit de complexă a ființei noastre, să-i exploreze vastitatea atât în timp, cât și în spațiu, și să găsească o modalitate de a o face nu doar inteligibilă, ci și relaționabilă, recognoscibilă. La urma urmei, o oglindă este atât de eficientă pe cât de revelatoare este. Tarkovsky credea că pentru a reuși în această sarcină aparent imposibilă, regizorii trebuie să lucreze cu imagini izbitoare, cu ceea ce trimite la specificul uman.

Să luăm ca exemplu modul în care Tarkovsky arată disperarea printr-o femeie care privește o casă în flăcări, în timp ce stă pe o fântână, sau cum arată legătura noastră cu acasă printr-un bărbat care merge la baia unui hotel și caută întrerupătorul de la lumină pe partea greșită a peretelui. Pentru a crea astfel de imagini, care surprind adevăruri emoționale profunde, regizorii au cea mai mare încredere în propria inimă, își urmează instinctul și speră că, dacă ceva a rezonat cu ei la nivel personal, dacă ceva le-a lăsat o impresie, oricât de intangibilă, inexplicabilă, va avea același efect și asupra altora. Acesta e motivul pentru care atât de multe dintre filmele lui Tarkovski se bazează direct pe propriile experiențe și includ elemente profund personale pentru el.

Filmul „Oglinda” e probabil cel mai bine cunoscut ca fiind aproape autobiografic, dar și celelalte filme ale sale sunt pline de momente inspirate de amintiri din copilărie, de introspecție artistică, de poeziile tatălui său, de toate lucrurile care au inspirat vreun fel de emoție în [inima lui] Tarkovski, un sentiment pe care încearcă să îl traducă și să ni-l comunice și nouă.

„Îți amintești când m-am simțit rău și m-am dus în camera 38 să mă odihnesc? Această cameră m-a uimit, deoarece fereastra nu dădea spre stradă. Era un loc foarte ciudat, misterios, ca un spital, poate, un loc în care nu se putea decât să te simți foarte rău. M-am gândit că ar trebui să facem o scenă aici, în această cameră, despre personajul nostru, în momentul de criză.”

Într-un fel, regizorul devine ca un compozitor, condus de intuiția emoțională și folosind o busolă internă pentru a organiza sunetul în muzică, într-o simfonie care transcende granițele zgomotului și devine ceva mai mult, ceva care rezonează și mișcă mai profund decât pot explica cuvintele, o adevărată oglindă a sensibilității lirice din inimile noastre, esența poetică a ceea ce suntem.

Acum vara a trecut

Și s-ar putea să nu fi fost niciodată.

La soare e cald.

Dar trebuie să fie mai mult.

Totul a fost să treacă,

Totul a căzut în mâinile mele

Ca o frunză cu cinci petale,

Dar trebuie să fie mai mult.

Nimic rău nu a fost pierdut,

Nimic bun nu a fost în zadar,

Totul arde cu o lumină clară

Dar trebuie să fie mai mult.

Viața m-a adunat

În siguranță sub aripa ei,

Norocul meu a ținut mereu,

Dar trebuie să fie mai mult.

Nici o frunză nu a fost arsă,

Nici o crenguță nu s-a rupt…

Curată ca sticla e ziua,

Dar trebuie să fie mai mult.

În cele din urmă, există o ultimă provocare care trebuie depășită aici. Pentru că atunci când arta este folosită pentru a atinge un adevăr poetic superior sau o frumusețe ascunsă, trebuie să crezi mai întâi că un astfel de lucru există. Și, așa cum arată Tarkovsky în așa multe dintre filmele sale, acest lucru poate fi dificil într-o lume care pare să-i descurajeze în mod activ pe oameni să privească dincolo de realitatea materială imediată.

În „Andrei Rublev”, vedem o lume definită de suferință și război, în care singura plăcere se găsește în căutări hedoniste. În „Sacrificiul” (1986), societatea noastră modernă și progresul tehnologic au golit lumea de spiritualitate. Am dobândit o dezarmonie îngrozitoare, un dezechilibru, dacă vreți, între dezvoltarea noastră materială și cea spirituală.

„Călăuza” (1979) avertizează de asemenea împotriva unei societăți care progresează material, dar se deconectează spiritual sau, mai precis, a unei societăți care caută să cucerească infinitul folosind finitul. Povestea este centrată în jurul unei zone misterioase, despre care se spune că îndeplinește dorințe, și de călăuza care îi ghidează pe oameni în acest loc interzis. Pentru el, zona este un loc de venerare, un simbol al unei puteri superioare pentru cei disperați.

Este singurul loc în care aceștia pot veni dacă nu mai există nicio speranță pentru ei. Ești doar nebunul lui Dumnezeu. Nu ai nici o idee ce se întâmplă aici.

Dar atunci când este privită în termeni pur materiali, zona devine și un simbol al omenirii care încearcă să exploateze o putere pentru care nu este echipată să o gestioneze, al unei societăți care a devenit prea grandioasă pentru a crede, pentru a spera, în ceva mai mare decât ea însăși, care ignoră tot ceea ce este experiat irațional, poetic. În această lume, un artist ca Andrei Rublev nu poate crea. În această lume, un credincios ca și călăuza este lăsat fără scop. Fericirea mea, libertatea mea, respectul meu de sine, totul este aici! În această lume, în care materialul eclipsează spiritualul, ne îndreptăm spre o condamnare sigură. Dar, așa cum vedem spiritualul, și, prin urmare, impulsul de a ne exprima artistic fiindu-ne pus la încercare și învins, tot așa îl vedem reaprins din nou. Nu din cauza unui miracol sau a unui act al lui Dumnezeu, ci mai mult din cauza altora, din cauza spiritului lor, a operelor lor de artă, care au dat o nouă viață pasiunii creatoare a unui pictor, și a transformat lumea lui cenușie într-una plină de culoare, care a oferit unei călăuze o nouă sursă pentru miracol și care a transformat un sfârșit violent într-un nou început inocent.

Și cu asta, ne întoarcem din nou la scopul artei, și la întrebarea „de ce merg oamenii la cinema, stau într-o cameră întunecată timp de două ore și, după cum spunea Tarkovsky, privesc jocul umbrelor pe un cearșaf”? El credea că motivul pentru care cineva se uită în mod normal la filme este „datorită timpului pierdut, petrecut sau încă neavut pentru că cinematografia, ca nicio altă artă, are puterea de a lărgi, îmbunătăți și concentra experiența unei persoane, de a o face mai lungă, semnificativ mai lungă.

[Cinematografia] ne permite să ne asimilăm cu lumea și cu ceilalți, ne inspiră să fim umili, plini de compasiune, iertători, ne oferă înțelegere, ne dă pace. În cele din urmă, a concluzionat: „Funcția atribuită artei nu este, așa cum se presupune adesea, de a transmite idei, de a propaga gânduri, de a servi drept exemplu.

Scopul artei este de a pregăti o persoană pentru moarte, de a-i ara și grăpa sufletul, făcându-l capabil să se întoarcă spre bine.” (A. Tarkovski, „Sculptând în timp”)

Noi trăim, avem suișurile și coborâșurile noastre. Sperăm. Așteptăm ceva. În cele din urmă, murim și ne naștem din nou. Dar nu ne amintim nimic. Și totul începe din nou, de la zero. „Fie ca totul să se împlinească. Fie ca ei să creadă. Și fie ca ei să râdă de patimile lor. Dar, mai presus de toate, să aibă încredere în ei înșiși. Să devină slabi și inocenți precum copiii, căci slăbiciunea este un lucru mare și ceea ce s-a întărit nu va învinge.” Acesta a fost un proiect de pasiune al meu de mult timp. Am vrut cu adevărat să transmit arta lui Tarkovsky așa cum a imaginat-o el, nu ca pe ceva care să fie disecat intelectual, ci care trebuie simțit. Știam că rezultatul va fi mai lent, fiind mai experimental decât alte videoclipuri ale mele, și asta vine întotdeauna cu unele ezitări.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!