Cum să vindeci o inimă împietrită

Ascultați un cuvânt foarte bun al Steven Christoforou despre pocăință, remușcări, despre posibilitatea schimbării și despre cum să ne gestionăm inima împietrită în lumea contemporană în care trăim.

El aduce date din zona Statelor Unite ale Americii însă dincolo de statistica pe care o prezintă, analiza sa este universal valabilă pentru fiecare dintre noi.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Este posibil pentru vreunul dintre noi să se schimbe? Părem să trăim într-o lume care este mai încăpățânată și mai singuratică decât oricând până acum. Poate că asta nu e o coincidență. Probabil că aceste două direcții merg de fapt mână în mână.

Starea de fapt

Dacă petreci puțin timp online poți observa mai nou încăpățânarea și chiar indignarea care descriu din ce în ce mai mult întâlnirile noastre virtuale. Internetul nu este un loc pentru discuții sau schimb de idei, ci un loc unde să te opui ideilor. Este un loc în care să interacționezi cu oamenii în cel mai agresiv și mai puțin binevoitor mod cu putință. Prietenii și relații de familie chiar s-au destrămat datorită întâlnirilor online alimentate de furie mai degrabă decât de bun simț. În loc de a ne aduce împreună și a ne face mai sociali, mediile de socializare au reușit să radicalizeze și să polarizeze, au reușit să ne separe unii de alții. Și această separare doar exacerbează singurătatea. În ciuda faptului că ești conectat la aproape toată cunoașterea adunată vreodată și aproape la fiecare persoană în viață în prezent, singurătatea devine o epidemie (cel puțin aici, în Statele Unite, și poate în lumea occidentală în ansamblu). De fapt, ai putea spune că singurătatea este epidemia de dinaintea pandemiei, o epidemie pe care pandemia doar a intensificat-o.

Singurătatea – o statistică

Asigurătorul de sănătate Cigna a efectuat un sondaj în 2018 care a început să măsoare cât de gravă este de fapt această problemă. Printre descoperirile lor, ei au găsit că:

* 46% dintre americani spun că uneori sau întotdeauna se simt singuri.

* 43% dintre americani spun că uneori sau întotdeauna simt că relațiile lor nu au sens și că sunt izolați de ceilalți.

* 20% raportează că se simt rar sau niciodată aproape de oameni.

* Doar 18% spun că simt că au oameni în viața lor cu care pot vorbi.

Voi spune din nou că aceste date sunt din 2018, dinainte de izolarea pe care oamenii au experimentat-o în timpul pandemiei de Coronavirus. Singurătatea a făcut parte din viața noastră de mult prea mult timp. Și există date fascinante care arată că singurătatea și izolarea au crescut mână în mână cu smartphone-urile și rețelele sociale. Puteți spune că, deși suntem incredibil de conectați cu lumea exterioară, ne simțim din ce în ce mai prinși în noi înșine. Și de aceea cred că singurătatea este legată de încăpățânare. Nu doar pentru că oamenii încăpățânați sunt mai puțin distractivi și e preferabil să-i eviți, ci pentru că încăpățânarea este un mod diferit de a fi prinși în noi înșine, de a fi rezistenți la influențe din afară, de a fi rezistenți la schimbare. Acest lucru se manifestă cu siguranță în modul în care interacționăm online.

Interacțiunile pe internet

După cum am observat deja, interacțiunile online nu sunt dialoguri sau conversații sau schimburi reciproce de informații, ci sunt meciuri de strigăte, schimb de insulte și acuzații. Nimeni nu se răzgândește pe internet. Cel mult aceste discuții foarte combative servesc doar pentru a confirma câtă dreptate avem noi și cât de mult greșesc toți ceilalți. Și când ne retragem din aceste bătălii online, intrăm în camere de ecou care întăresc și mai mult corectitudinea punctului nostru de vedere preferat. Pe de altă parte, cultura noastră de revoltă se bucură să aducă în discuție greșelile pe care le-au făcut alți oameni (indiferent cu cât timp în urmă). Scopul săpării prin tweet-urile sau interviurile vechi ale unei persoane nu este de a stimula vreo schimbare sau pocăință, ci de a face de rușine, a înjosi, a umili. Asta ne pune în defensivă și ne face cu atât mai încăpățânați și mai izolați cu cât ne ferim de atac. Este un cerc vicios care ne conduce și mai mult înăuntru, simțindu-ne captivi în noi înșine.

Deci, este posibil ca vreunul dintre noi să se schimbe? Tindem să ne comportăm ca și cum răspunsul la această întrebare ar fi „nu”, posibil pentru că, în mândria noastră, noi nu trebuie să ne schimbăm. În timp ce alții nu pot, sau, cel puțin, chiar dacă schimbarea lor ar fi posibilă, atacurile noastre ar face-o improbabilă. Totuși, pe măsură ce pășim din nou în Postul Mare, Biserica oferă ceva radical diferit. Biserica ne oferă posibilitatea de a ne schimba. Biserica ne oferă posibilitatea de a ne pocăi. De fapt, Postul Mare este conceput pentru a inspira un anumit nivel de pocăință în noi, ca mijloc de a ne pregăti pentru a sărbători moartea și învierea Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Totuși mai e și altceva ce Biserica ne cheamă să experimentăm, mai ales acum în timpul Postului Mare, ceva ce Biserica numește remușcare.

Tipurile de remușcare

Aș dori să vă sugerez că există două tipuri de remușcare. Experimentăm un fel de remușcare, emoțional, la un nivel foarte uman. Dar există un alt fel de remușcare, unul mai profund. Și sunt încântat să vă împărtășesc asta. Dar mai întâi, câteva definiții rapide, doar pentru a ne asigura că suntem cu toții pe aceeași pagină. Pocăința e un termen pe care probabil l-am auzit cu toții înainte, provine din cuvântul grecesc metanoia (μετάνοια) și înseamnă o schimbare a minții. Pocăința este un nou mod de a gândi, un nou mod de a fi. Pocăința este o nouă direcție pentru viața noastră: departe de păcat și către Hristos și Împărăția Sa. Pocăința este, desigur, incredibil de importantă. Totuși (și ar putea fi puțin dificil pentru noi să apreciem pe deplin) aceasta nu este toată povestea. Nu e destul.

Sfântul Atanasie cel Mare era un diacon foarte tânăr în Patriarhia Alexandriei când a scris lucrarea sa clasică „Despre întrupare”. Este o explicație a motivului pentru care Fiul lui Dumnezeu a luat trup și a devenit om. La urma urmei, de ce a luat Fiul lui Dumnezeu trup? De ce este Întruparea parte a mântuirii noastre? Nu este suficientă pocăința pentru a ne elibera de păcat? Nu e suficientă o nouă direcție în viețile noastre (departe de păcat și înapoi către Dumnezeu) pentru a ne salva? Sfântul Atanasie răspunde negativ la această întrebare: „nu, nu e suficient”. Trebuia Dumnezeu să ceară pocăință de la oameni pentru greșeala lor? Ați putea spune că acest lucru a fost demn de Dumnezeu și, mai departe, ați argumenta că, așa cum ființele umane au devenit supuse stricăciunii prin transgresie, tot așa prin pocăință ar putea reveni la nestricăciune… Dar pocăința nu le amintește oamenilor de ceea ce sunt ei conform firii lor; tot ceea ce reușește este să-i facă să înceteze de a mai păcătui. Dacă ar fi fost doar un caz de încălcare, și nu de corupere ulterioară, pocăința ar fi fost suficientă. Dar o dată cu încălcarea, oamenii au ajuns sub puterea stricăciunii firii lor și au fost lipsiți de harul care le aparținea ca făpturi după Chipul lui Dumnezeu. Nu, pocăința nu a putut face față.” („Despre Întrupare”, Sec. 7)

Etica nu e suficientă pentru a ne salva

A fost un citat lung, așa că haideți să îl secvențăm pentru a ne asigura că îl înțelegem cu toții. Sfântul Atanasie începe prin a afirma că, desigur, omenirea căzuse în păcat. Și Dumnezeu, care dorea mântuirea lumii, ar fi putut pur și simplu să ceară oamenilor să se pocăiască de păcatul lor. Așa cum păcatul ne-a condus la moarte și stricăciune, pocăința ne-ar fi putut scoate din moarte și [întoarce] înapoi la viață. Dar, așa cum spune Sfântul Atanasie, tocmai de aceea pocăința nu e suficientă de una singură. Problema noastră, ca oameni, nu este doar păcatul. Este moartea. Este stricăciunea naturii noastre. Sau cel puțin așa a fost, până la lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos: nașterea, răstignirea, învierea, înălțarea Sa, etc. Etica, cu alte cuvinte, nu este suficientă pentru a ne salva. Problema fundamentală a existenței noastre nu poate fi rezolvată pur și simplu prin a acționa diferit, prin a acționa mai bine. După cum spune Sfântul Atanasie: „Nu, pocăința nu a putut face față”.

Ca o scurtă notă, aceasta ar trebui să ne provoace pe toți cei care lucrăm în slujire, în special în slujirea cu tinerii, fie că suntem părinți sau doar lucrăm cu tinerii, uneori credem că sarcina noastră principală e să împiedicăm copiii să se drogheze sau să facă sex. Considerăm slujba noastră de lideri în slujire ca nimic altceva decât gestionarea comportamentului și ținerea copiilor departe de necazuri? Pentru că Sfântul Atanasie ne spune foarte clar că etica, în sine, nu e suficientă.

Soluția este Întruparea

Și bineînțeles, după cum puteți ghici din titlul lucrării, soluția pe care ne-o indică acest mare sfânt este Întruparea. Soluția a fost ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup uman și să devină unul dintre noi. [Soluția] a fost vindecarea din interior a naturii noastre umane rupte și corupte, ca să spunem așa. Ni s-a alăturat în moarte, ca să ne putem alătura Lui în viață. Nu doar supraviețuire, ci viață reală. Viață adevărată. Viață fără sfârșit. Iar remușcarea este modul în care începem să ne scufundăm în acest mister. Sau mai degrabă cum începem să permitem acestui mister să se cufunde în noi și să ne schimbe din interior. Deci, ce este exact remușcarea? Voi începe cu cuvintele Sfântului Porfirie Athonitul, care descrie cuvântul foarte simplu: „Rădăcina cuvântului κατάνυξις (remușcare) e verbul νύττω (a înțepa sau a străpunge), κατανύττω (a înjunghia, a răni repetat).” (din cartea „Rănit de iubire”, pag 120)

Deci remușcarea este, ați putea spune, un atac, o înjunghiere sau rănire repetată. Dar de ce avem nevoie de remușcare? Ce legătură are acest atac cu încăpățânarea și izolarea noastră, marile probleme ale epocii noastre moderne? Și ce legătură are cu mântuirea noastră, marea problemă a existenței umane? De ce avem nevoie de remușcare? Ei bine, pentru că inimile noastre s-au împietrit. Probabil ați mai auzit această expresie: duritatea inimii. Vreau să o descriu cu două exemple din literatură, unul foarte clasic, unul mai nou și totuși, cred, nu mai puțin emoționant. Aceste exemple ne pot ajuta să înțelegem primul tip de remușcare: o experiență umană puternică care ne poate deschide inimile spre schimbare.

Dostoievski: „Crimă și pedeapsă”

În romanul „Crimă și pedeapsă”, Fiodor Dostoievski ni-l prezintă pe Raskolnikov, un tânăr inteligent și pasionat, dar supt în curentele gândirii sofisticate moderne. El scrie o lucrare intitulată „Despre crimă”, în care se pictează ca pe un Napoleon, cineva aflat deasupra de constrângerile moralității convenționale și capabil de măreție. Totuși, el este și un fost student care trăiește în sărăcie [și e] incapabil să se întrețină singur. Așa că decide să jefuiască și să omoare un agent de amanet în vârstă și să folosească banii furați pentru a-și construi o nouă viață și să trăiască la înălțimea măreției sale. Dar crima nu decurge conform planului… Se dovedește că a ucide e mult mai dificil decât credea inițial Raskolnikov. El iese din acest act zdruncinat, bolnav fizic. Raskolnikov nu a părut niciodată ca întruchiparea sănătății spirituale, totuși, după crimă, el se scufundă într-o boală spirituală și mai profundă. El coboară într-o izolare și angoasă din ce în ce mai profundă. Raskolnikov, un singuratic izolat și amar, cade mai adânc în izolare și amărăciune. Inima lui, care era deja tare, se întărește și mai mult. La fel ca noi, el se scufundă mai mult în încăpățânare și izolare. Și ce îl trage în cele din urmă din acest întuneric și disperare? Ce îl aduce în cele din urmă înapoi la sine însuși? Doar o simplă privire. La sfârșitul romanului, Raskolnikov întâlnește personajul tragic al Sonyei.

La începutul cărții, Sonya a decis să devină prostituată pentru a-și întreține familia ajunsă în sărăcie. Ea este un personaj cu o mare tristețe și suferință. Când Raskolnikov se uită la ea la sfârșitul romanului, îi vede disperarea. Privirea ei pătrunzătoare îi înjunghie inima și el face o mărturisire completă. El mărturisește că este un criminal și este în sfârșit gata să-și accepte pedeapsa. Nu se mai vede ca un superman, cineva deasupra moralității convenționale. Este un om zdrobit și, în sfârșit, este deschis către vindecare. Considerați acest dialog puternic, după ce Raskolnikov a mărturisit crima: „Ei bine, ce să fac acum, spune-mi!”, zise el, ridicând brusc capul și privind-o, cu chipul hidos distorsionat de disperare. „Ce să faci?” exclamă ea, sărind brusc din locul ei, iar ochii ei încă plini de lacrimi, străluciră brusc: „Ridică-te în picioare!” (Ea îl apucă de umăr, el se ridică, privind-o aproape uimit.) „Du-te acum, în acest moment, stai la răscruce de drumuri, înclină-te și sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, apoi înclină-te în fața lumii întregi, din toate cele patru părți, și spune cu voce tare tuturor: ‘Am ucis!’ Atunci Dumnezeu îți va trimite din nou viață. Vei merge? Vei merge?” îl tot întreba ea, tremurând toată ca într-o criză, apucându-i ambele mâini, strângându-le strâns în ale ei şi privindu-l cu ochi ca de foc. A fost uimit și chiar șocat de extazul ei brusc. „Deci este o muncă grea, nu-i așa, Sonya? Trebuie să merg și să mă denunț?” întrebă el posomorât. „Acceptă suferința și mântuiește-te prin ea, asta trebuie să faci.” (din romanul „Crimă și pedeapsă”)

Raskolnikov, care începe acest dialog ca un bărbat încăpățânat și izolat, coborând mai adânc în autodistrugerea spirituală și în întuneric, iese atât conectat la Sonya, cât și gata să înceapă procesul de schimbare. Acel moment, momentul care a deschis ușa pentru asta, când privirea Sonyei i-a străpuns inima lui Raskolnikov, ne dă o idee despre ce este acest prim tip de remușcare: o experiență puternică ce poate deschide ușa schimbării.

„Harry Potter”

Iată un alt exemplu: În seria sa „Harry Potter”, J. K. Rowling ne prezintă personajul Lordului Voldemort, un vrăjitor întunecat care amenință lumea cu teroare și întuneric. Voldemort, după cum aflăm în serie, este o figură atât de terifiantă din cauza rănilor sale spirituale auto-provocate. Este îngrozit de moarte și ia măsuri împotriva acestei posibilități creând prin magie așa-numitele Horcrux-uri, adică niște bucăți mici din sufletul său pe care le include în obiecte conectate logic între ele. Astfel, chiar dacă o bucată din sufletul lui este distrusă, celelalte bucăți vor supraviețui. Un fragment din el va continua să existe. După cum vă puteți aștepta, Horcrux-urile sunt bucăți teribile de magie neagră. Ele împrăștie sufletul, în cel mai literal sens al cuvântului, și oferă creatorilor lor o parodie perversă a vieții: mulți ani [petrecuți] într-o stare fracturată, sub-umană.

Pe măsură ce marele Albus Dumbledore descoperă planul lui Voldemort, el realizează, spre groaza lui, că Lordul Întunecat nu a creat doar un Horcrux. Nu, el depășește chiar și pe cei mai întunecați vrăjitori care l-au precedat. Pentru că Voldermort a făcut ceea ce este de neconceput, ceva ce oamenii nici nu și-au dat seama că este posibil: a creat șase Horcrux-uri, adică și-a împărțit sufletul în șapte fragmente. Cum se poate întoarce cineva dintr-un asemenea loc de distrugere spirituală?

Și totuși, Rowling însăși, într-un interviu, a spus că: „dacă s-ar fi pocăit, Voldemort ar fi putut fi vindecat mai profund decât ar fi presupus oricine”. Mântuirea Lordului Întunecat a fost, de fapt, posibilă. Harry, Ron și Hermione dau peste această posibilitate în a șaptea și ultima carte a seriei – „Talismanele morții”. „Se avertizează în această carte cât de instabil faci restul sufletului tău divizându-l, și asta făcând doar un Horcrux!” Harry și-a amintit ce spusese Dumbledore despre Voldemort că trecea dincolo de „răul obișnuit”. „Nu există vreo modalitate de a redeveni cum erai?” întrebă Ron. „Ba da”, spuse Hermione cu un zâmbet gol, „dar ar fi îngrozitor de dureros.” „De ce? Cum o faci?” întrebă Harry. „Remușcări”, spuse Hermione. „Trebuie să simți cu adevărat ce ai făcut. Există o notă de subsol. Se pare că durerea asta te poate distruge. Cumva nu pot să îl văd pe Voldemort încercând asta. Tu poți?” (citat din „Talismanele morții”)

Tragic, dar Hermione are dreptate. În ultima lor întâlnire, Harry îi oferă lui Voldemort o ultimă șansă de a arăta puțină remușcare. Dar el este șocat de această cerere. După cum citim: „Dintre toate lucrurile pe care i le spusese Harry, dincolo de orice revelație sau batjocură, nimic nu-l șocase pe Voldemort așa. Voldemort și-a păzit inima împietrită. A refuzat conexiunea pe care Harry i-a oferit-o și oportunitatea de a se întoarce din starea sa spirituală fracturată. A refuzat să se retragă de la distrugerea în care se scufundase atât de adânc. L-a atacat pe Harry, încercând să-l omoare și a ajuns el însuși mort. Voldemort era mort, ucis de propriul său blestem, iar Harry stătea cu două baghete în mână, privind în jos la carapacea inamicului său.”

Paralele: Raskolnikov și Voldemort

Raskolnikov și Voldemort au experimentat amândoi posibilitatea de a simți ceva asemănător cu remușcarea: o experiență puternică care le-ar putea străpunge inimile împietrite și le-ar deschide calea către vindecare, la întregire, la o refacere a sinelui. Unul s-a deschis la această străpungere și a făcut primul pas spre mântuire. Celălalt nu. Aceste exemple literare ne dau un sentiment al primului tip de remușcare: o experiență puternică ce ne poate deschide inimile împietrite și ne poate deschide către posibilitatea schimbării. Tinde să fie ceva visceral, ceva profund și puternic: privirea dramatică disperată a Sonyei sau remușcarea profundă, necesară pentru a-și cineva revini după un Horcrux.

Dar Biserica ne indică un fel și mai profund de remușcare: un al doilea tip de remușcare. Pentru a-l explora pe acesta, să nu mai folosim acum imagini literare, ci câteva comentarii de la Sfinții Părinți. Pentru că da, emoțiile și experiențele pline de remușcări cu alți oameni cu siguranță ne pot străpunge inimile, ne pot spulbera încăpățânarea și ne pot reconecta cu ceilalți. Ne pot deschide ușa pocăinței și ne pot pune înapoi pe calea către Dumnezeu. Dar pocăința, în sensul cel mai profund și mai mistic al cuvântului, nu vine la începutul remușcării noastre. Vine la final. Este mai mult decât ceva care ne duce înapoi la Dumnezeu, este ceva ce Dumnezeu ne face atunci când L-am găsit.

Dacă ne ținem ochii și urechile deschiși, vom găsi referiri la pocăință în toată Biserica. De exemplu, după cum probabil știți, există o scurtă slujbă de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie. O putem citi ca parte a Vecerniei în seara dinaintea Sfintei Liturghii. Iată instrucțiunile pe care le găsim la începutul slujbei: „Când vă pregătiți să primiți Sfintele Taine citiți înainte slujba Vecerniei Mici până la sfârșitul Crezului și apoi rostiți următorul Canon cu pocăință.” (Canonul pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie) Așa că, înainte de a primi Sfânta Împărtășanie, trebuie să ne pregătim cu pocăință, cu această străpungere a inimilor noastre împietrite care ne va deschide prezenței lui Hristos.

Dar această străpungere, în sensul cel mai profund al cuvântului, nu este ceva ce facem noi, ci este ceva care ni se face nouă. De aceea e atât de instructiv faptul că acest cuvânt, pocăință, e legat aici de Sfânta Împărtășanie. Gândiți-vă la ce se întâmplă în mod normal cu lucrurile pe care le consumăm. Când mănânc sau beau ceva, corpul meu acționează asupra acelui lucru. Corpul meu îl transformă. Dinții și stomacul meu descompun fizic alimentele, corpul meu metabolizează ce consum și apoi folosește ce consum. Corpul meu transformă toate astea în energie, astfel încât să mă pot mișca, să gândesc și să acționez în lume, sau corpul meu le transformă într-un eu reînnoit: păr nou care îmi crește mereu pe cap, celule noi ale pielii pentru a repara o zgârietură, celule sanguine noi sau celule musculare sau orice altceva. În mod normal, când mănânc ceva sau beau ceva, transform acel lucru în mine. Dar nu e deloc ceea ce se întâmplă când primim Sfânta Împărtășanie.

Sf. Nicolae Cabasila

Ascultați ce spune Sf. Nicolae Cabasila despre ce se întâmplă atunci când primim Sfânta Împărtășanie: „În timp ce hrana naturală este schimbată în cel care se hrănește cu ea, iar peștele și pâinea și orice altă hrană devin sânge uman, aici este cu totul opus. Însuși Cel ce e Pâinea Vieții îl schimbă pe cel ce se hrănește cu El, îl transformă și îl asimilează cu Sine.” (Sf. Nicolae Cabasila, „Viața în Hristos”, Cartea 4 §8) Cu alte cuvinte, când primesc Trupul lui Hristos, nu Îl transform în trupul meu. În schimb, eu sunt transformat într-o parte a Trupului lui Hristos. În mod normal, acționez asupra mâncării mele și îmi transform mâncarea, dar în cazul acestei hrane eterne, a acestei hrane cerești, eu sunt cel asupra căruia se acționează. eu sunt cel transformat.

Când se acționează asupra mea astfel, nu există încăpățânare. Există unire cu voia lui Dumnezeu. Facă-se voia Ta, Doamne, pe pământ precum în ceruri. Când se acționează asupra mea astfel, nu există izolare. Nu se acționează asupra mea ca asupra unui creștin individual, ci Domnul acționează asupra mea ca membru al Trupului Său, fiind acum unit cu El și cu totul în El. Acest lucru este mai profund decât actul pocăinței mele, este mai profund decât efortul schimbării mele. Acesta este Dumnezeu Însuși care acționează în și prin mine.

Sf. Ioan Scărarul

Desigur, nu înseamnă că efortul nostru nu contează. Efortul nostru e important. Sf. Ioan Scărarul, de exemplu, a scris o carte întreagă despre eforturile noastre. De fapt, Biserica dedică a patra duminică a Postului Mare Sfântului Ioan Scărarul și cărții sale incredibile, „Scara Urcușului Divin”. Totuși, chiar și Sfântul Ioan [Scărarul], care petrece atât de mult timp vorbind de importanța efortului nostru spiritual, are grijă să păstreze acel efort la locul potrivit. Când scrie despre modurile în care lucrăm pentru a inspira remuşcare şi pocăință în noi înşine, el e sincer – nu e la fel de mare ca pocăința care rezultă atunci când Dumnezeu Însuşi ne străpunge inimile.

Considerați aceste două propoziții din „Scara Urcușului Divin”. Sunt de la Treapta a 7-a, care se ocupă de pocăință. În prima, Sf. Ioan subliniază importanța muncii noastre și a efortului nostru: „Țineți strâns de binecuvântata stare de bucurie-durere a sfintei pocăințe și nu încetați să lucrați la ea până când vă ridică deasupra lucrurilor acestei lumi și vă prezintă puri lui Hristos.” („Scara Ascensiunii Divine”, Treapta 7 §9) Și apoi doar după câteva propoziții, spune că acest efort, pe cât este de important, nu e nici pe departe la fel de măreț ca pocăința care ni se dă în dar de Dumnezeu: „Mare este puterea acestei pocăințe – mai mare decât cea care vine ca rezultat al efortului și meditației noastre.” („Scara Ascensiunii Divine”,Treapta 7,§25)

Concluzii

Așa că aici, la începutul Postului Mare, este important pentru noi să începem lupta noastră ascetică cu bucurie, zel și dăruire. Vom munci din greu pentru a participa la slujbe pe cât de mult putem, să dăm milostenie cât de mult putem, să ne rugăm cât de mult putem, să ne îndreptăm inimile înapoi către Hristos cât de mult putem. Și e important să facem această lucrare cu smerenie. Nu ne angajăm pur și simplu să fim mai buni, să încercăm mai mult, să facem mai mult. Cu câteva duminici în urmă am citit despre vameș, care s-a rugat mai mult decât noi și a dat zeciuială mai mult ca noi și a făcut mai multe lucruri duhovnicești decât noi. Totuși, el s-a felicitat pe sine însuși pentru toată această lucrare spirituală și nu a avut loc pentru Dumnezeu în inima lui. Inima lui era incredibil de religioasă, dar și incredibil de dură: încăpățânată, mândră și izolată. Nu, ne angajăm să-i permitem lui Dumnezeu să acționeze în și prin noi. Lucrăm, într-un fel, pentru ca Dumnezeu să lucreze în noi. La începutul fiecărei Liturghii, diaconul se roagă cu o rugăciune foarte scurtă și simplă. El spune: „Este timpul ca Domnul să acționeze”. Ca și creștini, știm că este întotdeauna timpul ca Domnul să acționeze.

Fie ca Duhul Sfânt să ne străpungă inimile și să ne umple inimile. Fie ca Duhul Sfânt să acționeze în noi și prin noi, doar spre slava lui Dumnezeu. Amin!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!