Ascultați un cuvânt scurt și clarificator – luminător, am putea spune, pentru a face un joc de cuvinte – despre caracteristicile unui om luminat. Cum ne dăm seama că un om este luminat de harul lui Dumnezeu?
Ascultați acest material pentru a afla.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
„Poporul cel ce ședea întru întuneric a văzut lumină mare.” Această afirmație amintește de vremea în care trăim, dar și de fiecare epocă când omul se îndepărtează de Dumnezeu și trăiește în întunericul necunoștinței și al lipsei de sens. Dezlegarea acestei cerinte sufletești, adică să se simtă cineva împlinit și să afle sens, se luminează de către Persoana lui Hristos, Care e Lumina întregii lumi. E lumina noastră, a celor care ne aflăm în mijlocul necunoștinței și al întunericului. Însă, această lumină ce s-a arătat nu e primită de om în mod forțat. E nevoie de alegerea liberă a fiecăruia. E nevoie de condiții prealabile, trebuie să ai ochii deschiși, ca să vezi și să recunoști și să accepți această lumină. Domnul, ca să ne dăruiască această posibilitate, ajunge să spună astăzi că acest mod [de a ajunge la lumină] este pocăința. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Împărăția Cerurilor este comuniunea cu Persoana lui Hristos, este vederea chipului Lui, este experiența luminii lui Hristos. Așadar, pocăința este un cuvânt rostit de mii de ori, însă puțini oameni au experiența acestei taine. Foarte mulți oameni ne spovedim, însă foarte puțini ne pocăim cu adevărat. Cei mai mulți dintre noi punem înainte problemele noastre, neliniștile, rănile, egoismul nostru, și căutăm o soluție, o îndreptățire. Însă acest lucru nu înseamnă pocăință. Pocăința este altceva! Ce este pocăința? Așa cum spune și sensul cuvântului, pocăința înseamnă schimbarea minții, schimbarea modului de gândire, schimbarea raportării la viață. Pocăința e schimbarea centrului meu de interes, a căutării mele, de la mine înspre Hristos. E hotărârea mea să mă golesc de sine și să mă umplu cu totul de Hristos. Pocăința înseamnă să mă lepăd de cuvântul meu și să mă umplu de cuvântul lui Dumnezeu. Pocăința înseamnă să răstignesc fiecare gând, fiecare așteptare, fiecare nevoie de îndreptățire, și să mă îndreptățească experiența iubirii lui Hristos.
Atunci când încerc în orice chip să-mi caut dreptatea și să mă îndreptățesc asta înseamnă că în interiorul meu nu sunt îndreptățit cu lumina lui Hristos, care ne îndreptățește cu adevărat și luminează întunericul nostru. Dacă, însă, nu am această poziție, atunci sunt un om cârtitor, rănit, mă neliniștesc, mă îndreptățesc, am cerințe, cârtesc, mă cert. Nu mă simt odihnit. Cel ce se pocăiește este acela care și-a umplut viața de Hristos. I s-a transformat viața prin Hristos, simte că s-a făcut o ruptură în existența sa. Există în sine-mi o stare înainte de [a-L cunoaște] pe Hristos și după. Există un simțământ al vieții mele, pe care am trăit-o în întunericul [minții mele], iar de acum mă simt luminat. Însă nu doar să cred că sunt luminat, ci să fiu într-adevăr luminat. Pocăința, deci, este esența vieții. Sfânt nu este cel fără de păcat, ci este acela care se pocăiește permanent.
Sfințenia nu se măsoară după mărimea și cantitatea virtuții, ci prin amploarea și cantitatea pocăinței, prin zdrobirea inimii, prin conștientizarea [stării adevărate]. Dacă omul nu suferă zdrobirea inimii, nu poate ajunge [la sfințenie]. Noi credem că bucuria vine prin plâns, însă bucuria adevărată vine prin întristare. Nu este vorba o înțelegere filosofică, cum să-mi fac viața mai plăcută. Nu e o concepție de viață filosofică: cum să-mi ușurez viața, să o duc bine, să fiu fericit. Ci este ceva mai adânc: să mi se transforme ființa, să am experiența vieții biruința asupra morții. Însă, aceste lucruri par a fi teorii când le asculți, romantisme. Cum pot pricepe dacă s-a petrecut cu adevărat o schimbare în viața mea? Există câteva indicii, câteva elemente.
Care este cel mai important lucru? Să nu mă simt obosit și îmbătrânit. Omul care se pocăiește e veșnic tânăr, e permanent revigorat. Se minunează și îi încântă pe cei din jur, și invers. Este creativ – nu în înțelesul lumesc, ci substanțial. Ființa sa este activă. Viața sa naște motivație, naște o comoară. Însuși Hristos naște acest lucru. În starea sa de odihnă se află într-o continuă mișcare. În starea sa de liniște e preocupat. Trăiește în pace. Nu se tulbură. Nu se simte deranjat, ofensat. Nu se neliniștește, căci a aflat Totul. Cum e cel îndrăgostit? Se comportă ca un om fără minte. Are un zâmbet larg ce-i trădează fericirea, în timp ce în jurul lui e prăpăd. Cam așa e și cu Dumnezeu. Adică? Îți umple existența și nu te interesează ce se petrece în jur. E catastrofală situația, oamenii te deranjează, te trădează, te nedreptățesc. Dar tu ai în tine pacea lui Hristos, care te odihnește și îi odihnești și pe oameni. Omul care se pocăiește cu adevărat e cel ce a aflat sensul [vieții]. Nu e plictisitor, e bucuros, e viu, e permanent tânăr, mereu proaspăt, are o prospețime tot timpul. Are înlăuntrul său o putere de viață. Și puterea vieții sale este Hristos, Care se descoperă în neputința sa, în faptul că recunoaște că nu are viață prin sine-și. Aceasta înseamnă „mă pocăiesc”. Adică am găsit totul și nu-mi pasă de nimic.
Omul care e preocupat de toate și se stresează având tensiune în interior nu L-a găsit pe Hristos. Atunci când Îl află pe Hristos se umple de pace și pacea sa devine izvor de viață și pentru el însuși, și pentru cei din jur. Și are rezultate foarte bune în toate. Nu este tulburat. Așadar, pacea și liniștea pe care le avem, faptul de a nu judeca pe ceilalți, de a nu ne preocupa și interesa de viețile altora sunt dovezi profunde ale experienței adânci a iubirii dumnezeiești. Acesta este omul care se pocăiește. Este hotărât, ia decizii că va privi lucrurile diferit. Deoarece până acum am urmat un drum greșit, și ne întoarcem, și luăm hotărâri, și ne liniștim lăuntric. Nu avem nimic, și le avem pe toate. Suntem singuri, dar trăim în comuniune cu întreaga lume. Ne necăjesc oamenii, dar noi nu ne supărăm. Viața noastră devine un câmp de luptă, noi însă, avem un sentiment profund de liniște. Iar aceasta este experiența lui Hristos.
Cu alte cuvinte, omul care se pocăiește este un om liniștit, care trăiește o stare de tăcere adâncă, care este taina vieții viitoare. O tăcere în care aude graiurile lui Dumnezeu. El însuși se liniștește, și Hristos vorbește [în inima sa]. Și viața sa dobândește entuziasm. E o uimire! Și devine un izvor de minunare pentru fiecare om. Suntem însă astfel de oameni? Nu suntem, pentru că nu ne-am pocăit! Trăim doar la nivel religios. Fiecare are ceva de făcut în lume. Noi am găsit o identitate, cum că am fi ceva, pentru că suntem integrați în Biserică. Dar nu trăim [autentic] în Biserică. Vrem ceva, căutam pe cineva să ne liniștim. Am găsit pe cineva din Biserică cu care să vorbim. Este bun și acest lucru, nu este rău.
Intrăm în Biserică, ne împărtășim. Este bun și acest lucru. Subiectul este într-adevăr împărtășania? Este într-adevăr spovedania? Acolo se vede dacă suntem oameni ai Luminii: dacă avem acea experiență, că suntem în întuneric, și în întunericul în care ne aflăm, S-a arătat Hristos, Lumina cea mare. S-a făcut această prefacere în noi? Putem să ne întoarcem în inima noastră și să conștientizăm clipa în care ne-am născut duhovnicește? S-a petrecut ceva deosebit? Acea întoarcere [la Hristos]? Acea simțire că eram în moarte, iar acum am viață? Că eram în întuneric, și acum sunt în lumină? Aceasta este pocăința! Aceasta este! Se schimbă toată existența mea! Și sufletul meu, și trupul meu. Și sunt un om luminat și plin de har. Dobândesc pacea, pe care o transmit și celorlalți.
Aceasta este mărturia lumii: Hristos este Lumina Mare, însă ne cheamă și pe noi să devenim lumini. În viața noastră, cu ai noștri, în lume, în societate să fim lumină în lume, să fim oameni cultivați având o altă cultură, cultura lui Hristos, cultura inimii curate. Nu înseamnă că are inimă curată cel ce nu păcătuiește, ci cel ce se pocăiește în continuu, are inima înfrântă, se retrage în sine. Omul retras, omul liniștit, care nu o face dintr-un complex de inferioritate, ci pentru că este plin de Hristos. Acesta este lumină. Astfel de oameni să devenim și noi, prin harul lui Hristos! De aceea suntem în Biserică, de aceea ne împărtășim, ca să ne facem părtași acestei lumini și acestui har. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑ne și ne mântuiește pe noi! Sfânta Treime să ne păzească pe toți!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
