Schimbarea la față și schimbarea de azi – p. Teologos

Care este importanța marii sărbători „Schimbarea la Față” pentru viața noastră duhovnicească și care sunt efectele acestei sărbători până astăzi?

Cum putem să facem legătura dintre schimbarea la față a Mântuitorului și schimbarea noastră la inimă?

Urmăriți acest material pentru a afla!

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Contextul în care a avut loc Schimbarea la față

Așa-zisa schimbare la față a lui Hristos este un eveniment crucial pentru omenire, însă pentru a înțelege care este pentru noi importanța sărbătorii schimbării la față, importanța acestei sărbători, adică a așa-zisei transformări sau metamorfoze lui Hristos, trebuie puțin să vedem contextul în care a avut loc evenimentul Schimbării la Față.

Schimbarea la față a avut loc cu puțin înainte de răstignirea Domnului și după câteva întâmplări care au dus la evenimentul de pe muntele Tabor.

A avut loc cu puține zile înainte de răstignire – unii zic că ar fi fost 40 de zile – pentru ca apostolii să poată să creadă că Hristos este într-adevăr Mântuitorul lumii, că este într-adevăr Dumnezeu și că într-adevăr poate să învie. Desigur că n-au crezut așa cum ar fi trebuit să creadă, însă această experiență i-a ajutat decisiv pe apostoli după Înviere și, mai ales, după Pogorârea Duhului Sfânt când li s-a luminat mintea. Atunci și-au dat seama ce s-a întâmplat la Schimbarea la Față.

Asta se vede și mai pregnant înainte de Schimbarea la Față când Mântuitorul a făcut pentru evrei cea mai impresionantă minune adică le-a înmulțit pâinile și peștele. Evreii erau atât de captivați de Iisus că au ales să vină la El în deșert să-i asculte predica, chiar cu prețul vieții lor – adică erau gata să moară de foame din cauza asta. Înțelegeți?

Vedeți că acolo Mântuitorul este atât de milostiv cu ei că le face un întreg festin: le dă mâncare de hram – pâine și pește – și le dă atât încât s-au strâns șapte coșuri pline de rămășițe. Acum imaginați-vă ce cantitate de mâncare era la miile acelea de oameni de au mâncat până nu au mai putut și după aceea au mai și rămas atâtea resturi, adică 12 coșuri pline cum scrie acolo – lucru care este foarte impresionant; de ce? Pentru că pâinea nu lasă resturi decât dacă omul nu mai poate să mănânce toată pâinea. Iar din pește mai rămân oasele și capul care evident au un volum mult, mult mai mic decât tot peștele întreg. Gândiți-vă, ce banchet a fost acolo!

Evreii când au văzut asta au zis: „Gata! Îl facem rege!” De ce? Pentru că le-a dat de mâncare. Stomacul e pe primul loc. Asta e valabil, desigur, pentru noi toți, din păcate. Domnul le-a răspuns, stigmatizând cugetul lor trupesc, să nu caute mâncarea cea pieritoare, ci cea veșnică. De fapt, Domnul încontinuu avea o stare de plâns duhovnicesc înăuntrul Său, pentru că știa starea căzută a noastră, cât de departe suntem de delicatețea simțirii duhovnicești și cât de departe suntem de luminarea minții și simțirea realității celei adevărate. Înțelegeți?

Din cauza asta Mântuitorul încet-încet îi duce către Schimbarea la Față – pentru că erau foarte trupești. 

Starea întunecată a minții

Vedeți că după minunea asta fenomenală cu înmulțirea pâinilor vin la ei teologii vremii respective – fariseii și saducheii – și-I cer semn din cer. De fapt, nu numai după minunea asta, ci după ce le făcuse o stivă de minuni, fraților. Asta-i, întunecarea minții: să ceri semn din cer atunci când deja ai primit nenumărate semne pe care nimeni în afară de Hristos nu le putea face. Înțelegeți?

Dar de fapt ce să mai vorbim de farisei și saduchei când înșiși apostolii nu prea pricepeau ce se întâmplă și cine este Hristos de fapt. Vedeți că apostolii, tot atunci, ziceau că este Moise, Ilie sau unul din profeți. Sf. Petru a fost singurul care L-a mărturisit ca Hristosul, ca Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu, însă și acesta nu știa ce spune, chiar dacă se afla sub o stare de har.

Harul îl adumbrea pe Petru pentru credința și iubirea lui față de Hristos, însă pentru că vasul lui era necurățit, era mic, nu putea să înțeleagă ce înseamnă de fapt ca cineva să fie Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, motiv pentru care, după ce le spune Hristos că urmează să fie chinuit și omorât, Sf. Petru Îl admonestează protector și oarecum înfricoșat ca un tată față de copilul său: „Doamne, ai milă de Tine! Să nu-ți fie Ție una ca asta!”. Ei, fraților, dacă Petru știa ce zice, dacă Petru știa că Hristos era Dumnezeu atotputernic și atotștiitor, atunci Îl mai corecta, Îi mai zicea asta? Nu, desigur. Înțelegeți?

În acest context, în această stare de întunecare a minții care era generală pe planetă vine Hristos ca Lumina lumii. Desigur că trebuia să le arate în mod concret că este Lumina lumii, trebuiau să aibă experiența concretă a faptului că Hristos este Dumnezeu cel imaterial și total transcendent pentru că altfel nimeni nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat și am fi crezut cu toții că Dumnezeu este o forță oarbă sau că este un războinic politic, un Mesia care o să-i scape pe evrei de romani, de ocupanții din vremea respectivă și o să refacă imperiul iudaic aici pe pământ, împărăție care pentru iudeul de rând echivala oarecum cu paradisul.

Din cauza asta, Domnul le zice să nu se preocupe atât de averile acestei lumi pentru că ei credeau că astfel se mântuie. Nu o să se mântuie fraților. De ce? Vedeți, chiar Mântuitorul le zice – dacă le-ar obține pe toate acestea și își pierd sufletul atunci nu se folosesc cu nimic, ba chiar mai mult, câștigă iadul. Asta-i valabil și pentru noi, fraților! Înțelegeți?

Ce este Împărăția lui Dumnezeu?

Ca să le arate însă concret, din experiență cât de departe sunt de adevăr, Domnul le spune că în câteva zile câțiva dintre apostoli vor vedea Împărăția cea adevărată, Împărăția lui Dumnezeu. Că tot am ajuns aici, mare atenție, fraților, că Împărăția lui Dumnezeu este întâi de toate prezența Împăratului – prezența totală a lui Dumnezeu în lucrare pentru că Dumnezeu este total imaterial și transcendent. Împărăția lui Dumnezeu nu este atât un loc. Împărăția lui Dumnezeu este întâi de toate o stare duhovnicească pentru că Dumnezeu este duhovnicia absolută. Desigur că datorită faptului că noi avem trup și că Dumnezeu Fiul are acum trup în Iisus Hristos, Raiul este și un loc, are dimensiune spațială, însă întâi de toate, Împărăția lui Dumnezeu este o stare, după cum spuneam.

Muntele Tabor. Semnificații

Apropo de loc, vedeți că Dumnezeu se urcă pe un munte înalt ca să se roage dimpreună cu cei 3 apostoli care erau primii dintre toți.

Sf. Petru era cel mai credincios, Sf. Ioan era cel mai iubitor, iar Sf. Iacob avea cea mai mare nădejde dintre toți. Înțelegeți? Credința, nădejdea și dragostea. S-a urcat să se roage pentru că rugăciunea adevărată este o starea raiului, vorbirea minții cu Dumnezeu, este starea unirii minții cu Dumnezeu, starea comuniunii cu Dumnezeu. Asta este rugăciunea, fraților.

Numai așa, prin unirea cu Dumnezeu, care vine prin rugăciunea curată omul se poate metamorfoza, pentru că de fapt, Schimbarea la Față, metamorfoza Domnului este preînchipuire pentru starea raiului, după cum spuneam.

Să știți că metamorfoza omului nu se poate realiza decât numai urcându-ne pe un munte înalt. Acuma, muntele Tabor posibil că știți că nu este un munte înalt – are doar 575 m. Aici unde sunt eu acum, suntem la o înălțime mai mare foarte probabil decât Muntele Tabor.

De fapt, Muntele Tabor este un deal mai abrupt. Atunci de ce spune Scriptura că Domnul S-a suit pe un munte înalt? De ce? Pentru că Scriptura fiind o carte duhovnicească vorbește duhovnicește și este vorba de o stare duhovnicească înaltă care vine prin separarea totală de lume. Înțelegeți? Fraților, pentru a ne schimba, pentru a ne transforma trebuie să ne separăm de lume. Muntele Tabor fiind relativ abrupt, îi dădea posibilitatea omului din vremea respectivă să se separe relativ ușor de lume. Astăzi e puțin mai greu, pentru că sunt drumuri de mașină până sus. Aici unde sunt eu acum, suntem chiar foarte separați de lume, să știți, da.

Rostul desprinderii de lume pentru Schimbarea la față

Fraților, înainte de a merge mai departe cu analiza noastră, aș dori să insist asupra faptului că pentru a ne metamorfoza trebuie să ne desprindem de lume. Să ne desprindem de griji și de zgomotul lumii. Să avem rugăciunea și cele cerești ca principalele griji și nu să avem mintea îmbucățită într-un milion de treburi și de griji care sparg mintea. Grijile pământești risipesc și îmbucățesc mintea pe când grijile cerești o unifică.

Mintea noastră otrăvită, fraților, de știri, de griji și de afaceri se mișcă haotic, este foarte instabilă și întunecată – vede foarte puțin și foarte punctual. Înțelegeți? Vorbești ceva cu cineva și imediat uită subiectul pe care l-ai început și trece la altul. Își pierde liniștea, nu are capacitate de concentrare și nu vede lucrurile în profunzime.

Să nu absolutizăm pe cele pământești!

Dacă ne despărțim de lume și ne liniștim puțintel, începem să vedem lucrurile altfel, fraților. Realizăm că ceea ce contează este veșnicia și nu lucrurile de zi cu zi – ce a făcut ăla, ce s-a întâmplat și așa mai departe. Fraților, să nu absolutizăm cele pământești, ci să le vedem doar în relație cu moartea și cu veșnicia. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce este cu adevărat important. Înțelegeți? Să ne întrebăm dacă la judecată vom fi după asemănarea lui Hristos sau, mă rog, din contră: vom semăna cu vrăjmașul – ferească Dumnezeu!

Hristos așa cum este cu adevărat

Asemănarea cu Hristos, fraților, se poate face numai dacă Îl vedem așa cum este El cu adevărat. Asta s-a întâmplat la Schimbarea la Față: L-am văzut pe Hristos cine este cu adevărat. Adică fraților, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii au fost schimbați de către har pentru a-L putea vedea pe Hristos cum este El de fapt. Și cum s-au schimbat apostolii? Prin rugăciunea lui Hristos pentru ei, bineînțeles după ce s-au rupt de lume, după ce s-au suit pe muntele cel înalt al contemplării. Vedeți că apostolii nu se rugau, ci din contră, erau somnoroși – foarte probabil că Schimbarea la Față a avut loc noaptea. Erau și obosiți de urcuș.

Hristos, conducătorul lor duhovnicesc, starețul lor, S-a rugat El pentru ei și ei L-au văzut așa cum este, adică lumină, lumină necreată. Să știți, fraților, că lumina necreată nu este lumina aceasta a zilei, nu este o formă de radiație electromagnetică, ci este energia harului Duhului Sfânt într-una din formele ei cele mai pregnante, cele mai înalte.

De vreme ce lumina aceasta a ieșit din Hristos, înseamnă că poate să fie o emanație sau a firii Sale umane sau a firii Sale dumnezeiești. Pentru că noi suntem oameni și ne cunoaștem foarte bine firea și știm că nu este propriu firii umane să lumineze, rezultă de aici că această lumină este emanație a firii dumnezeiești, fraților. Pentru că este emanație a firii dumnezeiești înseamnă că este tot Dumnezeu și că este necreată.

Câteva întrebări importante

De fapt, în Dumnezeu distingem, în simplitatea Sa absolută, răspunsuri foarte importante la câteva întrebări.

Prima întrebare: Cine este Dumnezeu? Răspunsul, adică ceea ce descrie cine este Dumnezeu este ființa Sa pe care niciun om nu poate să o pătrundă, fiind total inaccesibilă pentru noi.

A doua întrebare este: Cum este Dumnezeu? Răspunsul este în trei Persoane – un răspuns foarte important pentru că dacă vorbim de Persoane înseamnă că vorbim despre un Dumnezeu viu și comunitar cu care se poate intra în contact prin rugăciune, un Dumnezeu iubitor și grijuliu care ne poate răspunde. Înțelegeți?

De asemenea, numărul de trei este esențial pentru că este primul număr care depășește iadul singurătății – adică unu – și tensiunea dualismului – adică doi. În trei, avem comuniunea deplină de „eu”, „tu” și „el” – cele trei persoane, avem comuniunea interpersonală pură și iubitoare, comunitatea fără lipsă de ceva.

O a treia întrebare esențială este: Ce face Dumnezeu? Cum acționează El? Și aici răspunsul sunt energiile sale necreate. Astfel, prin aceste energii, Dumnezeu este perfect comunicabil chiar dacă este perfect inaccesibil în ființa Sa. Avem pe de o parte, ființa sa perfect inaccesibilă și energiile Sale perfect comunicabile. Desigur că principala expresie a acestor energii în cotidian este iubirea, este luminarea minții, aducerea tuturor în unitatea iubirii.

Iubirea este lumină: Schimbarea la față

Iubirea este lumină. În clipa în care omul iubește pe aproapele său și pe Dumnezeu în clipa respectivă se găsește într-o lumină care provine din inima sa pentru că mintea și după aceea inima noastră este portalul prin care se revarsă lumina, harul lui Dumnezeu în noi și în exteriorul nostru. Deci se revarsă această lumină în noi și din noi, mai departe.

Amintesc aici că mintea este diferită de logică, fraților, mintea fiind un organ de simț, fiind ochiul sufletului – atenția ultimă. Am vorbi de multe ori despre părțile sufletului.

Revenind, dacă inima noastră se curăță cu rugăciunile părintelui nostru duhovnicesc, atunci lumina intră înăuntrul nostru – prin minte în inimă – și de acolo în această lume, v-am spus. Vedeți că în cazul lui Hristos, spune Scriptura că fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui erau ca lumina sau ca zăpada, așa cum nu poate înălbitorul să înălbească.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că tot corpul lui era o lumină care iradia atât de puternic încât trecea până și prin haine și le făcea și pe acestea strălucitoare; corpul lui Hristos devenise un corp transfigurat, metamorfozat un corp de lumină. Dacă vom deveni și noi lumină, cu ajutorul Luminii Hristos, că Hristos Lumină este, atunci așa vom fi și noi. Astfel ne vom uni cu Hristos și cu ceilalți. Vedeți, Dumnezeu este mai presus de orice, este inaccesibil în ființa Sa, dar se manifestă întâi de toate în cotidian prin iubire și lumină, prin iubire luminoasă, prin cunoștință luminoasă, cunoștință iubitoare.

Numai astfel ne vom putea întrepătrunde prin iubire, dacă ne vom spiritualiza pe deplin, dacă vom scăpa de grosimea iubirii materiei, dacă vom scăpa de tot zgomotul informațional care ne înconjoară, de grosimea materiei. Înțelegeți?

Moise și Ilie la Schimbarea la față

Vedeți că s-au arătat atunci Moise și Ilie și vorbeau cu Hristos. Moise era pentru evrei cel mai mare dintre oamenii morți, dătătorul Legii, pe când Ilie era pentru evrei cel mai mare dintre cei vii. Moise și Ilie erau cei care au dorit cel mai mult să-L vadă pe Dumnezeu. Știți cum e, în clipa în care iubești pe cineva la maxim, dorești să-l vezi în trup. Vedeți, însă, că Dumnezeu le-a spus și lui Moise și lui Ilie că nimeni nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască. De ce?

Ființa dezgolită a lui Dumnezeu este prea puternică pentru om. Din cauza aceasta le-a spus Dumnezeu aleșilor lui că „o să vă ascund după o piatră, o să trec prin față și o să vedeți doar spatele Meu” adică spatele lui Dumnezeu. Erau feriți de o piatră. Spun Sfinții Părinți că piatra asta după care se ascunde focul Dumnezeirii, care vine ca o boare, este întruparea lui Hristos. Hristos Dumnezeu își ascunde puterea Sa sub draperia materială a trupului pentru a putea relaționa cu oamenii.

Desigur că oamenii care se pot înălța duhovnicește pot vedea mult mai mult din dumnezeirea Sa perfectă. Vedeți că ucenicii erau slabi, erau îngreuiați de somn, însă Moise și Ilie fiind vase mari, spiritualizate și pline de darul lui Dumnezeu stăteau în picioare și vorbeau cu Hristos despre Crucea Domnului, despre Patimile Sale și despre Învierea Sa pentru că acesta este scopul pentru care venise Hristos pe pământ: să ne mântuie de păcatele noastre, adică de plăcerile noastre; cum?  Prin durerea Sa.

Cum spuneam, Schimbarea la Față s-a petrecut cu puține zile înainte de Răstignirea Sa și ucenicii aveau nevoie să știe că Hristos făcea acest lucru în mod intenționat, ca Împărat Atotputernic și nu că ar fi fost covârșit de puterea politico-militară a fariseilor și romanilor.

Stadiul trupesc al ucenicilor

Vedeți că ucenicii, săracii, erau tot cu gând trupesc, pe plan material. Sf. Petru se bagă în vorbă, dorind să le facă trei colibe – lui Hristos, lui Moise și lui Ilie – chiar dacă ei vorbeau despre momentul crucial al Răstignirii.

Desigur că Sf. Petru și ceilalți mucenici erau și ei plini de har adică plini de iubire, însă pentru că vasul lor era mic, atunci nu puteau mai mult. Vedeți că Petru fiind plin de har știa că cei doi sunt Moise și Ilie fără să-i spună cineva, fără să aibă ei niște săgeți așa roșii care să arate că ăsta este Moise și ăsta este Ilie. Însă Petru nu putea să conceapă că permanentizarea acestei stări se va realiza în clipa în care Sursa acesteia, adică Hristos, va muri, va învia, Se va înălța la Cer și va trimite pe Duhul cel Sfânt. Petru nu putea să conceapă treaba asta. Înțelegeți?

Cu toate astea, avusese descoperire de la Dumnezeu că ăsta este Moise, ăsta este Ilie – că nu avea de unde să-i cunoască.

Fraților, trebuie să știți că așa sunt toate descoperirile de la Dumnezeu. Harul vine cel mult cât duce omul și până unde duce omul. Înțelegeți?

Sf. Petru fiind plin de har, atât cât putea el să ducă, desigur, vedeți că nu s-a îngrijit de sine, ci s-a gândit doar la cei trei. A zis să facem 3 colibe: ție una, lui Moise una și lui Ilie una – n-a zis „și mie una”. El era împlinit. Nu îi lipsea nimic. Dorea să stea acolo veșnic în starea aceea de har, de bine, cu Hristos și cu Moise și cu Ilie. Desigur că nu știa ce zice, după cum ne spune Scriptura, însă, fraților, când cineva gustă din dulceața iubirii și liniștii lui Dumnezeu, comparativ cu amărăciunea care există în lume, evită din toate puterile lumea, să știți! 

Purtătorul de har și lumea

Este un paradox, să știți: harismatuhul iubește pe oameni ca persoane, însă urăște lumea ca și cumul de patimi. Se vede asta foarte clar chiar în întâmplarea aceasta când Domnul Se întoarce de pe munte și se întâlnește cu ceilalți apostoli care erau la poalele muntelui – adică nu erau încă despărțiți de lume, care nu au putut să vindece un copil demonizat. Și Se întâlnește și cu tatăl acestuia care strigă către Domnul ceva de genul: „Doamne, mă rog ție, ajută-l pe fiul meu că numai pe el îl am și este chinuit rău de un demon. Rău de tot! Le-am zis ucenicilor Tăi să-l vindece și n-au putut!”

Neputința vine din necredință

Urând această neputință a lumii care provine din necredința păcătoasă a oamenilor, Domnul a zis atunci „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine.” Vedeți ura față de distorsiunea umană și neputința umană și iubirea față de oameni pentru că Hristos l-a ascultat pe bietul om și i-a vindecat copilul. Înțelegeți? Cu multă dragoste i-a spus Hristos, plin de iubire! Da! Îmi place foarte mult fraza asta…

De asemenea, vedeți că fără Hristos nu putem face nimic.

Ascultarea totală

Întorcându-ne la Petru, se vede că era în har din faptul că nu a insistat cu colibele. Fraților, ascultarea desăvârșită NU se vede atât în faptul că propunem ceva persoanei iubite. Ascultarea desăvârșită se vede în faptul că dacă aceasta nu acceptă propunerea noastră sau, în orice caz, nu dă răspunsul pe care noi îl așteptăm, noi nu insistăm, nu presăm, nu boicotăm. Dacă cineva insistă sau dă un milion de explicații și mesaje, îndreptățiri, strategii de comunicare și boicot cum că așa trebuie să fie cum dorim noi, atunci acolo e o problemă. Mare. Înțelegeți?

Petru însă a renunțat la planul său, vedeți, chiar dacă foarte posibil se gândea și la Răstignirea Domnului și zicea în sinea sa că e mai bine sus pe Tabor că n-o să-i găsească acolo și chiar dacă o să-i găsească atunci Moise și Ilie o să facă vreo minune și o să-i scape, după cum a făcut Moise cu egiptenii sau Ilie când a zis să se coboare foc din cer. Clar era că Petru nu dorea să plece de acolo în ruptul capului și ar fi făcut orice pentru a prelungi starea respectivă. Înțelegeți?

Cele trei colibe și norul

Urcându-ne pe un plan superior, pe un plan duhovnicesc, cele trei colibe au și înțelesuri duhovnicești: coliba lui Ilie simbolizează practica, coliba lui Moise – teoria, iar coliba Mântuitorului, teologia. De notat aici este faptul că Moise a fost înainte de Ilie iar în viața reală este invers: practica este înaintea teoriei. Da, așa este, însă Scriptura vrea să ne învețe și prin acest exemplu că societatea iudaică pe vremea lui Ilie decăzuse într-o idolatrie mai rea decât atunci când evreii erau în Egipt.

Că tot discutăm de planul duhovnicesc, vedeți că în timp ce Petru vorbea despre colibe, un nor i-a acoperit pe apostoli de s-au spăimântat când au intrat în nor. Atunci s-a auzit glas din nor care a zis „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El să ascultați!”. Norul închipuie pe Duhul Sfânt, iar glasul este Tatăl care Îl validează pe Fiul în persoana lui Hristos. Vedeți că singurul atribut care poate să spună Tatăl despre Fiul în perfecțiunea Sa este iubirea. Iubirea perfectă – Fiul Meu cel preaiubit – , iubirea totală lângă care nu mai încape nimic altceva. Vedeți că dincolo de asta, după ce Îl validează pe Fiul, Tatăl ne dă poruncă să ascultăm de Fiul. De Acesta să ascultați! Înțelegeți?

Da, însă când ne-o dă? Îmi place foarte mult treaba asta, să știți. Acum când Fiul apare în toată slava Sa, după toată activitatea Sa pe pământ în care a făcut atâtea și atâtea minuni. Vedeți că la începutul activității Fiului pe pământ, adică la Bobotează, Tatăl din Cer nu a zis „De Acesta să ascultați!” ci acum la sfârșit. Vedeți câtă smerenie din partea lui Dumnezeu?

Dumnezeu nu presează

Putea să preseze de la început și să dea poruncă tiranică de la început să ascultăm de Fiul Său, că Dumnezeu era, însă nu, nu a făcut asta! Înțelegeți? El nu a făcut asta, pentru că Dumnezeu este smerenia de Sine. A vrut întâi să dovedească concret că este binele oamenilor, că vrea binele oamenilor, că e smerit. Înțelegeți?

Dacă Dumnezeu este smerenia și iubirea absolută și vedeți că Duhul Sfânt a venit ca un nor, nu ca un tanc, atunci de ce apostolii s-au înspăimântat când au intrat în nor? De ce? Pentru că norul fiind chipul Duhului Sfânt era un nor inteligent și apostolii intrau într-o altă cunoștință, într-o altă optică total străină minții lor. Această cunoștință a Duhului Sfânt este atât de străină minții omenești care aici este căzută și îmbucățește că Sfinții Părinți au numit-o chiar „necunoaștere” sau „supra-cunoaștere” ca să arate că este total diferită de cunoștința acestei lumi.

Cunoașterea și supra-cunoașterea

Cunoștința acestei lumi, care de obicei este bazată pe logică, din păcate, este o cunoștință nesigură, mioapă, bazată pe deducții care desigur că pot să fie și greșite. Noi bâjbâim în descoperirile noastre de care, de fapt, suntem foarte mândri. Pe această cale o mulțime de lucruri nu le cunoaștem, fraților – de la cele mai simple cum ar fi de ce dormim și de ce căscăm, până la probleme mult mai complexe cum ar fi problema energiei întunecate, a materiei întunecate sau chiar a antimateriei.

Dacă însă ne curățim mintea și scăpăm de patimi, ne debarasăm de voia proprie și astfel acest organ de simț foarte sensibil numit minte începe să simtă bine, adică începe să aibă bun-simț, atunci mintea intră încet-încet într-un nor, adică într-o altă formă de cunoaștere care este imediată, neîmbucățită și supralogică în care omul pur și simplu știe din experiență, o experiență totală, simplă și imediată, primește descoperire de la Dumnezeu, are o încredințare mai presus de orice dovadă științifică, fraților. Pur și simplu știi dintr-o dată însă prin asta într-un mod paradoxal crește recunoștința și smerenia – nu crește mândria. Zici „Doamne, mulțumim! Maica Domnului, mulțumim!”

Dumnezeu dă această cunoaștere pe măsura capacității vasului fiecăruia, pe cât poate fiecare să cuprindă. De fapt, să știți că asceza pe care o facem, tăierea voii și ascultarea exact pentru aceasta o facem: pentru lărgirea vasului, adică a capacității noastre de cunoaștere iubitoare prin experiență, de deschidere față de Dumnezeu.

Atenție la ispită

Trebuie avut mare grijă aici pentru dacă omul nu este curățat pe deplin se poate amesteca și vrăjmașul. Din cauza asta, fraților, se impune să ne păzim gândurile cu toată strășnicia și să nu credem tot ceea ce ne vine în minte. Și mai ales, să facem ascultare! Înțelegeți?

Luminarea minții este, de fapt, capacitatea omului de a discerne între bine și rău, de a vedea cum să umble în lumea duhovnicească după cum luminarea ochilor, să zic așa, este capacitatea noastră de a putea să umblăm în lumea trupească. Discernământul ca și harismă este cea mai înaltă harismă – deosebirea gândurilor – și se dă direct de sus în urma ascultării și smereniei. Înțelegeți? Bineînțeles că încet-încet începe să clipocească încă de pe aici, dar ca harismă a Duhului Sfânt este cea mai înaltă harismă.

Deci lumina necreată, slava este cunoștința iubitoare dată de Duhul Sfânt care este mai presus de logica umană și de ceea ce ne pot spune organele de simț trupești. Această cunoștință a Duhului Sfânt totdeauna încearcă să-i unească pe oameni prin smerenie și iubire – se ferește însă de păcat și mai ales de ipocrizie și mândrie.

Concluzii

De fapt, cu asta se ocupă Biserica: cu schimbarea noastră nu numai la față, fraților, ci cu schimbarea noastră totală, în toată existența noastră. Cu metamorfozarea noastră, cu transformarea noastră. Vă reamintesc că sărbătoarea se numește în original „Μεταμόρφωση” care înseamnă de fapt „metamorfozarea”. În românește este tradus cu „Schimbarea la Față” care nu este foarte corect pentru că Biserica cere de la noi nu o schimbare la față, ci o transformare existențială a întregii noastre persoane.

Să nu uităm că virtuțile sunt transformarea patimilor, iar patimile sunt distorsiunile virtuților. Din cauza asta avem timp, din cauza asta avem Sfintele Taine ale Bisericii și din cauza asta facem asceză: ca să ne transformăm în bine prin Răstignire către Înviere. Dacă suntem constanți în urcușul nostru duhovnicesc și în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu atunci să fim siguri că vom ajunge și noi să-L vedem pe Domnul nostru în lumina cea dumnezeiască, în slavă pe vârful nemărginit al desăvârșirii, fraților. Că dacă nu-L vedem aici, nu o să-L vedem nici după moarte. Înțelegeți?

Să-L vedem pe Hristos! Să mergem pe muntele cel înalt și să încercăm să ne schimbăm în toată ființa noastră.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc mult că ați stat cu mine până acum. Sper să ne lumineze Domnul pe toți!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!