Curățire, despătimire, iluminare – d-na Galina Răduleanu

Ascultați un cuvânt foarte duhovnicesc al doamnei Galina Răduleanu bazat pe Sfinții Părinți și experiența sa din închisoare despre treptele desăvârșirii umane.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Dna Galina, în ce consta lupta duhovnicească în închisoare? Adică gândindu-ne la cele 3 etape de despătimire: curățirea sufletului, despătimirea și apoi desăvârșirea. Puteți să spuneți că ați trecut cumva prin etapele astea? Sau cum se trecea prin etapele astea? Cum ați simțit lupta duhovnicească?

Despătimirea însemna o rupere cu trecutul dar și purificare în același timp. Eu am comparat-o, așa cum v-am spus cu omul acela care se debarasează de greutățile pe care le are.

Sau cu șarpele mai făceați o comparație frumoasă.

Și cu șarpele, care să poată să crească trebuie să-și schimbe pielea și-atunci se târăște prin bolovani și cu multă durere și-o rupe pe cea veche, ca să ajungă la o piele nouă. Ei, sentimentul ăsta dureros de desprindere de trecut, dar nu cu părere de rău că te desprinzi, ci cu părere de rău de ceea ce ai constatat că ai făcut în timpul existenței, în trecut.

Adică sentimentul pocăinței?

Remușcări.

Noi în limbaj duhovnicesc îl numim pocăință. Credeți că-i diferit?

Duhovnicește se numește pocăință și psihologicește i se spune remușcări. Remușcări e atunci posibilitatea de a-ți promite că o dată întoarsă vei repara. Atunci se putea repara.

Remușcări față de ce aveați la vârsta aceea?

Remușcările sunt la orice vârsta. Erau și lucruri care poate le resimțeai cu o intensitate și cu un surplus de sensibilitate pe care în viața cea de toate zilele treci nepăsătoare.  De exemplu, pe mine m-a durut enorm că la facultate în anul IV făceam operație – ca să ne învățăm să operăm – pe câini! Și nici acum nu pot să uit.

Pe viu adică?

Ochii câinilor….

Vai, Doamne! Ei mureau după operația aceea, nu?

Da. Nu puteam să iert. În momentul ală parcă eu eram câinele pe care opera. Era o durere de neînchipuit. Sau, știu eu, niște vorbe pe care le-ai spus cuiva și care l-au jignit. Care ție atunci nu ți-au păsat. Atunci îți aminteai de ele și sufereai că ai făcut pe cineva să sufere. Suferința aceea provocată altora se repercuta asupra ta, că de asta am și pus titlul cărții Repetiție la moarte. Pentru că, probabil…nu probabil – sigur, că în clipa morții iți revezi viața și tot ceea ce ar fi trebuit să faci și n-ai făcut sau cu ceea ce n-ar fi trebuit să faci și ai făcut. Această repetiție am trăit-o în închisoare. Chiar dacă aveam numai 27 de ani .

Oare cu această remușcare poți să treci la stadiul următor?

Da. Bineînțeles. Că după ce ai ajuns să te debarasezi, în momentul acesta al remușcării, erai ca un fel de căpușă. Care o lăsai să sugă din tine până când se umplea și cădea jos. Amintirea respectivă o trăiai dureros; iți făceai reproșuri pentru ceea ce ai spus sau ai făcut, dar nu te desprindeai de ea. Atunci când suferința ajungea la un maximum și se desprindea ea de tine. Dispărea din mentalul tău. Asta nu însemna că nu revenea alta. Și așa, rând pe rând, rând pe rând, mai apăreau, mai apăreau, până când peretele rămânea gol.

Atunci te simțeai eliberat. Dar era acest element de purificare; decât că stadiul II era un moment de iluminare. Adică începuseși să întrevezi o altă lume. O altă lume și-n tine, dar și deasupra ta. Și să simți că aceea e lumea adevărată. Și-ncepeai să fii fericită. Pentru că aveai posibilitate să contactezi această nouă lume.

Iluminarea se săvârșea la nivel mental? Al minții?

În interior. Nu știu în ce parte a corpului.

Sufletul.

Nu pot să localizez, dar, te cuprindea în totalitate. Așa, din creștet până în tălpi, deveneai un alt tu. Iubeai altfel, simțeai altfel și ai fi reacționat altfel. Și chiar și acolo, eu am fost un om foarte orgolios din naștere. De mic copil. De copil nu am fost în stare să spun părinților mei, când făceam câte o năzbâtie sau câte o greșeală, nu puteam să-mi cer iertare. Era imposibil. Venea tata și mă ducea la mama: „Să-i spui, cere-i iertare!” Era imposibil să scot acest cuvânt. Atât de încrâncenată eram. Și prima dată când a fost să folosesc acest cuvânt a fost în închisoare. Când am putut să-mi cer iertare.

Și chiar dacă nu greșiseți.

Nu. Greșisem. Poate chiar o greșeală, să zicem – acolo toate par foarte mari. Pentru că într-un mediu închis și veșnic același, că de-aia într-o societate închisă, lucrurile sunt percepute supradimensionat. Asta se referă și la mănăstiri. Dar simți nevoie să-și ceri iertare pentru că ești convins că și celălalt a trăit neplăcerea pe care ai trăit-o tu supradimensionat.

Ei, și am făcut acest pas. Și pe urmă a urmat această iluminare și această dorință de a urca. Scara Sf. Ioan Scărarul. Nu știu la a câta treaptă am ajuns, în orice caz nu prea sus, asta categoric! Dar era o fericire, nu știu cum să spun. Nimeni nu poate să realizeze decât cei care au trăit același lucru. Pe cât de fericit puteai să fii; în zdrențe, în frig, în ecluziune totală, în imposibilitate de a avea o picătură de aer curat, de a avea lumină. Făceai abstracție, parcă nu exista acest lucru, tu aveai altă lume. Erai într-o lume minunată.

Aveați contact cu scrierile Sfinților Părinți, sau cu învățăturile unui duhovnic, cu un povățuitor duhovnicesc, sau una dintre camarade acre era închisă vă dădea un sfat în privința asta. Sau singură le-ați descoperit?

Nu. Singură. Celelalte camarade, adică e mult spus camarade, că eu nu am fost parte din Organizație.

Surori.

Eram camarade de suferință. Ele îmi dădeau sfaturi prin existența lor și prin comportamentul lor. Nu prin vorbe. Pentru că vorbele erau primejdioase în condițiile acelea în care stăteau diferitele persoane care abia așteptau să scoți un cuvânt, ca să se ducă să spună. Și care, pe urmă, să se repercuteze asupra noastră. Totul era în tăcere, chiar acea rugăciune în lanț, sau chiar acel post al Paștelui sau al Maicii Domnului. sau rugăciunile individuale, se făceau în cea mai mare taină. Nimeni nu știa lucrul ăsta, decât numai una sau două persoane  – pe care contai că sunt la fel ca tine. Iar pe ele, le percepeai prin felul în care se comporta. Îți dădeai seama. Asta era exemplul lor care ți se imprima. Și printr-un fel de a fi care nu se manifesta prin ceva exterior ci printr-un soi de iradiere. Le simțeai că sunt altfel.O bunătate, o căldură, o generozitate.

Și te întărea și pe tine.

Un altruism, un simț de jertfă. Erau niște oameni care erau la fel de fericite ca și mine!

Aveau mai mulți ani de temniță în spate?

Mulți. Erau la 10 ani.

Erau obișnuite și călite cu suferința.

Erau unele la a doua închisoare. Erau oameni căliți. Erau altfel decât o serie întreagă de oameni care, v-am mai spus, intraseră ca musca-n lapte. Căzuseră și ele săracele; ori vorbiseră ceva ce nu trebuie, ori adăpostiseră pe unul care era fugar, ori dăduseră unuia care de asemenea, se ascundea. Și-atunci, intraseră la politici și ele nevinovate, din toate punctele de vedere. iar unele căzuseră de acord să fie colaboratoare.

Și aceste persoane, sigur că diluau atmosfera care ar fi fost în absența lor. Și atmosferă pe care, cele care veniseră de la Miercurea Ciuc au avut-o. Acolo a fost o atmosferă extrem de intens de creștină, pozitivă. Aici, ne diluaseră; atunci te fereai și făceai așa, o mică comunicare numai cu cineva care erai convins că gândește și simte la fel. Era deja altfel, începuse tentativa de modificare.

Aceasta a fost etapa iluminării Și după aceea, ați spus că ați simțit acea pace desăvârșită, să-i spunem, înainte să plecați din închisoare.

Da. A fost o pace foarte, foarte de nedescris. Nu sunt cuvinte. Și-o toleranță și o legătură sufletească cu cele prezente. O înțelegere. Un lucru care ar trebuie să existe în mod firesc în toată lumea și oriunde, așa cum spunea părintele Papacioc: „Pacea este mai importantă decât dreptatea.” Era o pace.  Și fiecare, îl simțeai pe celălalt că are acea pace interioară și are acea trăire interioară,pe care nu ți-o comunică careva, dar ți-o comunică în mod nevăzut. Îi simțeai existența și asta te întărea.

Și simțeați că vă rugați în momentele acelea de pace?

Mă rugam tot timpul. Ajunsesem la o rugăciune continuă.

Și cum se manifesta rugăciunea? Era printr-o vorbire cu Dumnezeu? O simțire a prezenței Lui?

Nu. Mă rugam cu acele rugăciuni pe care le știam: Acatist, Paraclis. Pe care le spuneam atunci nu mă ținea cineva de vorbă sau chiar dacă nu voiam să vorbesc, dar puteam să spun un paraclis,să mă rog, când munceam.

De fapt rugăciunea e să vorbești cu Dumnezeu. Să fii cu mine, nu contează ce adresare folosești.

Da. Mie mi se părea de o frumusețe și de o profunzime- cel puțin astea care le știam- Acatistul Mântuitorului, Acatistul Bunei Vestiri, încât aveam o fericire în a-l spune, în a mi-l spune. Și unii psalmi, la care stăteam câteodată și meditam asupra lor. Nu, era o continuitate de rugăciune, de contact.

Ați fost vreodată singură în celulă?

Fericirea asta n-am avut-o.

Și cele mai multe câte ați fost?

Pfai, am fost tot timpul… cele mai puține am fost vreo 8 și cele mai multe am fost 60.

Și nu-i greu? Cum e să suporți, să te adaptezi cu 60 de oameni, să -ți ții calmul?

Ei, nu. Să știi că atunci când eram 60 era mai ușor decât când erau 8.

De ce?

Atunci când erau 8, se trezea câte una să fie un lider vocal, ca toate cele 8 s-o asculte.

Nu exista un lider și la 60?

La 60 făceau cuibulețe. Atunci fiecare stătea în cuibulețul lui și discutau ceea ce-i interesa. Dar o voce care să nu deranjeze. Și puteai să fii singură, ca să ai un moment de liniște. Dar pe urmă, și-au dat ei seama că nu e bine să ne lase nici un moment de liniște, ca să nu cumva să ne interiorizăm prea mult. Și-atunci, ne obliga ca seara, după ce veneam de la muncă și după așa zis-ul club, ne dădea ziarul în cameră și cineva care avea o voce mai pregnantă ne citea articolele din ziar.

Pro comuniste, nu?

Ceva îngrozitor. Îngrozitor! Seară, când puteai să te aduni.

Și-aveați răbdare să nu comentați?

Păi ce să fac? Trebuie să tac. Nimic. Să taci cu multă conștiinciozitate .

Care era pedeapsa dacă ați fi comentat ceva? Dacă ați fi reacționat într-un fel?

Păi am reacționat odată, când eram eu șefă de cameră, respectiva gardiancă  mi-a spus:

– S-a citit articolul de colo?

– Da. i-am spus eu.

– Șefa camerei să-l mai citească o dată.

– Nu-l citesc.

A rămas așa, cu gura căscată.

– Nu-l citesc pentru că s-a citit.

Ei, mi-a făcut raport și mi-a dat izolator trei zile. Izolatorul însemna să stai într-o cameră ,toată ziua în picioare, abia seara îți băga un pat de lemn și dacă-ți dădea o pătură. Și mâncare o dată la 3 zile. dar eu eram foarte fericită. Am zis: „O, ce bine! În sfârșit am să fiu singură!”

Dl Marin Răducă povestește că mai făcea câte o trăznaie doar ca să ajungă la izolator.

Păi da. Dar uite că de data asta nici acolo n-am avut fericirea.

De ce?

Pentru că între timp, maica Nicodema, de la Mănăstirea Tismana, care era și dânsa condamnată la mulți ani, a refuzat să meargă la film, că ne dădea și film.

Educațional.

Da. Unde aveam noi cărțile.

– Dar de ce nu… ?

– Nu mă duc la film!

– Cum să nu mergi la film?!

– Păi dacă dumneata n-ai chef să mergi undeva, te poate cineva obliga să mergi? Eu nu vreau să merg la film.

Nu s-a dus. I-a găsit ca motiv nu știu ce, c-a fost obraznică; aceea era o minciună.  Și i-a dat 5 zile de izolator. În același timp cu mine! Și-n loc să fiu fericită și singură…

Nu erau mai multe camere de izolare?

Nu. Era o singură cameră. Eram cu maica Nicodema. 
Așa că nu am putut să fiu nici o clipă singură. Nici o clipă. Nu spun cât de dureros a fost Pe urmă când am recitit cartea lui Dostoievski , Amintiri din casa morților, când a fost și el închis în Siberia, cu ocnașii, pentru probleme politice, unul din lucrurile pe care le pomenește cu aceeași durere este exact același lucru. Niciodată n-a reușit să fie singur. Deci, uite, vezi, eu și Dostoievski!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!