Ascultați un foarte bun cuvânt al părintelui Iosia Trenham în care acesta ne vorbește cu discernământ despre unele din problemele ortodoxiei actuale și cum am putea să le rezolvăm.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Bună tuturor. Hristos a înviat! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Mulțumesc pentru conectare. Reflecția pe care o am pentru voi astăzi am intitulat-o „Paștile, Sfântul Marcu, și neînțelegerile noastre.”
Vă doresc tuturor multă bucurie în timpul acestui timp pascal și sper că veți medita asupra a cât de mult v-ați îmbogățit prin credința voastră în Hristos, biruitorul morții.
De asemenea, aș dori să îmboldesc inima voastră de creștini [să se gândească] către unele [lucruri] ce derivă din învierea Mântuitorului nostru. În primul rând sper că vă bucurați, că alegeți a vă înveseli de bucuria primită în inima voastră de la Duhul Sfânt în legătură cu ceea ce Hristos a făcut pentru voi, și pentru întreaga lume, prin izbânda asupra morții și înălțarea în slavă a lumii căzute. Așa cum se zice în predica Sf. Ioan Gură de Aur, care este citită în noaptea de Paști în toate bisericile [ortodoxe] din întreaga lume, când cu o singură voce, preoți și episcopi declară că iadul s-a amărât, făcându-se de râs, a fost amărât și decimat, iar oamenii sunt atât de marcați de acest moment. De asemenea, ne aducem aminte că iadul însuși a fost în întregime eviscerat, iar moartea și gheena au fost amărâte de mântuitoarea prezență a lui Hristos.
Doresc să subliniez că iadul s-a întristat iar [a fi] creștin amărât este o contradicție. Noi creștinii avem bucuria iertării, bucuria vieții noi, bucuria de a fi eliberați din sclavia diavolului și a fricii de moarte; veselia și bucuria Paștilor este ceva normal pentru noi, deoarece este viața noastră. Dacă vom fi amărâți, dacă vom avea amărăciune în inima noastră, cu cine ne vom asemăna de fapt? Zicem că iadul este locul amărăciunii, acesta fiind singurul loc de acest fel. Nu noi. Nu noi. Bucuria care umple inima creștinului și bucuria Paștilor care trăiește în trupurile și sufletele noastre trebuie a fi hrănită, adâncită, menținută și a i se permite de a-și găsi locul în ceea ce privește rânduirea gândurilor noastre și a comportamentului de creștini.
În mod cu totul special, cu prilejul acestei sărbători de 25 aprilie, ziua sărbătoririi Sf. Apostol și Evanghelist Marcu, aș dori să fac unele comentarii cu privire la ispita de a pierde bucuria și spiritul pascal din cauza căderii în mijlocul disputelor, și de ce aceste dispute și neînțelegeri nu necesită renunțarea la bucuriei pascale, amărăciunea nefiind justificată nici măcar atunci când disputele apar. În primul rând un cuvânt despre Paști, despre data când pică acesta, iar după aceea, despre viața Sf. Marcu și apoi [un exemplu] despre cum să punem în aplicare acestea.
Dacă știți ceva despre istoria bisericii atunci v-ați putea aminti că încă din vremurile timpurii a existat o ceartă în Biserică despre modul calculării corecte a datei [de prăznuire a] Paștilor. Faptul că Biserica a fost foarte preocupată de menținerea unității sale în jurul acestei sărbători arată concret cât de esențială este Învierea pentru viața creștină, care se află chiar în miezul credinței creștine. Dar în secolul II a existat o ceartă cu privire la modul în care se calcula data Paștilor în Asia Mică, această fiind moștenită de la Sf. Ioan Teologul și care a fost transmisă mai departe la ucenicii săi ca Sf Policarp [al Smirnei], Sf. Ignatie al Antiohiei, și cea calculată și sărbătorită la Roma. În fapt, aceasta se întâmpla în timpul vieții Sf. Irineu al Lyonului, un minunat sfânt părinte și teolog al Bisericii, o personalitate remarcabilă care a scris în greacă și a slujit în Franța – la acel moment se numea Galia și era parte a Imperiului Roman. Acest om, ca dealtfel toate acele personalități deosebite ale Bisericii ale primului mileniu, slujea în eparhia sa ca și când ar fi făcut-o pentru întreaga lume. El însuși un descendent al marilor părinți din Asia Mică, slujind în Roma și fiind cunoscător al Bisericii occidentale a recomandat o reconciliere și a convins pe Papa acelei vremi să nu ridice problema [alegerii] datei Paștilor până la punctul de a crea o diviziune. Acesta a încurajat toleranța, a încurajat un spirit „irineic”, un spirit de pace care să permită această diferență fără a insista ca cei din Asia Mică să accepte tradiția [bisericii] din Roma.
Dacă sunteți interesați în mod deosebit de istoria bisericii occidentale și cu totul special de cel al insulelor britanice, veți afla că a existat o lungă ceartă între misionarii celți, care veneau din Irlanda și încreștinau parte de sud a Scoției și partea de nord a Angliei, și misionarii romani care veneau din sud, cu privire la modul de calculare a datei Paștilor: un mod de calculare celtic și unul roman și numai în secolul VII, cu ocazia unui sinod local, care a avut loc la Whitby, s-a luat decizia finală, fără a fi lipsit de unele mini tensiuni locale, care a dus la reconcilierea definitivă. Simplu spus, ideea mea este că bucuria Paștilor a fost amenințată de cearta cu privire la data sărbătoririi Paștilor, iar Sfinții [Părinți] ne-au dat un exemplu cum să se mențină acea diferență fără a se ajunge la ruptură, fără a pierde bucuria vieții de creștini și a încerca a se găsi, în pace, o soluție de înțelegere, iar câteodată, cum a fost în cazul Sf. Irineu, să accepți să fii de acord cu dezacordul și să nu permiți ca aceasta să devină a problemă.
Cea de-a doua mea mângâiere am extras-o din viața Sf. Marcu Evanghelistul, marele apostol, care ne-a lăsat o evanghelie minunată, cea mai scurtă dintre toate evangheliile, o evanghelie cu adevărat misionară, în care a scris despre ceea ce a aflat despre viața Mântuitorului nostru, în special din gura Sfântului Apostol Petru, părintele său spiritual. Sf. Marcu, a cărui comemorare se face pe 25 aprilie, a crescut în Ierusalim, a fost botezat de Sf. Petru, a slujit în Biserica primară, în fapt acesta a întreprins excursii misionare cu sfinții apostolii Pavel și Varnava, Sf. Varnava fiind vărul său, iar dacă veți deschide la capitolul 12 din „Faptele Apostolilor” veți vedea cum acesta împreună cu Sf. Varnava și Sf. Pavel s-au aventurat în acele excursii misionare.
Sf. Ioan Gură de Aur explică în comentariile de la „Faptele Apostolilor” că Sf. Marcu avea o slăbiciune, o frică, la începuturile lucrării sale misionare; bineînțeles, că Sf. Paul și Sf. Varnava se confruntau cu o imensă rezistență, fiind amenințați și cu moartea, după cum însuși Sf. Pavel o spune, și din această cauză Sf. Marcu s-a întors la Ierusalim, lucru care l-a mâhnit foarte tare pe Sf. Pavel. Mai târziu, după întoarcerea Sf. Marcu [la lucrarea de misiune] și când Sf. Pavel s-a mai îmblânzit, Sf. Pavel a avut o dispută cu Sf. Varnava în legătură cu Sf. Marcu, Sf. Pavel refuzând să-l mai ia cu ei din nou. Din cauza acestei serioase dispute Sf. Pavel și Sf. Varnava au decis să meargă în locuri diferite, dar Sf. Varnava a decis să-l ia pe Sf. Marcu cu el, iar Sf. Pavel l-a luat pe Silas și au mers de au creștinat Siria, iar Sf. Varnava, alături de Sf. Marcu, au mers și au creștinat Cipru.
Acesta este un exemplu a unei neînțelegeri în biserica primară și, chiar de era biserica adevărată, sau fiind sfânt apostol, aceasta nu înseamnă ce veți discerne perfect intenția lui Dumnezeu în relația cu ceilalți apostoli; chiar dacă a fost o dispută aprinsă între ei, aceștia s-au separat în mod amical pentru ca frăția dintre ei să se mențină. Așa cum vedem mai târziu în scrierile scripturistice, Pavel și Marcu se împacă, Marcu slujindu-i din nou Sfântului Pavel – în epistola către Coloseni scrie că Sf. Pavel i-a dat Sf. Marcu o misiune – iar mai târziu, când cel mai mare dintre apostoli, Sf. Petru, se află în Roma, Sf. Marcu se află și el acolo! Sf. Marcu le slujește tot timpul, până la momentul martiriului acestora, iar mai apoi merge și ajunge să aibă o strălucită activitate misionară, creștinând Egiptul și ajungând un mare predicator, povățuitor, scriitor de Evanghelie, și bineînțeles, la sfârșit, sfânt martir.
Acesta este un alt exemplu cu privire la modul în care o dispută în spiritul pascal și al adevăratului spirit creștin menține adevărul [de credință] în ciuda tuturor costurilor, dar în care se cade de acord, în mod amical, într-un adevărat spirit spirit „irineic”, că se poate a nu fi de acord în unele chestiuni. Am sentimentul că în ziua de azi, în biserică cel puțin, în Occident, unde m-am lovit cel mai mult, alunecăm spre una, sau alta, din două erori. [Prima este că] suntem de acord să nu fim de acord cu [unele lucruri] cu privire la dogmă, unde nu ar fi trebui să fie nici un dezacord, și unde o mică parte de agitatori încearcă să facă Biserica să-și schimbe dogma în anumite chestiuni care sunt mai degrabă învățături fundamentale care nu pot fi atinse, cum ar fi cele morale și cele teologice. Aceasta este una dintre erori.
De asemenea, observăm o eroare pe partea cealaltă în care neînțelegeri legitime nu sunt tolerate, domenii în care judecata pastorală nu se aliniază, și cu care ne-am născut, în mod special atunci când cineva crede că aceea controversă pastorală este o chestiune importantă, – deși nu este despre dogmă -, despre care crede că are dreptate iar celălalt greșește. Și poate are dreptate. Dar mă întăresc cu gândul că există mult mai multe lucruri în biserică în legătură cu care să cădem de acord că nu putem fi de acord. Asta simt. Bineînțeles că există multe chestiuni dogmatice care nu sunt supuse negocierii – asta, fără discuție – și există compromisuri în acest domeniu atât timp cât Biserica a fost întotdeauna asaltată de eretici și schismatici, dar nu am să vorbesc despre asta. Ne vom lupta cu aceia și ne vom lupta până la moarte. Punct.
Dar sunt numeroase chestiuni care nu țin de doctrină, care pot fi negociate, asupra cărora nu ne aplecăm, și nu este bine a demoniza pe aceia care împărtășesc o altă perspectivă, chiar de am fi convinși că aceea perspectivă este greșită, aceasta fiind o problemă a acelei persoane care nu cunoaște sau nu vrea a lucra adevărul. Sf. Pavel a abordat această chestiune de mai multe ori în scrierile sale și încurajează pe cei puternici să-i tolereze pe cei slabi de dragul lui Hristos, deoarece Hristos ne-a acceptat pe toți. Nu trebuie să solicităm tuturor să fie tari [în credință] și să cunoască imediat ce este bine într-una sau în alta, dacă acestea nu sunt [chestiuni] fundamentale pentru credință.
Astfel, există multe lucruri despre care [putem spune] că nu putem cădea de acord, și chiar dacă ai avea dreptate, cu dragoste și răbdare trebuie să înduri pe cei care nu sunt așa de luminați și care nu știu cum să facă asta sau cealaltă, dar care nu sunt esențiale. Trebuie să ne ținem gura închisă și cu dragoste să iubim și să susținem pe cei care sunt mai slabi în credință. În fond, avem nevoie de o experiență „irineică” pentru a nu încălca pacea și unitatea bisericii pentru niște chestiuni care ar putea fi tolerate. Suntem o familie! Suntem o familie, iar atunci când nu cădem de acord, trebuie să ne comportăm ca o familie.
Îmi aduc aminte când, cu mulți, mulți, ani în urmă, pe când eram tânăr preot, la o conferință cu peste 2-300 de preoți, preoți numai, nu laici, când vorbitorul, a început să vorbească despre un călugăr foarte influent pe care cu toții îl știam, unii dintre noi chiar în mod personal și pe care îl aveam la mare cinste, – dar aceasta nu era opinia acestui vorbitor – , când acesta a început cu frenezie și cu voce tare să spună ceea ce credea el despre acest ieromonah și despre pozițiile acestuia cu privire la unele lucruri, cum ar fi modalitatea de primire în biserică, deoarece acest monah insista că, în ortodoxie, creștinarea totală are loc la botez. Acest preot care vorbea era foarte supărat. Începuse a spune lucruri cu adevărat urâte și chiar atunci, părintele meu spiritual, Preasfinția Sa, episcopul Vasile, așezat pe unul din rândurile din spate, s-a ridicat și cu voce tare i-a zis celui care era la microfon: „Părinte, Dumnezeu te aude iar tu vorbești așa despre fratele tău!” Uau! S-a făcut dintr-o dată liniște deplină. Liniște deplină. Acesta a fost un cuvânt de îndreptare [venit din] din dragoste. Episcopul Vasile nu i-a zis [aceluia] că nu este de acord cu ceea se spune. Asta era o chestiune diferită. Episcopul Vasile i-a spus că nu trebuie să fie în dezacord în felul acela. Nu trebuie.
Chiar dacă crezi că ai dreptate și fratele tău a greșit, nu vorbi despre el într-un spirit de aspră judecată. Pentru că noi nu facem asta. Noi nu trăim în felul acesta, dragii mei. Paștile ne-a învățat să-i numim pe ceilalți frați, chiar dacă aceștia ne urăsc. Iar dacă îl vom numi pe fiecare frate și-l vom trata ca atare, chiar dacă acesta ne urăște, nu vom putea oare ca, prin dragoste și bucurie, să le tolerăm acelora cu care nu suntem de acord, care sunt [totuși] frații și surorile noastre în credință? Cred că putem. Trebuie [să putem]. Trebuie să ne acceptăm unul pe altul în toate acele chestiuni în care putem cădea de acord că putem să avem o altă părere. Putem să ne acceptăm unul pe altul și să ne suportăm unul pe altul în același fel în care Hristos a acceptat și ne-a suportat pe noi.
Slavă numelui Său, iar spiritul Paștilor să umple inimile voastre pentru a vă oferi fericire multă de-a lungul întregii perioade pascale. Hristos a înviat!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
