Cum depășim traumele și slăbiciunile – d-na Galina Răduleanu

Ascultați un interviu echilibrat cu d-na Galina Răduleanu despre cum se generează și cum depășim traumele și patimile noastre. D-na Galina vorbește pe baza experienței sale de psihiatru și de fostă deținută în închisorile comuniste.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Cum depășești o traumă? Despărțirea de cineva, moartea cuiva sau alt tip de traume?

Din copilărie?

Nu din copilărie.

A, din viața de toate zilele.

Recente, da.

Un deces, sau o pierdere?

Da, da. Pierderea unui post de muncă, de pildă…

Știi, e foarte greu, când e vorba de deces. Pierderea unui loc de muncă și asta e un necaz. Dar e un necaz. Nu-i o traumă. Un deces este foarte, foarte greu, mai ales când vorbim de cineva care reprezenta mult în viața ta. Dar toate au un rost. Și lucrurile bune, dar mai ales lucrurile rele, au o semnificație. E greu atunci când, să zicem, ți-a căzut o piatră în cap și nu-ți dai seama care este semnificația acestei căderi, dar ele de fapt s-au produs pentru ceva. Durerea încetează încetul cu încetul, legat de timp. Timpul estompează partea de durere, dar de lipsă…Nu dispare niciodată. Ceea ce a reprezentat respectiva persoană, n-are cum să dispară. Durerea asta, încetul cu încetul, se estompează. După aceea, poți să și înțelegi anumite lucruri. De ce a trebuit persoana respective să plece și care este partea de semnificație? Că este într-adevăr o parte de semnificație!

Uneori e greu s-o accepți, uite, când mă gândesc la prietenul tatei, părintele Ilie Imbrescu, care a fost arestat în 1949 și condamnat la 15 ani de închisoare sau la 20, pentru că a rămas în jurământul unei organizații anticomuniste în care era și un mare avocat Istrate Micescu, parcă și un amiral, Horia Măcelaru, dacă nu mă înșel. Această organizație a fost descoperită de comuniști, toți au fost arestați și el la Aiud. Și în 1951, deci după 2 ani, a făcut o ocluzie intestinală, o apendicită, pentru care trebuia urgent să fie internat pentru că făcuse abdomen acut și securiștii de la Aiud au trimis la București o hârtie pentru aprobare de internare. Până când a venit aprobarea, el a murit. Și atunci, sigur, a fost o durere imensă, pentru că băiatul lui avea 12 ani și nici acum el nu acceptă.

Dar eu am stat și m-am gândit: cât de milă I-a fost Lui Dumnezeu de părintele Imbrescu, că l-a luat după 2 ani și l-a scutit de 15 ani de tortură! Pentru că el scrisese deja poeziile acelea, care după aceea au fost trimise nevestei lui…. Scrisese poeziile care au reprezentat trăirea lui duhovnicească, de înălțime spirituală, deci cumva își făcuse datoria. Urma acum să fie chinuit în Aiud, în Canal, în toate chinurile care au urmat până în 1964, timp de 15 ani. I-a fost mila lui Dumnezeu și l-a luat! Eu așa înțeleg.

Deci, vreau să spun că fiecare lucru care te traumatizează, are o semnificație. Poate trezește în tine ceva, poate pe persoana respectivă, știu eu, Dumnezeu o scutește de alte lucruri mai rele. Nu știu, pentru mine este totdeauna o semnificație.

Mi-a plăcut ce spuneți cu mila lui Dumnezeu.

Întotdeauna este un scop mai bun. Da. Absolut!

Cum tâlcuiți cuvântul Sfântului Ap. Pavel: „Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune?”. Ați trăit cuvântul acesta în închisoare?

Nu m-am gândit niciodată la această frază dar acum, dacă mă gândesc la ea, îmi dau seama că acolo, în închisoare, îți simțeai slăbiciunea și, într-adevăr, prin această slăbiciune, ai putut să ajungi să trăiești legătura mai intensă cu Dumnezeu dar poate și prin faptul că te smerește această slăbiciune. Puterea lui Dumnezeu îți dă posibilitate să-ți vezi nimicnicia.

Și slăbiciunea ta te ajută.

Slăbiciunea ta te ajută să te ridici.

E frumos cuvântul, nu?

Nu m-am gândit niciodată, dar așa am trăit-o într-adevăr. Am trăit-o.

Ați simțit forța smereniei?

În închisoare, nu. Nu. Pentru că nu mă debarasasem complet de orgoliu. Nu știu ce să spun, poate mai târziu, mult mai târziu. Poate mai recent, aș zice! Și nici acum în totalitate. Pentru că am fost – acum pot să spun, că a trecut – o ființă extraordinar de orgolioasă. Dar era și o treabă ereditară.

Se moștenește cumva? Se moștenesc, deci.

Da, da. Mama era foarte orgolioasă și eu am moștenit-o, teribil.

Se moștenesc patimile sau ține mai mult de temperament?

Depinde, că nu este asta o treabă matematică. Poate că uneori nu moștenești nici orgoliul, dar în cazul meu, am moștenit pe deplin. În totalitate.

V-a dat de furcă, nu?

Din copilărie! Dacă eu nu am putut să-mi cer iertare, toată viața.Îți dai seama? Eram copil, înseamnă că eram ereditar. De vreme ce din copilărie era. Acum chiar dacă apare, pot să mi-l retez, pot să zic: „stai un pic poate sigur e-o dovadă de orgoliu. Chestia asta nu trebuie să fie!”. Pentru că, să știi, prin orgoliu dacă e vorba să te ia în stăpânire cel rău – și asta urmărește în permanență, orgoliul este breșa pe unde să intre. Numai orgoliul! Nimic altceva. Orgoliul este singura breșă care îi dă posibilitatea să intre. În momentul în care breșa asta ai desființat-o, el nu mai are intrare.

Și cum te lupți? Poți lupta singur sau te smerește Dumnezeu?

Păi, numai cu ajutorul lui Dumnezeu! Și Dumnezeu îți trimite niște greutăți, niște întâmplări, care te zguduie, să te cutremure. Cutremure care prăbușesc clădiri. Multe necazuri, boli, pierderi și multe… Mă duceam la duhovnicul meu, la părintele Gherontie Ghenoiu, de la Patriarhie – e minunat, un om minunat, absolut – eram ieșită din închisoare. Mă duceam la părinte, el era de-o frumusețe, de-o bunătate, de-o căldură, era extraordinar, extraordinar. Și-i spuneam:

– Părinte, nu știu cum să scap de orgoliu. Uite, asta e păcatul meu, ca și al primilor îngeri.

Este un pas și acesta, să-l recunoști. Să-l identifici în tine.

Da. Cum să fac să scap? Și părintele mi-a zis:

– Păi de ce să fii orgolioasă, ce ai care-ți aparține? Ce ai care să nu fi primit? Și începe să-mi spună așa. Eu mă gândeam: „Da, are dreptate”, dar toată treaba era rațională și nu avea niciun ecou în mine. Eu mergeam pe drumul meu.

Până nu te pălmuiesc împrejurările vieții….

Absolut. Părintele Alexie îl știe pe părintele Gherontie.

A, da?

Da. Zice: „Daa, părintele Ghenoiu!”. Vai ce om minunat, absolut minunat.

Ce transmiteți societății românești de azi? Pe de-o parte sunt îngreuiați de facturile pe care trebuie să le plătească, de sărăcie, adică. Pe de altă parte sunt speriați și de boală, traumatizați cumva în urma pandemiei. Pe de o altă parte și de războiul care este posibil să vină.

Nu știu. Dacă-i vorba să mă compar cu mine, pe mine pandemia nu m-a speriat nici cât negru sub unghie. Absolut deloc. Când a fost să stau în casă, am stat în casă, nu m-a deranjat, când a fost să ies am ieșit. Nu mi-a fost frică. Am făcut de câteva ori (covid), o formă mai ușoară, dar nu pot să spun că a reprezentat o preocupare pentru mine. Sigur, mă durea când auzeam că ăla a murit, ăla a murit. Auzisem de atâtea personaje teologice, când am fost într-un pelerinaj, un stareț al unei mănăstiri; Sighișoara se numea mănăstirea. Și murise de covid. Mă impresiona și mă durea lucrul ăsta și mă gândeam: „Doamne, ce pedeapsă pe lumea asta. Atunci zic: „Asta e ca plăgile Egiptului. Asta-i prima plagă”.

Care-o fi a doua? Războiul! Acum trebuie să mă întrebi care o fi a treia?

Păi începe deja.

Vă spun eu care este a treia! A treia este seceta! Mă rog, până la șapte mai sunt.

Dar toți suntem, cu toate aceste lovituri, atât de nepăsători, atât de împietriți. Atât de împietriți. Nimic nu ne trezește.

Nu ne schimbă!

Nu ne trezește, domnule. Voi nu vă dați seama și ăia din Ninive, ăia s-au trezit! Nu? S-au îmbrăcat în cenușă și s-au trezit, Dumnezeu i-a iertat. Noi, nimic!

Mai sunt egiptenii care, tot așa, nu credeau și nu se înmuiau.

Nimic, nimic! Petrecem în continuare. Sodomie, cât cuprinde, etc, etc, nimic. Orgoliu luciferic. Nu ne dăm seama că noi ne autodistrugem. Sincer, nu știu. La un moment dat va interveni ceva care să ne trezească! Cred, așa cred, totuși.

Ce credeți că ne lipsește de nu putem să ne trezim?

Smerenia. Suntem plini orgoliului. Stau și mă gândesc: chiar e atât de important să ne facem o stație lunară, când sunt părți ale globului unde populația moare de foame? Mie mi se pare ceva înfiorător. Când știu că-n Africa sunt popoare care mor de foame. Mor! Sunt scheletice. Am văzut poze cu copii care sunt numai piele și os. Și nouă ne trebuie stație pe lună! De ce ne trebuie stație pe lună? Și pe Marte? Îți dai seama, miliarde, dar miliardele alea, oare nu ar fi mai firesc să ajutăm populația care e muribundă? Sau să dăm mai mulți bani cercetării pentru a descoperi tratamentul cancerului?

Această indiferență ne-a învârtoșat cumva sufletul.

Da. Nouă ne trebuie stație pe lună. De ce-ți trebuie mă, stație pe lună? Pentru ce? Crezi că vei fi mai dumnezeu dacă faci stație pe Lună? Sau pe Marte? Deci nu, eu nu înțeleg! Chiar nu înțeleg. Nu-ți pasă de ceea ce se întâmplă pe Pământ. Nu-ți pasă de ce este cu omul, cu semenul tău. Cum spunea cineva, care era la masă, că trebuie să scadă populația globului! De asta acceptăm această schimbare climatică și secetă. Ca să moară de foame lumea. Dar de ce? De ce trebuie să moară de foame? Populația pe planetă are cu ce se hrăni. De ce trebuie să aibă unul să se lăfăiască și altul să nu aibă o bucată de pâine?

Noi, ca indivizi, ce putem face?

Noi ce putem face?

Acestea sunt lucruri care se hotărăsc la nivel global.

Măi, decât să ajuți pe unul care-i alături (lângă) de tine. Nu poți să-l ajuți pe ăla din Africa. Dar, cel puțin în sufletul tău, să nu fii de acord. Deci să nu fii de acord cu ceva care nu este normal și nu e uman, nu e firesc. Nu e firesc! Cântăm în UE, cântecul Oda Bucuriei a lui Beethoven și cântecul acela al lui Schiller: „Toți pe lume frați noi suntem/ Când tu vii ușoară-n zbor/ Slavă ţie, stea curată /Voie bună pe pământ”. Bun, și tu cânți lucrul ăsta. Păi nu ți-e rușine să cânți lucrul ăsta? Să cânți tu o minciună, e o minciună pentru tine! Tu nu ai noțiunea de frate, nu-ți pasă. Cine-i fratele tău? Nu există niciun frate! Nu există decât inamici și oameni care te concurează, pe care vrei să-i dai la o parte ca să câștigi mai mult. Știu că nu pot face nimic, fără îndoială.

Dar facem cu cel de lângă noi, binele pe care eu pot să-l fac.

Măcar cel de-alături.

Da. Și ca să terminăm într-o notă mai optimistă, cum vedeți biruința creștinului azi în lume?

Nu stabilesc eu asta. Hristos spune: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! Trebuie să îndrăznești, de vreme ce a biruit lumea, înseamnă că e posibil ca să biruim și noi, dar trebuie să îndrăznim. Dacă o să fim căldicei și indiferenți, nu vom reuși. Deci: indiferentismul acesta, care din păcate nu se referă numai la lumea laică, ci și la Biserica lui Hristos. Eu de asta îl iubesc pe Sf. Gavriil Georgianul, un adevărat sfânt, care L-a iubit pe Dumnezeu, dar a iubit și țara lui și oamenii lui și a fost și om al cetății. Care nu a acceptat ca să i se închine lui Lenin și i-a dat foc. Cu prețul vieții lui. Deci a fost om al cetății! Om care – așa cum au făcut și legionarii, când a fost războiul civil din Spania, s-au dus să se lupte.

N-au stat nepăsători.

Pentru că era un război împotriva Lui Hristos! N-au fost nepăsători. Nici Sf. Gavriil Georgianul n-a fost nepăsător, nici când a fost războiul civil din Georgia. Când a strigat la soldații aceia: „Eu sunt Georgia, omorâți-mă pe mine!”.Și era implicat. Implicat. Și era un sfânt, nu era, știu eu, un oarecare. Deci un sfânt. Dar era implicat. Ar trebui să fim toți implicați, de la vlădică la opincă, dacă vrem să ne facem datoria. Că nu e – vorba muncitorului – Bine, slugă bună și credincioasă, ți-ai făcut datoria. Dar măcar să ne facem datoria. Datoria noastră nu este să fim nepăsători. Zicem: „Nu te băga!”. Asta-i ca și cu samariteanul. Știi?

Noi… trece fariseul, trece levitul, îl lasă pe ăla să fie zdrobit și însângerat. „Nu te băga!”. Cam asta facem. Toate forurile.

Deci, dacă noi ne facem datoria în dreptul nostru așa putem schimba și ceva în jurul nostru.

Absolut!  Fiecare alături. Fiecare în fața nasului.

Uite, este, de exemplu, un părinte de la Iași, Părintele Damaschin. Așa de mult îmi place de el și când am putut, am participat și eu.

Milostenia. Dar ceea ce ați spus dvs. este exact ceea ce ne cere și Mântuitorul și pentru ce ne va judeca, la înfricoșata judecată. (Pilda cu) Cei de-a dreapta și cei de-a stânga. Practic, cerea milostenia: „Pentru că nu M-ați îngrijit, nu M-ați căutat în închisoare…

Păi da.

Aceasta e soluția.

Păi sigur. Acuma de Crăciun, făceam și eu un apel un apel pentru copii aceia (pe care îi îngrijește Părintele Damaschin).

Da, da. Dar știți, e greu, pentru că atunci când ești părinte și abia îți întreții proprii copii, și abia  poți să-ți achiți factura la curent și gaze sau ce-o mai fi, atunci este mult mai greu să te gândești și la celălalt.

Eu nu vorbesc de cel care-și duce zilele de azi pe mâine, eu vorbesc de cei care își pot permite și n-o fac. Știi? Pentru că, când mă gândesc la copii ăia și la copiii aceia de la Bănceni, știi, din Bucovina.

Din Cernăuți.

De lângă Cernăuți. Și la alții. Vezi – sunt destul de numeroși cei care au posibilități. Nu sunt puțini, dacă stai să te uiți pe stradă în București, vezi tot felul de mașini elegante, scumpe, deci unii își permit. Dacă oamenii, un pic așa, un 1% s-ar gândi…

S-ar schimba.

Tot ar fi ceva.

Da. Doamne, ajută!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!