Păcatul omului toxic – Pr. Varnava Iancu

Ascultați un cuvânt foarte bun și foarte actual al p. Varnava Iancu despre ceea ce numim astăzi „omul toxic”. Mare atenție, însă, să nu spunem că „omul toxic” este celălalt. Dacă ne cercetăm mai bine, vom vedea cu surprindere că de multe ori suntem chiar noi.

Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Domnul este cel care îl vindecă pe om. Vindecă nu numai patimile duhovnicești, ci și bolile trupești. Pentru că de multe ori acestea sunt legate unele de celelalte. Multe boli se datorează raportării eronate a omului, raportării existențiale, duhovnicești. Deseori ne îmbolnăvim din cauza păcatelor noastre, nu pentru că Dumnezeu ne pedepsește, ci constituim o unitate și când omul suferă duhovnicește, de multe ori se îmbolnăvește și fizic.

Și Domnul vine să-l vindece pe paraliticul care era bolnav de 38 de ani, dar nu putea intra în scăldătoare pentru a fi vindecat când un înger mișca apa din scăldătoare pentru că altcineva i-o lua mereu înainte. Și vine Domnul și îl întreaba dacă vrea să se însănătoșească. O întrebare de la sine înțeleasă, care primește un răspuns de la sine înțeles. Cu toate acestea însă, Domnul respectă libertatea noastră, întotdeauna ne întreabă, este foarte discret. Și omul paralitic a răspuns afirmativ la această întrebare, dar a exprimat și motivul pentru care nu se putea face bine: „nu am om”.

Grozav lucru să zicem că nu avem om. De ce oare? Avem oameni apropiați de noi? Noi suntem aproape de alți oameni? De cine ne apropiem? De la cine luăm putere? Faptul că nu avem un om lângă noi – de multe ori dăm vina pe mediu, că îi lasă singuri pe acești oameni, dar responsabiliatea este exclusiv a noastră dacă nu avem om. Și acesta este marele nostru păcat. Care păcat? Ceva înlăuntrul nostru îi îndepărtează pe oameni de noi. De ce? De ce oare unii au oameni apropiați și de ce alții se sting în singurătatea lor?

De obicei, omul care se vaită, cel care trăiește într-o autocompătimire hedonistă, care acuză, care spune „Toată viața am fost bătaia de joc a altora, de asta am ajuns așa, toată lumea a profitat de mine”. Nu există o exprimare mai bolnăvicioasă decât aceasta, nu există o exprimare mai egoistă decât aceasta și nu există o altă exprimare care să se potrivească mai bine cu răspunsul lui Adam și al Evei, fiecare acuzându-l pe celălalt și aruncând vina asupra celuilalt. Αcest handicap lăuntric, am putea spune, ca să nu zicem ceva mai rău, îl face pe om să dea vina pe toată lumea pentru a nu-și asuma el însuși răspunderea. Ce îi îndepărtează deci pe oameni de noi? Dorința noastră de a fi centrul interesului, dorința ca noi să controlăm lucrurile, noi să dominăm, noi să determinăm totul. Unde își are rădăcinile această pretenție ca toată lumea să se ocupe de noi și să ne înțeleagă? În ceea ce la Părinții noștri este considerat a fi cauza oricărei patimi, iubirea de sine. Ce este iubirea de sine? Maxim Mărturisitorul spune: „dragostea irațională față de noi înșine”. Iubirea lipsită de rațiune, iubirea absurdă, nefirească. Pentru că iubirea sănătoasă este legitimă.

Ce este iubirea sănătoasă? Când am om. Și înainte de toate Îl am pe Hristos ca om, și datorită lui Hristos am fiecare om. E nevoie deci să ne cercetăm pe noi înșine, de ce pleacă oamenii de lângă noi? Pentru că vrem ca toată lumea să se concentreze asupra noastră și asupra cerințelor noastre. Pretindem, cerem, suntem nemulțumiți, ne purtăm urât, îi urmărim pe ceilalți, avem diverse gânduri, aplicăm tactici, autenticitatea și curăția sufletului nostru se pierd. Deci oamenii nu se apropie de noi pentru că nu vor să se îmbolnăvească și ei ca și noi.

Starețul Emilian obișnuia să spună ceva ce poate surprinde: „Să fii creștin adevărat, să se bucure oamenii de tine, adică să se mândrească cu tine”. Uau, să spui, a venit un om luminos, ce frumos că o să-l întâlnesc! Chiar dacă nu ne-am spune nimic. Dar acest lucru nu este ceva emoțional, nu este ceva psihologic, este rodul ascezei personale a omului care a învățat să iasă din el însuși, care a învățat ca, dincolo de propria voce și de propria nevoie, să asculte și nevoile celorlalți. Este cel care face un efort de gândire, depune un efort pentru celălalt, care, așa cum îi pasă de el însuși, îi pasă și de celălalt. Acest om nu simte că face un efort pentru celălalt. Știți când obosim? Doar păcatul ne obosește, nimic altceva. Și de ce ne obosesc oamenii? Pentru că nu iubim oamenii. De ce nu-i iubim? Pentru că nu ne iubim cu adevărat pe noi înșine. Și ce se întâmplă atunci? Ne domină teama „dacă voi pierde?”, teama „dacă vor profita de mine?”, teama „dacă mă vor trăda?”, teama „dacă mă vor răni?”, teama „dacă mă vor face să mă simt nesigur?”. Și din moment ce există teamă, nu există iubire, pentru că iubirea alungă teama.

Dragostea autentică așa se arată. Dacă nu ne temem de celălalt, dacă nu-l simțim pe celălalt ca pe o amenințare, ci ca pe o binecuvântare. Pentru a face însă acest lucru trebuie să fim profund conștienți de rațiunea pentru care trăim, cine suntem, încotro ne îndreptăm și în ce stare ne aflăm. Această conștientizare de sine ne oferă și cunoașterea celuilalt. Pe celălalt îl cunoaștem așa cum ne cunoaștem pe noi înșine. Relația pe care o avem cu celălalt depinde de relația pe care o avem cu noi înșine. Dacă mă prețuiesc deci pe mine și mă prețuiesc înseamnă să cred că sunt creat pentru veșnicie, cred că sunt făcut să fiu unit cu Dumnezeu, că sunt făcut să trăiesc harul lui Dumnezeu, că sunt făcut ca Dumnezeu să fie casnicul meu, ca Dumnezeu să fie al meu, ca Dumnezeu, să fie prietenul meu, să-L văd pe Dumnezeu în viața mea, atunci, cu aceeași sacralitate, cu același respect îl văd și pe celălalt și mă interesează nu acțiunile lui, ci esența lui.

Acțiunile omului nu sunt neapărat esența lui, ele sunt simptomele lui, iar, dacă ai maturitate duhovnicească, dacă ți-ai antrenat simțirile, treci dincolo și recunoști și decodifici esența omului, binele și răul lui, lumina și întunericul lui și atunci aceasta este iubirea, creezi condițiile pentru ca omul să se trezească și să-și găsească orientarea. De obicei, noi trăim relațiile superficial și cu o anumită ușurință, fie suntem prea severi, fie prea îngăduitori, ca să nu ne complicăm, dar nu suntem autentici pentru că este greu să fii autentic, este greu să lucrezi cu cealaltă persoană, este nevoie de răbdare, este nevoie de timp, este nevoie de cuvântul potrivit, de atitudinea potrivită.

Dar pentru a face acest lucru trebuie să o fi făcut mai întâi cu tine însuți. Adică, întreaga problemă se rezumă în final la două lucruri: zdrobirea inimii, pocăința, că fără Dumnezeu nu suntem nimic și El este viața noastră și tânjim după El, dar El ne depășește și asta ne zdrobește, iar pe de altă parte, îngăduința față de oameni, înțelegerea, acceptarea. Deci, în măsura în care mă zdrobesc și mă cunosc pe mine și devin bucurie pentru celălalt, atunci aceasta este viața. Adică, pe de o parte zdrobirea, iar pe de ală parte duhul de jertfă.

De ce nu ne sacrificăm pentru oameni, pentru ceilalți oameni? De ce nu ne jertfim? De ce suntem egoiști? Nu pentru că nu suntem oameni buni și răufăcători. Ci pentru că nu am gustat niciodată cu adevărat harul lui Dumnezeu. Nu am gustat niciodată iubirea lui Dumnezeu. Și nu am fost purtători ai acestei iubiri pentru ca aceasta să ne elibereze, să dărâme baricadele noastre lăuntrice și să nu fie pentru noi efort, jertfă și să spunem „Atâta pot”. Dar ce „atâta pot”? Ai trăit comoara, care este viața, ca să spui că atât poți? Poți să faci orice.

Gândiți-vă, ca să înțelegem printr-un exemplu simplu, o persoană care trăiește o viață de zi cu zi în plictiseală, fără sens, fără interese, ostenește la cel mai mic efort. Dacă sufli doar, leșină. O adiere de vânt să bată, va pica lat, vai, am obosit. Dar dacă cineva se îndrăgostește și iubește, are entuziasm, face totul. De ce? Este o stare lăuntrică. Dacă avem o viață duhovnicească autentică, adică avem bucurie în noi, Îl avem pe Hristos, avem lumină, dacă Hristos ne mișcă sufletește, atunci nu vom evita jertfa, ci o vom căuta, o vom revendica. Așa cum altul spune „îmi revendic drepturile”, creștinul își revendică jertfirea pentru celălalt. Acesta este dreptul lui. Ați înţeles? Aceasta este libertatea, acesta este omul sănătos. Acesta este omul normal. Acesta este omul plăcut. Acest om devine deci lumină, te bucuri de prezența lui. Este blând, este smerit, când ești lângă el te liniștești. Cine nu se va apropia de un astfel de om? Poate acesta să spună „nu am om?” Întreaga lume este a mea.

Altul va fi nemulțumit, va zice că celălalt s-a strâmbat la el, că l-a privit cu răutate, că nu i-a acordat atenție, va avea continuu gânduri și va fi tot timpul la telefon. Și se va chinui. Și va merge la duhovnic și va zice: „Am făcut totul, dar nu știu de ce Dumnezeu nu mă iubește.” „De ce nu te iubește?” „Oamenii nu mă iubesc.” „De ce nu te iubesc?” „Nu știu. Probabil că mă invidiază. De asta să mă împărtășesc, ca să iau putere.” Adică legitimarea nebuniei noastre. Înţelegeți? Aici e problema.

Și care a fost păcatul paraliticului? De aceea întregul episod primește un alt sens. Fiindcă Hristos îi spune la final: „De acum să nu mai păcătuiești!”? De ce îi spune asta? Vedem vreun păcat? Acesta era păcatul: „Nu am om”. Ei bine, dacă nu avem un om sau dacă nu ne-am construit o relație nici măcar cu un singur om, suntem demoni, adevărați demoni, nu avem viață în noi. Și ne creăm și o filosofie, ne facem diverse idei: „Părinte, nu este așa. Mi-a vorbit așa, mi-a vorbit altfel.” Ei, și? Ți-a vorbit. Și? De ce ai căzut? Ce ai pățit? Cine te poate nedreptăți dacă nu te nedreptățești tu pe tine însuți? Și venim și facem cruci, și una, și alta, ca să ne împărtășim, să primim putere pentru că [pasămite] numai Hristos ne iubește, oamenii nu ne iubesc. Dar se poate așa ceva?

Așa că înțelegem că acesta este păcatul nostru, nu avem om. Ei bine, chiar dacă ne-am avea bine cu întreaga lume, dacă nu avem în inima noastră un om, este o problemă. Este la fel ca și când am păcătui față de întreaga lume. Este nevoie să ne împăcăm cu fiecare om, însă în primul rând să ne împăcăm cu conștiința noastră. Când ne facem prietenă propria conștiință și trăim harul lui Dumnezeu, suntem liberi. Ne însoțesc anumite vinovății, anumite pete întunecate, pe care nu le-am descoperit încă, și dăm vina pe ceilalți.

Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viaţă dăruindu-le! Cu adevărat a înviat Domnul!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!