Răstignirea și Învierea: de ce? – p. Teologos

De ce a fost nevoie de Răstignire? Dar Învierea lui Hristos ce ne aduce? Paștile ce semnifică? Dacă Hristos ar fi venit astăzi ce s-ar fi întâmplat?

Răspunsurile la aceste întrebări precum și altele, le veți afla urmărind materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. De luat aminte

La un moment dat, un monah așa mai tânăr și entuziast, i-a spus starețului său „Gheronda, ce bine ar fi fost să fi trăit pe vremea lui Hristos și să-L fi cunoscut pe Domnul! Ce frumos o fi fost acolo cu sfinții apostoli!”. Însă starețul a zis gânditor și cu multă, multă reținere: „Copile, mi-e teamă că dacă aș fi fost atunci, cred că L-aș fi răstignit!”.

Știți, îmi amintesc acum de cuviosul Serafim Rose care a zis că „Dacă Domnul ar fi venit iarăși astăzi printre noi, L-am fi răstignit iarăși”. Desigur că o magistrală descriere a unei ipotetice a doua veniri a lui Hristos pe pământ o face dl. Fiodor Dostoievski în capitolul „Marele Inchizitor” din celebra carte „Frații Karamazov”. Sper că ați citit-o. Dacă nu, chiar am pus pe site, bucata audio Marele Închizitor”. Puteți să căutați.

În „Marele Închizitor” asistăm la un monolog impresionant pentru tragismul lui, în care, chiar dacă la prima vedere Marele Închizitor pare că încearcă să-L convingă pe Hristos că a ratat total, că a eșuat total în lucrarea Sa, de fapt, vedem că Marele Închizitor încearcă să se convingă pe sine și, prin disperarea logicii implacabile pe care o folosește, arată că, de fapt, Hristos are dreptate. Înțelegeți?

Libertatea dată de virtute

Vedeți, că mai presus de logică este iubirea. Mai presus de interes și de patimă este virtutea care conferă libertatea și de fapt, acesta a fost motivul răstignirii lui Hristos: Hristos a venit să ne aducă libertatea – libertatea virtuții, libertatea iubirii însă noi am preferat și preferăm sclavia patimilor. Înțelegeți?

Problema cea mare este faptul că lumina virtuții ne atrage, însă noi nu dorim să scăpăm de întunericul patimilor și pentru că nu dorim să scăpăm de hidoșenia acestui întuneric, preferăm mai degrabă să stingem lumina decât să ne luptăm să ieșim din întuneric. Invidia, fraților, se atinge și de cei care par desăvârșiți, mai ales dacă sunt așa-zis desăvârșiți în cele materiale, pentru că materia, prin moartea ei și incapacitatea ei de iubire, generează nesiguranță și însingurare.

Omul duhovnicesc și omul trupesc

Omul trupesc, omul material este omul care se concentrează pe lucrurile trupești, materiale adică pe lucrurile din această lume care, prin însăși natura lor, sunt lucruri trecătoare care închid, întunecă, limitează și răspândesc, îmbucățesc mintea. De ce? Datorită multitudinii de lucruri limitate și a relațiilor dintre ele pe care mintea este forțată să le gestioneze. Asta e căderea lui Adam, fraților. Dincolo de toate aceste efecte secundare devastatoare, omul își pierde capacitatea de iubire pentru că materia, trupul nu are puterea iubitoare necesară ca să răspundă cu iubirea analoagă pe care o persoană o așteaptă, după cum spuneam. Omul material este, de fapt, singur, e limitat. Înțelegeți?

Omul duhovnicesc este net superior pentru că are mintea unită și luminată de razele inteligente și iubitoare ale lui Dumnezeu cel personal. Folosește doar logica pentru materie, o logică supusă minții. Diferența dintre omul duhovnicesc și omul trupesc este diferența dintre omul dumnezeiesc și omul rob, rahitic existențial.

Cum spuneam, problema principală este faptul că robii nu doresc să scape de robia lor pentru că nu au credința necesară saltului în golul care este dincolo de limitările logicii lor, dincolo de limitările cunoașterii lor materiale.

Brutalitatea egoismului

Astfel, acești robi devin foarte duri, extrem de duri – că noi suntem acești robi și ne vedem pe noi întru duritatea noastră. Și suntem duri de ce? Pentru că ne ținem de patimile noastre care devin idolii noștri și în clipa în care vine lumina adevăratului Dumnezeu ripostăm brutal, foarte brutal. În mod normal, robii care au fost vindecați ar fi trebuit să-I mulțumească lui Hristos și să-L ovaționeze, ceea ce s-a și întâmplat în cazul minunilor, însă în cazul învățăturii, vedeți că iudeii au ripostat atât de brutal încât nu s-au mulțumit să-L elimine pe Hristos – adică să-L închidă sau să-L denigreze, să-L exileze sau, Doamne ferește!, chiar să-L omoare cu sabia, fără chinuri.

Au fost atât de brutali încât mânia robilor egoiști a fost așa de mare încât au dorit să-L omoare în cel mai rău mod posibil. Răstignirea este cea mai rea moarte pentru că este singura moarte care implica blestem. Înțelegeți? Scrie în Vechiul Testament – „blestemat este cel care este spânzurat pe lemn. Înțelegeți?

Și au dorit asta chiar când Pilat a zis: „Dar ce rău a făcut?”. Ei nu au găsit niciun motiv, nu au răspuns nimic, ci doar au strigat cu ură „Răstignește-L! Răstignește-L!” …și asta după ce le-a făcut atât bine, i-a vindecat pe atâția. Înțelegeți? Un asemenea comportament nu ar fi meritat niciun om normal. Ei, și aici e problema: că Iisus nu era un om normal. Era Dumnezeu adevărat și om adevărat. Era perfect. Și noi cei căzuți nu rezistăm perfecțiunii decât dacă suntem smeriți. Dacă avem flexibilitatea smereniei, adică a ascultării.

Presiunea de care ne ascundem…

Fraților, să nu zicem că numai evreii sunt de vină. Gândiți-vă puțin, dacă vine la noi un simplu meseriaș de 33 de ani care are doar lințoiul de pe el și ne spune ca toți cei care au două haine să dea una și celui care nu are, cum ne simțim? Cel puțin unii dintre noi am zice, „Adică să dau eu din munca mea? Lasă să muncească, să facă bani.” Ceva de genul. Înțelegeți?

Toți simțim presiunea asupra noastră, mai ales dacă acest simplu tâmplar, acest simplu om face niște minuni de ne stă mintea în loc și el însuși este de o milostenie și de o neagonisire maximă. Sau să cresc puțin presiunea. Ce ați zice dacă acest simplu tâmplar de 33 de ani ar apărea în Rusia de astăzi sau în Ucraina sau la conducerea SUA sau a Chinei și ar zice „Iubiți-vă vrăjmașii”? La ucrainenii de pe front să le zică „Trebuie să-i iubiți pe ruși”, la ruși „Trebuie să-i iubiți pe ucraineni”, la cei din conducerea americană „Trebuie să-i iubiți pe ruși și pe chinezi”. Sau să-i spună cu multă iubire și compasiune unei mame care și-a pierdut copilul pe frontul din Ucraina că „știi, draga mea, ca să scapi de trauma asta, trebuie să-i iubești pe cei care ți-au omorât fiul și să te rogi pentru ei să-i lumineze Dumnezeu; fiul tău e veșnic – e în brațele lui Dumnezeu acum”. Și să demonstreze acest tânăr cu exemplul personal că așa este, că așa e comportamentul corect și că așa ne eliberăm.

Acesta este Hristos, fraților! Înțelegeți? Dacă ar fi apărut el la ora asta pe front, cred că l-am fi împușcat pe loc. Înțelegeți? Cu adevărat învățătura Sa este atât de înaltă încât era nevoie de minuni ca să credem că învățătura aceasta mai presus de lume este cu adevărat posibilă, chiar funcționează, chiar are succes în pofida a tot ceea ce ne spune logica noastră distorsionată groaznic de egoismul nostru, distorsionată de păcat, de moarte.

Nimeni nu putea să creadă că acesta este drumul către Înviere, către viața veșnică, dacă nu erau minunile. Înțelegeți? Din păcate mintea noastră întunecată nu poate să accepte simplu învățătura concretă a lui Hristos cel perfect iubitor. Pentru că învățătura asta e prea înaltă. Mult prea înaltă.

Porunca iertării

Asta chiar și în cazul – să zicem – a poruncii iertării. Pentru a avea pace, unitate, iubire și ascultare între noi, trebuie să ne iertăm unii pe alții. Acuma, ca să ierți pe unul care ți-a greșit, sau crezi tu că ți-a greșit, să-l ierți în inima ta și să nu-i răspunzi cu aceeași monedă… eh, treacă-meargă; chiar și asta este greu uneori, nu? Că nu vrei să îl ierți în inima ta. Ca să-i spui celuilalt „Te rog să mă ierți!” – ei, aici e foarte greu uneori. Apare cornul întunecat al păcatului lui Adam înăuntrul nostru și nu vrem să zicem „te rog să mă ierți!”. Cu toate fraților, că nu pierdem nimic – din contră: câștigăm! Cu toate acestea nu vrem să zicem!Înțelegeți?

Ei, cu atât mai mult fraților, că Sfinții Părinți și Sfântul Apostol Pavel spun că iertarea adevărată este atunci când plângem cu cei ce plâng și ne bucurăm cu cei ce se bucură. Adică știi că l-ai iertat pe dușmanul tău în clipa în care te bucuri cu adevărat de reușitele lui și te întristezi din inimă de necazurile lui. Când ești una cu el. Ei, fraților, asta uneori este foarte, foarte dificil – parcă se rupe ceva din noi. Și du toate astea, așa trebuie făcut. Dar e nevoie de timp și de rugăciune pentru dușmanul fiecăruia dintre noi. Pentru că însă nu dorim să ne răstignim astfel, trăim într-o lume a separării, a războiului, a morții, a conflictului dintre noi. Înțelegeți?

Îmbrățișarea lui Hristos

Vedeți că din cauza asta, din cauza brutalității și tristeții păcatului, a egoismului, a neascultării, a morții, Hristos imediat ce a înviat a zis mironosițelor „Nu vă temeți!”, „Bucurați-vă!”. De ce? Pentru că, în principal, femeile sunt mai atacate de frică și tristețe. Înțelegeți? Iar apostolilor le-a spus „Pace vouă!” pentru că în principal bărbații se tulbură când vine vorba de păcat, de distorsiune și de nedreptate. Desigur că aceste porunci sunt valabile pentru toți: nu trebuie să ne temem, fraților, ci trebuie să ne bucurăm și să fim pașnici. Dumnezeu este atotiubitor dătător de siguranță într-o îmbrățișare veșnică în care nu mai e nevoie de nicio explicație, de niciun cuvânt, ci doar de o iubire într-o luciditate tăcută – unul lângă celălalt. Înțelegeți?

Vedeți că aceasta a fost poziția lui Hristos față de Pilat. Tăcerea lui Hristos l-a impresionat pe Pilat cu mult mai mult decât dacă ar fi încercat să se apere și să se fi certat în contradictoriu cu arhiereii. Prezența lui Hristos era formidabilă, fraților. Pilat era un guvernator avid de putere, își iubea scaunul, dorea cu orice preț să fie rege și îi era frică de împăratul Tiberiu din cauza asta și iată că în această situație se întâmplă ceva formidabil: apare în fața lui un alt Împărat, un tânăr de 33 de ani, care – culmea! – dovedește că e împărat și Pilat își dă seama de asta și – lucru de neconceput pentru Pilat – simte, își dă seama că Împăratul din fața lui nu este o amenințare pentru el și pentru scaunul lui.

De ce? Pentru că își dă seama că acest sărac bătut din fața lui este net superior și lui și tuturor din jur și din cauza asta încearcă să-L scape. Pilat a încercat să Îl scape pe Hristos. Chiar la un moment dat, învins de tăcerea iubitoare și smerită a lui Iisus îi zice Pilat cu o stăpânire sub care se ascunde de fapt slăbiciunea: „Mie nu-mi vorbești? Măi, tu nu știi că am putere asupra ta să te răstignesc și să te eliberez? Zi ceva să te scap!”.Înțelegeți?

Vedeți că virtutea lui Hristos, blândețea și calmul Lui atât l-au impresionat pe Pilat că acest păgân a crezut, cumva, că e într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, desigur toate acestea în confuzia păgânismului în care era Pilat.

Exemplificare

Fraților, ca să înțelegeți, să aducem lucrurile în prezent ca să vedeți extraordinarul situației. Gândiți-vă, de exemplu, dacă într-o țară ocupată și rebelă cum era Iudeea atunci, de exemplu în Guineea Franceză, care – nu știu dacă știți – este un teritoriu francez din America de Sud, un grup de preoți ai locului vin cu un tânăr băștinaș de 33 de ani la prefectul – care o fi acolo – adică la reprezentantul Franței pus acolo și îi spun vociferând: „Vezi că tânărul ăsta trebuie să moară pentru că zice că e Fiul lui Dumnezeu”. Păi, ce o să facă francezul? O să râdă, o să le facă vânt cu mâna plictisit și o să zică: „Bine, liniștiți-vă, că vă bag pe toți la spitalul de nebuni” sau, mă rog, la pușcărie, dacă amenințarea șamanilor pare serioasă. După care s-ar duce la tânăr și i-ar zice „Hai, du-te acasă, liniștește-te și tu și nu mai zi din astea și ai grijă de tine!” – posibil să-i dea și ceva de mâncare, niște haine – ceva de genul.

Vedeți însă că Pilat când a auzit de la arhierei că e Fiul lui Dumnezeu, mai tare s-a temut. De ce? Pentru că Iisus într-adevăr arăta și se comporta ca un Fiu al lui Dumnezeu – însă nu așa cum Îl așteptau oamenii, așa cum Îl așteptăm noi cei căzuți, un Mesia politic. Și din cauza asta, pentru că vedea că e un Mesia duhovnicesc încerca să-l scape, însă a fost învins de patimile sale – de iubirea de putere. Prin Pilat asta a greșit Pilat.

Prin Pilat se vede imposibilitatea unui diplomat capabil – era foarte capabil – însă lumesc să judece după dreptate. Nu putea să judece după dreptate. E nevoie de luminare de la Dumnezeu. Vedeți că Pilat, se încovoaie sub presiunea Arihiereilor care îl șantajează cu pâra la Cezar și în fața mulțimilor care vor pe Baraba – adică răzmerița, omorul și păcatul în locul lui Iisus care este iubirea și duhovnicia întruchipată.

Fraților, nu spuneți că asta s-a întâmplat atunci, iar astăzi nu o să se mai repete: uitați-vă pe YouTube sau pe net și vedeți câte vizualizări și like-uri are oricare părinte duhovnicesc vreți voi și comparați cu vizualizările unuia dintre maneliștii de succes sau filmele brutale și așa mai departe și o să vă convingeți pe cine preferă lumea.

Liderii și Hristos

Pilat care și-a dat seama că este o nedreptate imensă și – cum spuneam – că Iisus este nevinovat și, cu toate că avea mintea sa întunecată, simțea că este dumnezeiesc. Ce face?  Se spală pe mâini și zice cu frică: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea.” De ce? Știa că tema arde, că e lată rău.

Este de fapt incapacitatea lumii acesteia, a conducătorilor politici și mai ales, religioși pătimași de a gestiona prezența lui Hristos în fața lor. Niciun conducător și niciun om pătimaș nu poate să gestioneze prezența lui Hristos în fața lui.

De fapt… numai prezența, fraților? Chiar și moartea lui Hristos era ceva care era înfricoșător pentru ei, pentru că în moartea lui Hristos se ascunde Învierea și conștiința lor mărturisea pentru asta. Da, fraților, exista o formidabilă presiune asupra tuturor. Țineți minte că până și ofițerul păgân care avea comanda militară a crucificării s-a înfricoșat și a exclamat „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” când a văzut cum a murit și prin asta punându-se contra cu toată mulțimea aceea care Îl huiduia și batjocorea agresiv pe Domnul. A pus piciorul în prag în fața tuturor acelora. Ca o paranteză, știți că acest păgân a devenit sfânt în urma acestei experiențe – este vorba de Sfântul Longhin Sutașul.

Piatra de la mormânt. Exemplificare

Revenind, la presiunea conștiinței, vedeți că arhiereii s-au dus la Pilat și i-au poruncit să pună armată la mormânt ca nu cumva să vină ucenicii să-i fure trupul și să se zică cum că a înviat Iisus.

Fraților, dacă Iisus ar fi fost un simplu om, asta e ca și cum s-ar duce băștinașii din Guineea Franceză la guvernatorul francez de acolo să-l preseze să pună armată la mormântul unuia din tribul dușman ca nu cumva să învieze. Nici vorbă, fraților, să fim serioși! Sau ce să vorbesc de băștinașii de acolo? Vedeți că la noi în schit, noi iubim foarte mult pe părinții din schit și și părinții ne iubesc foarte mult și pe mine și pe părintele Stareț Pimen, să știți. Ei, dacă moare părintele Stareț și eu îi dezgrop trupul și-l arunc într-o râpă sau îl ascund undeva în pădure și mă duc după aia la părinți și le spun: „Slavă lui Dumnezeu! Părinți, a înviat părintele Pimen!” – o să-mi zică părinții cu multă dragoste: „Părinte Teologos, ia de aici un ceai de flori de tei, că e calmant, mai ia și o valeriană că e somnifer și du-te și te culcă.” Înțelegeți?

În cazul lui Iisus nu a fost așa, fraților, – vedeți că au venit arhiereii îngroziți la Pilat să-l preseze, iar pe de altă parte Pilat, tot îngrozit, îi refuză știind că problema arde, zicându-le „Aveți voi gardă de corp, păziți cum știți!”. De ce se temeau, fraților? Pentru că inima lor le spunea că Omul ăsta chiar poate să învie. Chiar poate să învie și încercau cumva să peticească, încercau cumva să acopere posibilitatea asta, să oprească cumva învierea care era iminentă pentru conștiința lor chiar dacă voia lor pătimașă nu dorea asta.

Moartea și Viața

Păi, cum simte firea umană că învierea cuiva este iminentă? Am spus că moartea este separare, despărțire, ură. Deci viața este iubire, unitate în Duhul Sfânt. Viața este, deci, jertfă și ascultare. Vedeți că Hristos întreba pe oameni „Ce vrei să-ți fac?”. Cum adică „Ce vrei să-ți fac?”. Dumnezeu era, știa foarte bine ce dorește omul, însă spunea asta ca să arate că nu își face voia Sa, ci că face minuni pentru că face ascultare de nevoile omului care îi cere să facă minunea. Din cauza asta întreabă „Ce vrei să-ți fac?” Înțelegeți?

Hristos a fost tot timpul iubitor, nu a urât niciodată nicio persoană, niciun suflet, nu s-a rupt de nimeni, nu a făcut niciun rău și din cauza asta sufletele lui Adam celui global știau că moartea, despărțirea nu are putere asupra lui, chiar dacă aceste suflete distorsionate fiind, îi doreau moartea. Chiar L-au împuns cu sulița ca să fie siguri că a murit.

Perihoreza și Iubirea

Vă amintesc aici că noi, toate sufletele, toate persoanele ar trebui să fim întrepătrunși într-un singur om după cum și Dumnezeu este un singur Dumnezeu format din trei Persoane întrepătrunse – Sfânta Treime. La noi, din cauza păcatului, a morții, a despărțirii, a lipsei de iubire, această întrepătrundere, această unire, această conexiune este cu mult mai slabă, însă ea totuși există, mai ales atunci când cel puțin una dintre persoane restabilește unirea prin capacitatea foarte mare de iubire pe care o are, capacitate care contrabalansează lipsa de iubire a celeilalte persoane cu care relaționează.

Pentru că Hristos este iubirea perfectă, este izvorul iubirii perfecte, această forță imensă, fără margini a iubirii Sale a influențat toate sufletele din jurul Lui și nu numai – de fapt – tot Adamul cel global din tot continuumul spațiu-timp în care au existat sufletele. Aceasta este mântuirea: refacerea prin iubire, prin jertfă a unității originale și originare a lui Adam cel global îmbucățit de păcat, de egoism. Reunirea în unitatea deplină.

Desigur că această iubire imensă o simțea și Pilat și arhiereii și iudeii însă nu erau mai mult sau mai puțin pregătiți să o primească,fraților. De ce? Pentru că erau mai mult sau mai puțin distorsionați de păcat și din cauza asta le era mai mult sau mai puțin frică să nu învie iarăși Iubirea și să-i chinuie prin prezența ei. De fapt, fraților, acesta este chinul iadului: imposibilitatea de a iubi, imposibilitatea de a răspunde la iubire. Spune Sf. Isaac Sirul că cel mai mare bici din Iad este biciul Iubirii lui Dumnezeu, adică ești înconjurat de o iubire perfectă, însă tu ai inima pietrificată și încrâncenată și nu mai poți să răspunzi, nu mai poți să simți această iubire, crezi că totul este un fals, o ipocrizie. Iadul este distorsiune existențială, chin existențial și prin prisma distorsiunii existențiale a lipsei de iubire, se vede totul distorsionat. Înțelegeți?

Pogorârea la iad

Vedeți că Hristos s-a pogorât la iad și i-a scos pe drepți de acolo. De ce și cum i-a scos? De ce? Pentru că înainte de Hristos niciun suflet nu putea să se mântuiască adică să iubească destul pe Dumnezeu și pe semeni, astfel încât să depășească bariera de ură, de distorsiune dintre noi și, deci, toți au ajuns în iad. Cum i-a scos? Păi, e evident, dacă luăm în calcul ceea ce am spus mai înainte. Adică Hristos când S-a coborât la iad, a explodat acolo un imens val, o imensă undă de iubire luminoasă – ca o bombă de iubire, ca o undă de șoc, în toate sufletele ținute în singurătatea întunecată a lipsei de iubire. Le-a dat iubire, fraților!

Care dintre sufletele chircite au așteptat lumina iubirii mântuitoare, s-au unit cu ea (iubirea) și au ieșit de acolo, au ieșit din iad și au înviat. Care nu, s-au închis definitiv în încrâncenarea egoismului propriu.

După cum vedem, fraților, Hristos a fost cel mai activ, în însăși moartea Sa, în însăși coborârea Sa la Iad, pentru că după cum știm și experiem, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi mort definitiv niciodată, ci este viu și lucrător mai ceva ca o sabie cu două tăișuri, cum spune în scriptură. Înțelegeți?

Depășirea morții

Vedeți, învierea lui Hristos este capitală. De ce? Pentru că Hristos întâi de toate, este primul om care S-a înviat pe sine-și și, mai ales, este prima Înviere care depășește moartea, adică primul om care a iubit total și nu a urât niciodată. Hristos a depășit moartea, cel mai mare dușman al nostru. Este absolut necesar să vedem asta pentru că nimeni dintre noi, cei care stăm în umbra morții, după cum spune la Scriptură, nu își putea imagina că acesta este drumul care duce la Înviere. Acum știm pentru că L-am văzut pe Hristos și după El avem nenumărate exemple de Sfinți care L-au imitat și au depășit limitările firii, devenind dumnezei după har. Știu oameni care L-au văzut pe Hristos înviat. Știu oameni care au fost sfinți – Sfântul Dionisie de Colciu, de exemplu.

Depășirea morții înseamnă depășirea limitărilor de orice fel. Întâi de toate, depășirea singurătății și a limitărilor urii și prin ajungerea la această unire iubitoare dintre noi. Unirea deplină cu Dumnezeu și cu ceilalți prin întrepătrunderea sufletelor – perihoreză, cum se numește în teologie – și astfel, ajungem la cunoștința deplină și frumusețea deplină prin iubirea desăvârșită dintre noi, prin partajarea totală a experiențelor și gândurilor dintre noi.

Mai apoi, depășirea limitărilor forțelor dintre particulele materialelor – să putem trece prin zid – depășirea continuumului spațiu-timp, depășirea forțelor gravitației, depășirea decadenței și a stricăciunii, depășirea a orice. Vedeți pe Mântuitorul că apare și dispare, trece prin ușile încuiate ca un duh, iar după asta mănâncă o bucată de pește și fagure ca să dovedească faptul că are trup. Înțelegeți?

După asta își schimbă Chipul pentru a nu fi recunoscut de Sfinții Luca și Cleopa pe drumul către Emaus și, mai apoi, crează din nimic, foc și mâncare la malul Mării Tiberiadei când îi cheamă iarăși pe apostoli și îl repune pe Petru în drepturi. Face exact ce vrea cu materia și, într-un final, bineînțeles, Se înalță la cer fără niciun fel de aparat de zburat, fără nimic. Asta înseamnă o putere totală asupra Creației, fraților, putere care însă nu poate să o aibă cineva dacă nu iubește total și nu se jertfește intenționat și total pentru a se uni total cu Creația după exemplul Mântuitorului și a tuturor sfinților Săi.

Concluzie și îndemn

Pentru asta, însă, trebuie să începem cu smerenia – să ne smerim și să acceptăm că dacă am fi fost pe timpul lui Hristos foarte probabil că L-am fi răstignit. Să-L rugăm deci să ne ierte și să ne scape de distorsiunea din noi pentru a fi ca El și cu El.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu să înviem și noi, uniți fiind cu Domnul nostru cel înviat!

Vă mulțumesc că suntem alături pe drumul Crucii și al Învierii!

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!